Nov 15, 2017

Posted by in Ex libris

Maria PASINCOVSCHI – Paul Goma. Adameva: traiectul existențial și de creație

Puternic influenţată încă de cele două laturi, memorialistică şi mitică, care o menţin, oarecum, într-un univers paradisiac, feminin, devansând (pe linia imaginaţiei) timpul cronologic şi pledând pentru unul, cum se exprimă Marcel Raymond, ,,arhetipic”, această parte a cărţii ilustrează, plecând de la conversiunea naratorului, o metamorfoză a cercului soldată cu răsturnarea emisferelor şi cu re-venirea pe tărâmul ostentativ al adevărului. Intenţia unei analize obiective a traseului existenţial şi de creaţie, precum şi dorinţa de a se observa cu luciditate activă şi spirit critic dau naştere unei fişe analitice de portret moral. De transformare a vieţii interioare, cu ajutorul distanţării cvasiironice, je est un autre, în obiect de cunoaştere obiectivă. Rezultă, în fond, un ,,proces” al vieţii care este şi procesul culturii şi civilizaţiei române. Aşadar, un document personal şi de epocă, corelat cu traseul demersului creator şi al problematicii sale. 

În dorinţa de a spulbera orice intenţie de bagatelizare a dramei, autorul pledează pentru refuzul ficţiunii şi emite judecăţi de valoare care concură la producerea unei formule generale, specifice narativei sale. Astfel, distincţia ficţiune şi realitate, formă şi substanţă privilegiază mereu cel de al doilea termen.
În plus, începe să se justifice şi o dihotomie genrologică prin prezenţa tot mai activă a jurnalului care depăşeşte funcţia de ,,ramă”, de încadrament, de calendar de lucru, mergând (în anumite pasaje autoreferenţiale) până la coincidenţa dintre timpul referenţial şi cel scriptural. Datorită unei continue oscilaţii a unghiului memorialistic de percepţie, ca urmare a interferenţelor şi a suprapunerilor permanente şi inevitabile de planuri, intensificate de presiunea jurnalieră, se instituie un sentiment de ambiguitate care oscilează între bucurie şi decepţie, similar pendulării generale între suav şi trivial.
Şi dacă ar fi să credităm afirmaţia lui Francesco Guicciardini care vorbeşte despre confesiuni – căci Paul Goma recunoaşte deschis că depune mărturie – ca de o ,,mare uşurare, dar şi (de) o mare primejdie” (Guicciardini 1978: 176), ar deveni limpede că se poate vorbi în termeni de pro şi contra. Egali de legitimi. Cu toate acestea transparenţa nu este totală, iar creaţia se prezintă cu adevăruri inaccesibile cercetătorilor de suprafaţă, servind drept capcană celor care, din pricina diverselor aprehensiuni, au fost împiedicaţi să perceapă complexitatea mesajului ei. De aceea, pentru a-i descifra sensurile interioare vom începe prin analizarea acelui nucleu problematic care-şi trimite ramificaţiile în toate creaţiile. Mai ales că vorbim, în termenii scrutătorilor avizaţi, despre o carte recapitulativă a experienţei creatoare.
Ceea ce transpare pe parcursul lecturii este că, deşi nu mutilează realitatea – de unde şi acest revers al medaliei echivalent cu încercarea de a o descrie cu fidelitate –, lăsând-o să erupă prin autenticitatea sa brutală, autorul nu îi atribuie valenţe ,,reale”. Sau cel puţin nu cele de care a ,,beneficiat” (în sensul dramatic al cuvântului) cu adevărat la Lăteşti. Departe de el şi dorinţa de a cădea în lamentări sentimentale sau, cu atât mai puţin, de a fi compătimit. La o vârstă când poate trage fără indulgenţă unele concluzii, când îşi poate îngădui toate libertăţile el se arată, spre uimirea multora, mai echilibrat ca altădată. Un echilibru pe care încearcă să îl controleze lucid, calm şi rece. Că nu îi reuşeşte întotdeauna este o altă discuţie, dar încercarea în sine îi face cinste în acest ,,bilanţ” cu profit şi pierderi. O probă evocată, de altfel, cât mai autentic, instrospectiv, esenţial şi semnificativ posibil. Pe de altă parte, echilibrului omului îi răspunde ,,dezechilibrul” textului care îşi îngăduie mai toate libertăţile. Ce rămâne şi ce rezistă în această terapeutică salvatoare a scrisului este o întrebare care suscită o sondare organizată, susţinută şi temeinică a cărţii în vederea unor răspunsuri cât mai pertinente.
În fond, deşi putem vorbi despre un raport de forţe care favorizează în mod cert jurnalul, el va continua să fie asediat de curenţii de aer cald ai memorialului, care se vor instala mai cu seamă în momentele de cumpănă, atunci când ,,trenul nu va mai merge”. Deocamdată însă textul îşi urmează propriul curs, de cădere din treaptă în treaptă, iar alunecarea înspre jurnal schiţează deja câteva obiective esenţiale: intenţia unei reflecţii personale se conjugă cu reflecţia socială, nartorul fiind dispus să surprindă, odată cu realitatea românească de sub Comunism, adevărata imagine a poporului român, a comportamentului şi a psihologiei acestuia (înainte şi după eliberare). Astfel, din încercarea de a clarifica nuanţele, de a se înţelege şi de a înţelege schimbările radicale care aveau să îl marcheze la modul absolut rezultă adevărate eseuri de psihoistorie şi psihomorală (Podoabă 2007: 119), ba chiar şi de politologie.
Tot mai absorbit de prezent şi de necesitatea (interioară) şi imperioasă de a se exprima, ca urmare a presiunii instalate odată cu ancorarea în actualitate, eul-narant simte nevoia să explice, pentru o bună înţelegere, lucrurile în comparaţie, prin prisma dihotomiei atunci/acum. Iar perioada domiciliului obligatoriu de la Lăteşti este subiectul cel mai la îndemână.
De altfel, artificialitatea satului se conjugă în mod expres cu artificialitatea şi absurditatea sistemului. Elocvente sunt, în scopul ilustrării unei imagini universale, dincolo de suportul textual, dar şi în vederea confruntării cu acesta, mărturiile deportaţilor pe Bărăgan. Iată ce notează, de exemplu, Adrian Marino într-un volum apărut postum: ,,…Detenţia continua doar cu alte mijloace. De la regimul carceral, la cel al libertăţii de mişcare limitate şi supravegheate. Nu aveam voie să părăsim satul decât pe o rază de 10 sau 20 de kilometri, iar duminica trebuia să semnăm, cu regularitate, într-o condică, prezenţa. Am acceptat acest nou ritual, ca pe încă o fatalitate. Ca pe o nouă absurditate, mai bine spus. […] Ieşisem parcă din ‹‹istorie››, proiectat într-un spaţiu abstract, supratemporal. O situaţie bizară ce mă deruta şi mă paraliza în acelaşi timp.
Toţi mi-au spus că am avut mare noroc. Mi s-a repartizat o ‹‹casă››, lângă o fântână, dar este un fel de a spune, părăsită recent de locatarii săi. Avantaj – aveam să constat repede – enorm. Nu numai din motive de alimentare, dar şi de higienă şi chiar de ‹‹grădinărit››. Satul fusese ‹‹construit›› (dar din nou, cuvintele trădează) de deportaţii din Banat, de la frontiera cu Iugoslavia, după conflictul cu Tito (18 iunie 1950). Era o semicolibă din chirpici, acoperită cu stuf, cu o ‹‹cameră››, bucătărie şi un fel de ‹‹antreu››, de mici dimensiuni. Satul avea uliţe destul de largi, cu curburi şi întretăieri, pentru mine mult timp stranii, enigmatice. N-aveau, aparent, nici un sens. Pentru ca, mult mai târziu, să aflu, după eliberare, de la un colocatar, care stătuse de vorbă cu un aviator de la ‹‹aviaţia utilitară››, ce zburase deasupra satului, că fusese ‹‹construit›› după un plan în formă de… seceră şi ciocan. Probabil că şi alte sate din aceeaşi categorie. Trăiam în plină perioadă stalinistă când toate aberaţiile erau posibile” (Marino 2010: 87).
Şi pentru că imaginea socială a unui individ este întotdeauna categorială, autorul memoriilor cu destin postum face o clasificare a tipurilor observate. Primul loc este atribuit ,,celebrităţilor”, VIP-urilor, ca Dna. Maria Antonescu, soţia Mareşalului, sau Dna. Codreanu, soţia Căpitanului. O altă categorie este a unor foşti moşieri şi ,,criminali de război”, urmate de alte tipuri al căror comportament aminteşte oarecum pe cel din închisoare, tipic raportului (şi subraporturilor) dintre model şi imitator sau, din universul carceral al reeducării, dintre victimă şi călău. Ceea ce îl uimeşte (şi nu prea) să constate, la distanţă de decenii, este că ,,închisorile” nu i-au rămas în memorie decât sub forma unor puţine nume şi tipuri, toate bine individualizate. Pe care nu ezită să le considere adevărate ,,documente” sociologice, politice şi psihologice. Ba chiar un fel de ,,fişe politologice”. O constatare asemănătoare o descoperim şi la autorul Adamevei, care notează:

…în Lăteşti, celulă-mare, personalitatea fiecărui deoist era protuberantă, exagerată-individualizată până la caricatură (ba chiar dincolo, dacă există aşa ceva) – şi, bănuiesc: fiecare şi-o exagera conştient, să o facă şi mai reliefată – pentru unii, cei mai numeroşi, aceasta fiind singura ocazie de a se face remarcaţi.
Printre sutele de lăteşteni (unii cunoscuţi din închisoare), nu exista un singur ins… şters, comun, confundabil – din care întâlneşti atâţia – prea mulţi – în libertate. Cu toţii erau (fiecare în felul său, dar purtând marca federatoare a puşcăriei” ‹‹un tip››; ‹‹o figură›› – ‹‹un cap›› zicea Oscar Bender că ziceau comentatorii odesiţi despre fiecare; ‹‹un gongar›› – ceea ce implica, alături de accentuarea în general a personalităţii, speciala goangă; păsărică; ţăcănică… (Goma 2008: 172).

Explicaţia este firească şi Paul Goma o întrevede cu certitudine în urma eliberării de după gratiile închisorii şi ale detenţiei: dacă în afară oamenii erau mult mai uniformizaţi, mai asemenea, în detenţie, în ciuda presiunii uriaşe cu intenţia de a-i aduce la acelaşi numitor (,,şi care a dat ‹‹oarecari rezultate›› pe dinafară”), se observă şi persistă opoziţia conştientă a individului care ţinea cu orice preţ să rămână unu. Apoi

Mai era ceva – nu contrazice afirmaţiile de mai înainte, le nuanţează: mulţi dintre deţinuţii deveniţi deoişti fuseseră ‹‹înainte›› personalităţi puternic afirmate – în politică, jurnalism, militărie, profesorat, avocatură; intrând în închisoare, nu mai aveau costumele şi decorul în care evoluaseră, dar, în noul mediu şi în ‹‹costumele›› (zdrenţele penale) uniformizatoare, continuau să rămână diferiţi, ba, îngroşau trăsăturile, pentru a fi recunoscuţi chiar şi la o percheziţie-la-pielea-goală. Alţi deţinuţi, din clasele de mijloc ori de jos, socialmente şterşi ori, prin vârstă, încă neafirmaţi – priveau în jur, vedeau, imitau. Rezultatul era, adesea, o caricatură a caricaturii; alteori se ghicea modelul, idolul, în fine, la alţii personalitatea se formase în detenţie – prin accentuarea, umflarea propriilor calităţi-defecte (Ibidem: 173).

Desigur, în aceste condiţii, criteriul etic este piesa de rezistenţă, precum şi marele subiect de discuţii, de incriminări, acuzaţii, polemici care, chiar şi în ciuda scăderii simţitoare a nivelului intelectual al unei celule, rezistă. Şi asta pentru că – aşa cum bine explică naratorul – presiunea punitivă asupra indivizilor, oricât de intensă ar fi, oricât de teribilă (până la a provoca moartea) – nu are ca efect uniformizarea, miriştìrea, obţinerea ,,omului nou”. Mult mai eficace, mai ameninţătoare, mai modelatoare este presiunea dulce, abia sesizată – cea socială, în libertate:

Cum văd eu lucrurile: în reeducarea clasică (Piteşti, Gherla: 1949-1952) reeducatorii nu au obţinut reeducaţi – ci victime; abia după 1960, la Aiud, la Botoşani, la Jilava – fără a folosi, ca înainte (şi ca de obicei) ciomagul, ci doar morcovul, deci, nu coerciţia, ci promisiunea-liberării, i-au frânt pe oamenii deja frânţi de închisoare lungă […].
Însă răul general, răul profund, răul total […] s-a instalat după ce închisorile au fost golite de deţinuţi, satele-noi golite de deoişti – arate şi plantate – adică după 1964.
Sânt convins: Reeducarea la scară naţională, în România, a fost posibilă pentru că în comunitatea noastră – după 1964 – nu a mai existat o minoritate rezistentă.
Mie rezultatele mi-au devenit vizibile în 1984, altora după decembrie ΄89. Să nu se înţeleagă că ‹‹ar fi trebuit›› ca oamenii să rămână în închisoare şi după pragul anului 1964, ci constat: rezistenţii, câţi au fost, odată ieşiţi din închisoare, s-au dezumflat (unii au fost distruşi) în contact cu libertatea reală; dezamăgirea, deznădejdea le-au fost insuportabile, iar culpabilizarea (dinspre familie) a făcut restul […] (Ibidem: 173-174).

Fără îndoială actor şi spectator în acelaşi timp, subiect de observaţie şi introspecţie, Paul Goma studiază problema cu o insistenţă nu doar teoretică, ci şi ,,autobiografică”. El reuşeşte astfel să explice, alături de – şi pornind de la – contrarietăţile, decepţiile şi eşecurile generale, (pe) cele particulare. În definitiv, îşi află răspuns şi intenţia (bine materializată) de a nu fi făcut trimiteri triste la Lăteşti. Iar asta pentru că, până în 1964, oamenii mai aveau speranţă. Ilustrativă este, în acest sens, mărturia lui Romulus Pop (,,Bimbo”): ,,La Lăteşti ai putut mai mult decât în puşcărie să-ţi alegi mediul tău, puteai să comunici, să convieţuieşti cu acela cu care te simţeai atras. Şi de aceea Lăteştiul a fost pentru mine o revelaţie. Au fost anii cei mai fericiţi din viaţa mea. […] Această puşcărie pentru mine a fost o summa summarum.
În fiecare moment trebuie să faci din ce ai, să umpli momentul din ce ţi-e dat. Nu mereu amînînd, trecînd pe timpuri viitoare, ci acum şi aici, hic et nunc” (Vultur 1997: 369).
Despre acest hic et nunc relatează, cu vădită nostalgie, şi Paul Goma. Mai ales când evocă, cu o acuitate inegalabilă, acel cult al prieteniei în care a trăit, ani de zile, alături de colegii săi, studenţii din ΄56, şi nu numai. În ambianţa de atunci, de conformism şi platitudine, de uniformizare şi clişee, în fine, de mizerie la limita suportabilului ei, deportaţii în Bărăgan, ,,îngrădiţi” între zidurile Lăteştiului, ilustrează o consecvenţă morală intransigentă, dublată de un spirit înalt de solidaritate. După 1964 însă, când începe să se precizeze şi să se consolideze un ,,mit al situaţiei ireversibile”, încurajat şi de un climat de aparentă ,,liberalizare”, lucrurile iau o turnură dramatică, dezarmantă pentru cei care aşteptaseră, ani de zile, momentul contactului cu realitatea reală: ,,…Ce-am văzut, îmi venea să mă duc înapoi în Bărăgan şi să nu mai plec de acolo în veci, aşa impresie mi-a lăsat lumea asta ce am revăzut-o eu. […] În momentul ăla dacă îmi zicea cineva ca să sap în pământ o grotă, un bîrlog să pot rămîne acolo, bucuros aş fi rămas acolo să stau în bîrlog. Ce departe era lumea aşa cum am cunoscut-o! A fost o încercare foarte grea pentru noi cei care acolo am trăit într-o altă lume, o lume reală, dar pe care ne-am confecţionat-o noi din tot ce ne stătea nouă la dispoziţie” (Romulus Pop (,,Bimbo”), apud Vultur 1997: 373).
O consemnare de o tristeţe similară, deşi într-un alt registru, îi aparţine lui Paul Goma. Printr-un efort de rememorare cât mai bine organizată, cu valoare ,,obiectivă”, informativă, revelatoare şi documentară el constată, cu o luciditate analitică, bazată pe observaţie, dar şi cu uimire în acelaşi timp că

în atâţia ani petrecuţi într-un, totuşi, cazan (chiar dacă mai… larg decât celula, însă mai adânc, prin trecerea timpului, deci prin uzura omului, bietul), nu m-am certat cu adevărat, cu nimeni. De ce? Eram noi alţii?, atmosfera să fi fost alta? – eu, altul (ţinând seama de mine şi de caracterul meu infect)? Răspunsul vine în doi timpi: atmosfera era alta (din nou: ne aflam înainte de 1964, momentul frângerii coloanei vertebrale a românului), iar noi venisem acolo de la şcoala puşcăriei de atunci: aspră, cumplită, dar neambiguă, cum a devenit ‹‹libertatea›› după 1964 (Goma 2008: 157).

Cu toate că scriitorul este dispus să admită o serie întreagă de argumente şi de circumstanţe atenuante, ca răspuns al unui regim de alterare, falsificare, refulare şi deviere continuă şi profundă a idealurilor de bază, comportamentul tradiţional, capitulard, resemnat şi adaptabil al românilor devansează orice ,,scuză” istorică, găsindu-şi o explicaţie mai mult decât evidentă în sine însuşi, în propriile defecte naţionale, care nu rezistă la această probă de foc a smulgerii măştilor.
Pe fundalul cultului prieteniei şi al consecinţelor nefaste, evocate fie la distanţă de decenii, fie, mult mai aproape, jurnalul vine să reactiveze drama omului dezrădăcinat. Intensificată de lipsa de coeziune şi de solidaritate, de dificultatea integrării şi a supravieţuirii în noul mediu de ,,adopţie”, dar şi de lipsa de recunoaştere şi încurajare ba, din contră, de o evidentă şi statornică denigrare şi agresivitate, ea degenerează într-o ,,fişă” de observaţie sociologică şi dezvoltă o tipologie a adversităţilor literare, cu deosebită aplecare asupra portretului scriitorului român de sub – dar şi de după – Comunism. 
În acest context trimiterile la volumul lui Ralea care teoretizează ezitarea, amânarea, nehotărârea, precum şi numeroasele asocieri comparatiste olfactice (Ibolya/mirosul meseriei), de meteorologie (climatul/caracterul omului), fiziologice (durerea în spate/amnezia confraţilor), sau obiectuale (verighetă/gol, absenţă, eşec), îşi găsesc pe deplin explicaţia. Dar autorul nu rămâne niciodată într-un singur perimetru, dovadă că şi aici exigenţa jurnalului este asediată în permanenţă de exigenţa memoriei şi invers. Şi dacă una (cea din urmă) îi oferă senzaţia de confort şi de libertate, pe cealaltă o resimte constrângătoare: aceasta îl împiedică mereu să termine ce a început şi-l obligă să scrie, uneori de la o zi la alta, mereu altceva, fărâmiţând astfel fluenţa temporalităţii rememoratoare (Podoabă 2007: 129), aşa încât micile momente fulgurante de satisfacţie (de regulă de la Lăteşti) sunt măturate imediat de valuri imense de amintiri dureroase, prezente. Din această ţesătură cu fir de aur şi de carbon rezultă o formulă nouă, în directă interdependenţă cu temperamentul scriitorului care nu ştie să creeze – aşa cum e obişnuit să trăiască – decât la modul absolut.
Astfel, dincolo de dificultatea de a concilia cele două categorii de exigenţe şi de a se adăposti, în funcţie de starea psihică şi fiziologică, în cea care îi este mai ,,aproape”, se observă o tendinţă intrinsecă de revenire la memorial ca modalitate de evaziune (protectoare) din calea virulentelor agresiuni ale prezentului, precum şi de redresare a scrierii. Căci, indiscutabil greu de cârmuit, dificultăţile de ordin tehnic, specifice memorialisticii: schimbarea dispoziţiei sufleteşti, permanentul efort de echilibrare şi autocontrol, pălesc în faţa turbulentei constanţe jurnaliere. Şi atunci nu ar mai trebui să mire faptul că, în acest amalgam, naratorul însuşi ,,nu mai ştie” ce fel de carte scrie.
Aşadar, în directă interdependenţă cu starea naratorului şi dictată de ea, cartea îşi modifică (prin glisările enunţate) nu doar forma, ci şi substanţa deşi – şi totul o dovedeşte – ,,ce”-ul contează acum mai mult decât ,,cum”-ul. Totuşi, indiferent pe cine prioritizează – fie că e vorba de memorial ori jurnal, ficţiune sau realitate, structură sau conţinut, ansamblul înscrie opera într-o experienţă conjunctă creatorului, deci inedită prin capacitatea de a sfrunta – în artă, ca şi în viaţă – canoanele, şi de a trăi într-o libertate care nu ştie să asculte decât de propria conştiinţă:

Am mai scris, nu o singură dată: pentru mine, a face literatură însemnă a-mi face viaţa; viaţa mea, strict individuală, sever personală, egoist a mea şi numai a mea – nu colectivă; pentru mine a scrie nu semnifică o retragere la adăpost (prin ex-tragerea din timp…) de agresiunile prezentului strâmb, murdar, violent – şi asta şi asta şi asta – dar nu în primul rând (nici în al treilea) – ci: a scrie înseamnă, simplu, a trăi cum înţeleg eu traiul, viaţa, existenţa: liber; în libertate (Goma 2008: 148-149).

Bibliografie

Bachelard 2009: Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Bucureşti, Univers.
Blanchot 1980: Maurice Blanchot, Spaţiul literar, Bucureşti, Univers.
Boia 1993: Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Traducere din franceză, Ediţie revăzută şi adăugită de autor, Bucureşti, Humanitas.
Camus 2011: Albert Camus, Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara, Traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Mihaela Simion, Modest Morariu, Introducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura RAO.
Cristea 1999: Dan Cristea, Versiune şi subversiune: paradoxul autobiografiei, Versiune în limba română de Dan Cristea şi Radu Lupan, f.l., Cartea Românească.
Dragolea 1998: Mihai Dragolea, Arhiva de goluri şi plinuri. Literatura fragmentară, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
Goma 1995: Paul Goma, Adameva, Iaşi, Casa de Presă şi Editură ‹‹Loreley››.
Goma 2008: Paul Goma, Adameva, Bucureşti, Curtea Veche Publishing.
Guicciardini 1978: Francesco Guicciardini, Cronici. Maxime. Amintiri, Traducere, prefaţă şi note de Oana Busuioceanu, Bucureşti, Univers.
Holban 1989: Ioan Holban, Literatura subiectivă. I. Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, Editura Minerva.
Lejeune 2000: Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, Traducere de Irina Margareta Nistor, Bucureşti, Univers.
Marino 2010: Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Iaşi, Polirom.
Mihăieş 1988: Mircea Mihăieş, De veghe în oglindă, f.l., Cartea Românească.
Mihăieş 2005: Mircea Mihăieş, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, Ediţia a II-a revăzută, Iaşi, Polirom.
Miłosz 2008: Czesław Miłosz, Gândirea captivă, Traducere din polonă de Constantin Geambaşu, Prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de Włodzimierz Bolecki, Ediţia a 2-a, Bucureşti, Humanitas.
Morpurgo-Tagliabue 1976: Guido Morpurgo-Tagliabue, Estetica contemporană, Volumul I, Traducere de Crişan Toescu, Prefaţă de Titus Mocanu, Bucureşti, Editura Meridiane.
Pasincovschi 2012: Mariana Pasincovschi, Paul Goma. Biografie şi literatură, Floreşti-Cluj, Editura Limes.
Podoabă 2004: Virgil Podoabă, Istmul şi continentele Goma. Experienţa de la Lăteşti. Cerneala de funingine, cerneala aurie, în Metamorfozele punctului. În jurul experienţei revelatoare, Piteşti, Paralela 45.
Podoabă 2007: Virgil Podoabă, Adameva sau Cartea recapitulativă a experienţei creatoare, în Punctul critic. Pagini despre şi de confesso-literatură. Studii şi mărturii, Piteşti, Paralela 45.
Ralea [1946]: Mihai Ralea, Explicarea omului, Bucureşti, Cartea Românească.
Simion 2001: Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I. Există o poetică a jurnalului, Bucureşti, Univers Enciclopedic.
Vultur 1997: Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestitiă. Deportarea în Bărăgan (1951-1956),Timişoara, Amarcord.
Zamfir 1988: Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, Editura Eminescu.

Revista indexata EBSCO