Nov 15, 2017

Posted by in Ex libris

Maria NIȚU – Bujor Nedelcovici și cartea rănilor deschise

 

Motto: „Ţara mea nu e o patrie, e o rană, ce nu se cicatrizează. Ţara mea: farmec, vulgaritate şi dezolare” (E. Cioran)

 

În bibliografia lui Bujor Nedelcovici, la cele şapte tomuri de Opere complete (6000 de pagini în 24 de cărţi), editate în perioada 2005-2008, la Editura ALL, s-au adunat între timp alte cărţi, pentru viitoare opuri în seria Operelor complete .

Deşi aflat din 1987 în Franţa, Bujor Nedelcovici, fidel peisajului editorial românesc, ca senior al editurii All, a lansat la Tîrgul de  Carte Gaudeamus, 2016,  volumul „Fragmente”, Ed. All, 2016.

Cartea cuprinde: Ea, El şi…- nuvelă, Valiza – consemnări de jurnal, De ce sîntem ceea ce sîntem – eseu, Da, domnilor! – dreptul la replică privitor la articolele lui Gabriel Andreescu referitoare la cazul M. Iorgulescu, De la Jan Palah la Vàclav Havel şi implozia comunismului, precum şi Icar zboară liber deasupra Europei – conferinţe prezentate la Festivalul Internaţional de Literatură de la Milano, 2014, Fotografii – 100 de ani (de la Primul Război Mondial) – omagiu tatălui, colonel decorat în Primul Război Mondial.

La o primă privire, cartea ar părea eterogenă, în subtext însă se construieşte perfect omogenă, un puzzle cu piese ce fixează cu forţă un profil consecvent sieşi, un compendium al vieţii şi operei autorului, cu teme recurente  drept numitorul comun în „singurătatea insurgentului de cursă lungă” (Magda Ursache).

Este cartea rănilor deschise, a subiectelor încă tensionate, iar publicarea textelor are valoare terapeutică, întru împăcare lăuntrică, ca un taumaturg ce exorcizează răul din amintirile ce dor şi nu vor să plece.

 

Nuvela ce deschide volumul, „Ea, El şi…”, reprezintă partea ficţională, care încatenează, conform stilului propriu eseistic, reflecţii din preocupările de istorie politică, socială, culturală etc., ca punctare a nevoii funciare de cunoaştere şi înţelegere a evenimentelor.

Punctele de suspensie arată că al treilea personaj poate fi oricine, chiar o suită de personaje, nedefinită, aparent semn de indecizie, dar în fapt complexă în libertatea spre combinaţii multiplu deschise pentru cititor. Marchează relativismul postmodernist, cu oroare faţă de închistare în tipare, în prescripţii didacticiste.

Nu se precizează genul de proză ce va urma, „roman, nuvelă, povestire, schiţă sau doar cîteva pagini dintr-un jurnal?”,rămînînd tot o alegere deschisă, ca o altă formă sui generis a libertăţii –primă şi fundamentală temă din ADN-ul lui Bujor Nedelcovici. Autorul a plecat în exil tocmai în căutarea libertăţii, ca necesitate vitală, şi, cum nimic nu e întîmplător, romanul „Al doilea mesager” – carte care i-a marcat destinul – a primit chiar „Premiul libertăţii”, acordat de clubul francez PEN.

Autorul face observaţii de critică literară asupra propriei opere, referitor la romanele-i distopice, conştient că publicul său va fi restrîns, elitist: „Distopie, adică utopie negativă. Am scris romane parabole, simbolice, metaforice cu nuanţe metafizice. Nimeni nu o să citească acest tip de literatură care presupune pregătire intelectuală şi filosofică.”

Alter Ego:

Întru relativizare şi complexitate, multitudinea vocilor este alimentată inedit şi prin polivalenţa referenţială a acelui EL care induce o pluralitate de personaje. Pe de o parte un Alter Ego chiar într-o dublă dedublare: unul detaşat, care vrea să-şi analizeze obiectiv gîndurile şi altul subiectiv, confesiv, care-şi mărturiseşte sentimentele.„Dar tu cine eşti?/ Eu sînt Tu, adică un «Alter ego» Un personaj care vorbeşte în tine.” Pe de altă parte e contopirea acestor alter ego-uri cu acel al treilea personaj misterios, personaj principal şi deopotrivă alt actant, din acea suită diversă de actanţi posibili ce intervin cu o pluralitate de puncte de vedere.

În această manieră postmodernistă de relativizare generalizată, este deopotrivă Alter Ego al lui El, al Scriitorului, al Naratorului şi al altor personaje, pînă la Alter Ego al Cititorului, într-o regăsire în toate aceste chipuri din joc de oglinzi – coparticipare la actul scrisului, ca o scriitură palimpsest, cu mai multe straturi de narare şi percepere. „Acum ştiu că este EA, EL ŞI… Şi poate tu, Alter Ego şi eu personajul principal, naratorul şi eventual scriitorul… “

Această analiză de tip palimpsest, ca de fapt întreaga descătuşare în scris, rezultă din nevoia vitală de a se cunoaşte corect pe sine însuşi. Necesitate primă pentru a cunoaşte apoi cu adevărat lumea din jur.

Frămîntarea sa este ca un demers psihanalitic: «Cine vorbeşte în mine? », parcă a spus Freud? Este una din descoperirile rostite cu glas încet, dar care m-a şocat întreaga viaţă şi am încercat să aflu cine este acel străin?!“ Mărturiseşte că această căutare întru descifrarea identităţii proprii „care este adevărata mea esenţă … sensul nonsensului existenţial …” este de o viaţă.

Întrebarea se fixează şi în titlul volumului introspectiv „Cine sînteţi, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore”, Bucureşti, Editura Allfa, 2010 (de fapt un pseudo-dialog, nu există în realitate un al doilea actant, ci e dialogul cu sine însuşi, dedublare marcată printr-o inspirată „găselniţă”, originală şi de efect – interlocutorul e Alter Ego oficializat în fapt la notar, Sergiu Grigore fiind cele două prenume din actul său de naştere).

Dialogul, cînd nu există real, din nevoia de comunicare (Scriptura spune că nu e bine ca omul să fie singur) e imaginat, printr-un alter ego, din nevoia de a se mărturisi, altfel,  ar simţi o povară prea grea, ca o dublă viaţă „mă trezesc dimineaţa de parcă cineva se agaţă de umerii mei”.

Tema cuplului:

Chiar titlul nuvelei induce ideea unei posibile poveşti de dragoste, prin sugestia cuplului. EA este de fapt un nume generic al personajului feminin, ca simbol al feminităţii în esenţă. Ea – dintr-o familie de aşkenazi şi sefarzi, o iubire din tinereţe, revine la Paris după 30 de ani, după  ce-şi întemeiase o familie în Orientul Apropiat. Stau împreună, într-o convieţuire care pare să alunece în tabieturi de căsnicie anostă, fără punţi de comunicare, „singurătate în doi”. Aparenta relaţie de monotonie casnică se dezvoltă însă în continuare sub semnul psihologiei unei relaţii pasionale cu o amantă, în scene erotice pline de tandreţe. Astfel că Ea desemnează jumătatea feminină a cuplului, în dublă ipostaziere, de soţie şi amantă. De sărbători, Ea vrea să plece la copii şi o conduce la aeroport, cu teama însă că n-o va mai vedea nicicînd. „Atunci, în clipele acelea, am simţit că o iubesc éperdument şi că voi face tot ce este posibil să o revăd şi să o readuc la Paris”. După săptămîni, pleacă la Ierusalim după Ea. Este prilej de conectare la actualitate – faţeta autorului de scriitor al Agorei, prin implicare şi la propriu, pe terenul de acţiune al evenimentelor. Însuşi stilul recognoscibil al scriiturii sale, ca o proză de idei, problematiza(n)t eseistică argumentează că scriitorul nu stă în turnul de fildeş, ci pătrunde în tumultul societăţii.

Pe canavaua acestei trame epice, în cîmpul propriu semantic şi ideologic, centrează tema războiului israeliano-palestinian, coroborat cu incidentul de la Charlie Hebdo, cu reflecţii despre Islam, violenţă şi nonviolenţă, cu lecturi de teologie şi istorie deopotrivă, din Coran şi Biblie, despre Mahomed, Isus şi Budha, în viziunea, regăsibilă în Opere complete, de universalism religios. Caracterul eseistic al cărţilor se naşte şi dintr-o mărturisită voluptate a informaţiei (din cărţi, presă scrisă, TV etc.), „sînt dependent (…) de informaţii. Vreau să aflu în fiecare zi ce s-a petrecut în lumea întreagă”, de altfel condiţie determinantă pentru scriitorul responsabil: nu poţi lua atitudine corectă dacă nu eşti complet şi corect informat, evitînd astfel manipularea.

&

O rană deschisă, colectivă, asumată şi personal, se dezvăluie încă de la început, în dedicaţia volumului:În memoria celor 350 de scriitori arestaţi, judecaţi, condamnaţi, mulţi dintre ei morţi în închisorile comuniste între 1945 şi 1989. Nici azi nu au un monument de neuitare şi rugăciune!” Şi pesemne aşa va fi şi peste ani, dezinteres total, la toate insistenţele scriitorului, cu uşi închise la preşedinţi de USR, ICR etc.

Sub semnul focului. De la Prometeu, la Icar şi la Jan Palach:

Foamea sa de informaţii rezultă şi din nevoia de a contextualiza corect orice gînd, afirmaţie, fapt. Demersurile de autocunoaştere şi de cunoaştere a lumii sînt la nivelul interferenţei Mica / Marea Istorie, şi responsabilităţilor implicate, care au fost şi vor rămîne răni deschise, răni individuale şi răni colective.

Aceste interdeterminări sînt dezvoltate în cele două conferinţe prezentate în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură de la Milano, 2014 – prelegeri care de asemenea îl definesc, prin opţiunile proprii de gîndire şi simţire exprimate. Întîlnirile au fost moderate de scriitoarea Ingrid Beatrice Coman, traducătoarea în italiană a romanului semnat de Bujor Nedelcovici, „Dimineaţa unui miracol” (La mattina di un miracolo) apărut la editura Rediviva, Milano, 2014 şi lansat la Salonul Internaţional de Carte de la Torino, 2014.

Cele două comunicări susţinute îl exprimă în plus pe scriitorul militant, racordat la temele fierbinţi ale timpului, luînd o atitudine de analiză istorică adevărată, fără parti pris-uri. Ca absolvent de Drept, pe baza faptelor, întocmeşte fişa evenimentelor, asemeni unui dosar juridic veridic, analizînd de jure şi de facto, adevărul Istoriei mari, tăvălug peste jertfele Istoriei mici.

ICAR zboară liber deasupra Europei” este comunicarea prezentată de autor la simpozionul literar „Europa şi călătoria” (L’Europa e il viaggio), prilej de reiterare a temelor obsedante: tema călătoriei şi în corelaţie, tema libertăţii.

Aşa cum premonitoriu a notat despre Charlie Hebdo, în 2013, în Jurnalul unui cîntăreţ de jazz, la fel scrie despre Uniunea Europeană, ca o posibilă utopie a Statelor Unite ale Europei, ce ar putea să nu dăinuie, ca orice utopie. Era în 2014, înainte de prima fisură prin Brexit şi de semnele de criză.

Informaţia multiplă şi inteligent corelată dezvoltă un simţ al istoriei şi sesizarea justă a punctelor slabe. Astfel, în tema călătoriei, alături de forma liberă de călătorie, în siajul celei forţate de istorie, notează problema spinoasă a migraţiilor.

Dincolo de migraţia din „lagărul de Est” spre Europa de Vest, revenită în actualitate prin libera circulaţie, se impune fenomenul migraţiei din Orient. În 2014 era incipient şi a fost tratat superficial, Europa negăsind soluţie pentru refugiaţii din calea războiului.

De la migraţia colectivă, trece la cea individuală, particularizînd prin migraţia scriitorilor.

Comunicările, dincolo de latura informativă, istorico-politică, eseistică, de istoria ideilor, au prospeţime literară, prin stilul plăcut, fără preţiozităţi, cu fluenţă colocvială, prin comparaţii suculente şi inspirate corelaţii culturale: „În Europa după 1945 a căzut «o cortină de fier», cum a profetizat Churchill. Jumătate din Europa a trăit soarta unui Prometeu înlănţuit în munţii Caucazului, devorat de vulturul «homo sovieticus»”.

Tema îi este apropriată, simţindu-şi vocaţia de homo viator, de la sensul propriu la cel figurat, omul călător prin ţări şi printre oameni (exilul – o formă încarcerată de călătorie), dar şi omul călător prin cărţi şi printre autori – cei mai siguri prieteni, implicînd în plus şi călătorii în timp. Susţine Uniunea Europeană şi pentru accederea progresistă la libera circulaţie, care pune călătoriile sub semnul libertăţii şi cunoaşterii.

Mitul lui Icar, metaforă pentru tema libertăţii, a călătoriei şi a liberului arbitru de a-ţi alege singur soarta de erou şi martir, este definitoriu şi pentru tragismul istoriei de a se repeta în opţiuni dramatice. În acelaşi timp se leagă de articolul următor, despre comunism, neocomunism, migraţie, ziduri dărîmate, nostalgizate etc., ziduri interioare ale conştiinţei oarbe, despre jertfe şi ruguri.

 

„De la Jan Palach la Vàclav Havel şi implozia comunismului” este conferinţa ţinută în cadrul aceluiaşi Festival Internaţional de Literatură, Milano, 2014, la întîlnirea cu scriitori şi jurnalişti disidenţi din Republica Cehă, Polonia şi România, cu ocazia aniversării celor 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi a comunismului în Ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană.

Tema centrală, intarsiată chiar în titlu, este hieroglifă a unei coordonate proprii centrale – anticomunismul definitiv – fundamentul întregii sale vieţi, dinainte şi de după ’89, cu toate implicaţiile.

Acesta nu e din perspectiva vreunei atitudini revanşarde, ci tot dintr-o misiune asumată a scriitorului angajat moral, din datoria de informare a tineretului, întru educare şi luminare:„sînt tineri care n-au trăi niciunul dintre aceste evenimente, aşa că este bine să le evocăm”, datorie de onoare faţă de cei jertfiţi, părinţi, oameni de rînd, scriitori, intelectuali.

Imaginea imolării este o metaforă laitmotiv, prin asocierea cu jertfa prin foc, bazată pe simbolismul mitic complex al focului, în diverse ipostazieri. Apare încă din nuvelă, la palierul negativ- focul ca instrument diabolic al Răului din noi – prin fixarea unei imagini de pe ecranul  T, a unui adolescent pus să bea benzină şi căruia i s-a dat foc cu o brichetă, după ce a fost stropit cu benzină. „O flacără umană pînă s-a făcut scrum”. Ororile omului modern.

De-a lungul istoriei omenirii, imolarea a întemeiat mitul eroului martir, jertfa prin foc purificator. După rugurile Inchiziţiei, cu martiri ca Jeanne d’Arc şi Jan Hus, la autodafé-ul călugărilor budişti şi la imolarea lui Jan Palach (coroborată cu gestul românului Liviu Babeş despre care însă nimeni nu mai ştie) – ipostazieri ale mitului lui Prometeu care a furat focul ori ale mitului lui Icar, căruia focul soarelui i-a ars aripile – în ideea că orice îndrăzneală ori faptă de eroism se pedepseşte, dar cînd schimbă ordinea Răului (din real sau din mentalitate), arderea nu e în van, e convertită în jertfă de erou-martir.

 

Metafora zidului este simbolică pentru istoria social-politică şi antropologia culturală, în decodări multiple de ziduri exterioare şi interioare. Zidul Berlinului – un simbol metaforă nou, va face carieră ca simbol de istorie politică, pe lista miturilor moderne. „Zidul de la Berlin s-a prăbuşit, dar zidurile interioare şi de conştiinţă încă se mai simt zidite în noi”. „Zidurile din conştiinţă  pot fi dărîmate cu dificultate şi numai după o revoluţie şi o renaştere interioară”. În descifrarea mentalităţii poporului român, dinainte de ’89, urmăreşte de asemenea „drama interioară a românului aşezat la zid, în faţa zidului terorii istoriei”.

Eseurile sale sînt dense, informativ-formative prin multiplele corelaţii culturale între evenimente, de-a lungul culturii şi istoriei universale, toate cu miez pilduitor, cu funcţie paideică, deloc gratuite ori emfatice.

Simţul de scriitor descoperă metafore simboluri de susţinere expresivă a ideilor politice, prin plasticizare artistică. „Un exemplu că temeliile Golemului sovietic erau de lut” au fost Revoluţiile din Europa de Est şi insistă pe legea Lustraţiei, votată în Cehia, Ucraina etc., neaplicată în România, marea rană care la noi a cangrenat. În alte părţi s-a redeschis, sub forma neocomunismului restaurator, arată autorul în fraze de avertisment: „Fantoma comunismului bîntuie din nou Europa”,„există un marxism disimulat, un criptocomunism, un comunism intrat în sînge, în genele unor oameni care nu pot gîndi altfel”. Recunoşti această maladie ca o malarie, dacă nu prin explicite forme comuniste, atunci sigur prin mentalităţi, metode de acţiune, analiză şi judecată ideologică.

          Fapte, consecinţe, responsabilităţi:

În consonanţă cu această problematică a neocomunismului redivivus, este articolul „Da, Domnilor! sau Les pervers narcissiques”, cel mai spinos capitol din volum, un drept la replică vizînd articolele lui Gabriel Andreescu, legate de cazul Mircea Iorgulescu, în care era incriminat Bujor Nedelcovici.

Duplicitar, Gabriel Andreescu, „face jocul… actualei Securităţi”, de minimalizare a vinei comuniste, prejudiciind adevărul istoric. E pusă sub semnul îndoielii autenticitatea obligaţiei morale faţă de colegii din breasla scriitorilor, cînd ignoră „cei 400 de scriitori care au fost arestaţi, condamnaţi şi unii au murit în închisorile comuniste din 1945 şi pînă în 1989”, notează B. Nedelcovici, în schimb „este preocupat de cei care au navigat în ape tulburi”, „foştii colaboratori cu sistemul criminal comunist, pe care vrea să-i absolve de orice vinovăţie”.

Problema rănilor deschise se mută acum pe plan existenţial individual, ca în istoria biblică a lui Iosif şi fraţii săi, o pildă despre iubirea în sens biblic de agape şi trădare.

Articolele sînt corolar la polemicile cu Radu F. Alexandru, Mircea Iorgulescu, Gabriel Dimisianu (cuprinse în vol. 7 de Opere, 2008).

Mărul discordiei, în toată seria de polemici a fost volumul „Un tigru de hîrtie. Eu, Nica şi Securitatea”, publicat în 2003, după ce Bujor Nedelcovici, conform firii sale de investigator hotărît, voind să înţeleagă Răul, de ce există şi de unde vine, şi-a cerut Dosarul de Urmărire de la Securitate. Acest volum a fost Cutia Pandorei ce a eliberat stihiile şi a luat falsele bandaje de pe răni ascunse – nevindecabile, sub semnul prieteniei trădate. Scrisul şi prietenia / iubirea Agape – sînt valori esenţiale pentru sensul înalt al existenţei, iar scriitorul suferă mult cînd prietenii îl trădează.

Cartea este în egală măsură întru înţelegere a atitudinii de lup singuratic, „eretic neîmblînzit”, acum, suflet trist, cu surîsul neîmpăcării resemnate. Explică deopotrivă neîntoarcerea în ţară. Marele trădător din „familie”, de „acasă”, a fost şi este regimul politic al ţării, care i-a trădat din nou aşteptările, încît nu se mai poate întoarce în tina fariseică.

Ca ramă a notelor polemice ce sfîrtecă rănile deschise, e motivul „valizei”.

Vine o vreme cînd te simţi dator să închei conturi, să limpezeşti situaţii, să te împaci cu lumea şi cu tine. Şi-ţi „faci valiza”, ordonînd „arhiva personală” „Îmi pregătesc valiza şi sînt gata de plecare”. Dar se pare că lumea nu vrea să se împace cu tine şi rămîne războinică, îţi agresează încă principiile de bază ale vieţii şi tot ce ţi-e drag .

  1. Andreescu a publicat, în „România literară”, două articole Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi – I şi II, în care, paradoxal, M. Iorgulescu informatorul „Mirel” din dosarul de la Securitate al lui Bujor Nedelcovici (şi al altora) devine „victimă colaterală” a „manipulării arhivelor Securităţii”, iar, culmea, cel turnat devine călăul. Sîntem în curat absurd al logicii comuniste, propriu metodei de incriminare, prin a inversa rolurile între victimă şi călău.

E greu de înţeles atitudinea lui G. Andreescu, care dinainte de ’89 a fost disident, victimă a abuzurilor Partidului Comunist, iar acum discreditează (fără susţinere faptică!) imaginea publică a unei alte victime, a unui scriitor disident – care însă n-a dat nici măcar o notă informativă, darămite să aibă un cod de informator –, în favoarea unui alt scriitor – cu două coduri de informator şi dosar doldora de note informative!

Unde este dreapta măsură etică?! Autenticitatea şi verticalitatea convingerilor morale?! Se pare că studiul practicilor comuniste a fost atît de aprofundat, încît s-a contaminat chiar cercetătorul de astfel de anchetări, deformări şi manipulări de opinie.

Problematica aceasta constituie o rană deschisă, care nu trebuie să se cicatrizeze deforma(n)t, de aceea B. Nedelcovici a cerut dreptul la replică, refuzat însă la „România literară”. E un refuz chiar mai greu de înţeles, dacă ne amintim că la o serată muzicală a lui Iosif Sava, din 1996, N. Manolescu (ca invitat – în calitate şi de senator), a exprimat, referitor la ideea vehiculată şi atunci, a pedepsirii celor dinainte de ’89, o atitudine la fel cu cea de dintotdeauna a lui B. Nedelcovici, pretinzînd „o minimă decenţă de a recunoaşte că au greşit” celor care au comis acte reprobabile. Acei oameni e posibil să fi făcut mult bine, spunea el, dar trebuia să recunoască şi acel rău (care putea chiar să fi fost mai mic), gest strict necesar ca să se poată discuta mai departe, chiar cu seninătate. Situaţia configurată era perfect identică cu cea lui M. Iorgulescu informator, de altfel un critic foarte apreciat. Dar se pare că în timp, s-au relativizat principiile morale, iar inconsecvenţele au ajuns fireşti (în logica sintagmei Hannei Arendt: „banalitatea răului”)

Gabriel Andreescu, marjînd pe lipsa de reacţie virulentă a lui B. Nedelcovici, confundînd tăcerea bunului simţ cu presupusa vinovăţie, supralicitează agresivitatea cu alte două articole, în revista „Contemporanul”, 2015, în numere consecutive, Bujor Nedelcovici, comportament pragmatic, discurs idealist.

Dacă ar fi rămas simple articole de reviste, ca o luare de atitudine subiectivă, supusă amendamentelor, ar fi cîntărit mai puţin, dar s-au constituit în pagini de carte, apărută ulterior „Existenţa prin cultură – represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist”, Polirom, 2016.

Titlul volumului în sine e promiţător, incitant pentru orice om de bună credinţă, interesat de asanarea climatului politic şi ideologic postdecembrist, dar tonalitatea acestor pagini, citite în varianta preprint, se dovedeşte în contradicţie cu promisiunile titlului. Pe principiul aşteptărilor frustrate, este opusă manierei necesar obiective de tratare, de înaltă ţinută morală şi intelectuală, proprie unui istoric pur sînge, după deviza lui Tacit, „sine ira et studio”, „fără ură şi părtinire”.

Dar G. Andreescu, ca absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice, înclinînd însă balanţa mai repede spre „Ştefan Gheorghiu”, decît spre Tacit ori Herodot, pare  să fie nici un istoric pur sînge, nici un analist politic profesionist, obiectiv. Astfel de atitudine din start cu parti pris, sub semnul umorilor şi impresiilor conjuncturale, paralele cu purul adevăr istoric, discreditează autorul, „dăunează grav credibilităţii”, aruncînd un con de îndoială şi asupra obiectivităţii din celelalte cazuri analizate în carte.

Denaturarea grosolană a faptelor se înscrie într-o cu adevărat compromitere de rea credinţă. Dînd verdicte legate de „comportament” şi „atitudine”, „pragmatism” şi „idealism” – noţiuni din arsenalul unui psiholog profesionist (ceea ce nu e!), bazate pe impresionism urechist, este total neprofesionist, metoda  sofistului de altădată, „priceput la toate”.

Notele informative sînt nişte fapte evidente, indiferent de interpretări şi răstălmăciri, dacă au fost bune sau rele. În loc să fie fiecare responsabil pentru faptele sale, cu riscul inclus de a suporta şi consecinţele, în România lui „orice e posibil”, caruselul logicii se întoarce diabolic pe dos: altcineva e responsabil pentru aceste consecinţe şi, pentru a fi diabolic în absolut, responsabilul va fi chiar cel atacat, pentru că a avut tupeul să scoată de sub preş nişte fapte evidente, care l-au rănit.

În alte circumstanţe, acesta ar fi fost lăudat pentru verticalitatea şi intransigenţa morală, dar aici are în plus vina de a fi un „prieten de altădată”! Unul nu trădează prietenia de altădată, dînd în secret note informative, dar cel turnat trădează prietenia, pentru că nu ascunde identitatea informatorului şi aşteaptă, în numele „prieteniei de altădată”, un gest firesc de recunoaştere şi explicaţie! Curat à la Trăsnea!

În plus, fiind informatorul un confrate critic strălucit, cel trădat trebuia să sufere în tăcere, pentru a nu compromite imaginea oficială. Sîntem într-un adevărat cult al personalităţii, moştenit ca mentalitate din societatea totalitară. De ce nu ar avea un literat şi nuanţe de gri în portretul luminos?! De ce în ţări cu exerciţiu democratic, fără reumatismul totalitarismului, un Céline a fost condamnat pentru colaborarea sa, un Günther Grass chiar şi-a recunoscut-o, fără a i se desfiinţa opera?! Poate ar trebui G. Andreescu şi alţi „analişti politici” să facă o cură de ţară democratică (precum Franţa sau Germania), pentru a înţelege dimensiunile democraţiei din gradele de spălare a petelor etice dalmaţiene.

Modalitatea de abordare a problemelor pune în discuţia de fond controversata problemă a raportului etic / estetic, cu poziţie a autorului evidentă pe baricadă opusă: esteticul absolvă de orice responsabilitatea etică – punct de vedere neacceptat de Bujor Nedelcovici.

  1. Andreescu e prins în capcana propriilor sofisme, chiar pornind de la titlu: „Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi ”.
  2. Nedelcovici demontează erorile de raţionament, generate de prezumţii voit false, analizînd faptele în sine şi nu speculaţii pro şi contra. Astfel că, după logica bunului simţ, că fiecare e responsabil de faptele sale, asumate şi cu riscul consecinţelor ( faste sau nefaste – glorie sau compromitere), ajungi la concluzia corectă că însuşi M. Iorgulescu e responsabil de propria-i compromitere, cînd a ales să facă sluj Securităţii (oricît de inofensivă ar fi fost „punerea feţei de masă roşie” la şedinţe) .
  3. Nedelcovici simte nevoia să ia atitudine, să fie propriul avocat al apărării (cînd ceilalţi colegi tac în masă!). Aceasta nu este pentru că ar fi un spirit agresiv şi „certăreţ” din fire (cum iar fals s-a denaturat insultător), au contraire, B. Nedelcovici n-a fost nicicînd un bătăios, îi repugnă chiar tonul ridicat, darămite cearta şi scandalul. În schimb, ca vot de blam pentru opozanţi, în fulminantele „polemici”, aceştia au trecut limita elegantă a disputei şi au căzut în calomnie, insulte vulgare şi meschine.

Atitudinea de negare, chiar de sfidare, li s-a părut a fi legiferată de sentinţa de la recurs, care anulează „calificarea lui M. Iorgulescu  drept informator în sensul legii. Exact! Ordonanţele schimbă legi şi chiar definiţii ale unor noţiuni (precum cea de „informator”) după interesul conjunctural (într-o autodiscreditare la nivel politic, prin jocul de bişniţari „alba-neagra”). Dar conceptul de „informator” în sens moral rămîne, mai ales… între „prieteni vechi”, conform unor legi nescrise ale relaţiilor sociale.„Înainte, la noi era o «justiţie de clasă», acum Justiţia seamănă cu jocul «uite alba, uite neagra»”.

  1. Nedelcovici a fost pus la zid pentru că e printre ultimii mohicani cu coloana vertebrală verticală, nu e adept al lui „se poate şi aşa”, ci e format la şcoala franceză a filosofului Paul Ricoeur, cu recunoaştere şi justiţie, apoi iertare şi uitare.

Idealist, crezînd naiv că poate asana ceva, în 1999 îl invitase în România pe Paul Ricoeur, care a ţinut o conferinţă chiar despre „Justiţie şi răzbunare”, o pledoarie pentru legalitate şi adevăr. În continuare, împreună cu N. Manolescu, s-au prezentat la o emisiune TV, „Profesiunea mea, cultura”, unde P. Ricoeur a vorbit despre M. Eliade, cu care a fost prieten timp de 40 de ani, dezbătînd întrebarea retorică „de ce ar fi mai puţin vinovat un filosof de stînga decît un filosof de dreapta”. România trebuia să înveţe ,,le travail du deuil”, să exorcizeze umilinţele comunismului şi să înţeleagă faptul că există ,,ireparabilul şi răni care nu se vindecă niciodată.”

A fost în zadar deschiderea. La noi se începe cu uitarea, încît restul e aneantizat.

Se pare că după 27 de ani fiecare şi-a găsit vadul confortabil şi profitabil, o mînă spală pe cealaltă, „dai în ei, dai în mine”. De aceea B. Nedelcovici a rămas singur pe baricade, în Paris, în exteriorul frămîntărilor intestinale din ţară, într-un exil autoimpus.

 

Poporul român în vîltoarea secolelor: 

În toate lecturile şi analizele, inevitabil se raportează la poporul român, ca un Cioran dezamăgit, care ar vrea să-şi înţeleagă poporul, să se izbăvească de pesimism, pe culmile disperării, din prea mare dragoste pentru poporul român şi suferinţă că nu-l poate vindeca.

Sintetizator este eseul De ce sîntem ceea ce sîntem: cîteva consideraţiuni asupra mentalităţii, culturii şi spiritului românesc, scris în urmă cu 30 de ani, la cîteva luni după ce a ajuns la Paris (1987), selecţii dintr-o amplă conferinţă pentru Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO), valabile expresiv şi astăzi.

Această validare în timp califică eseul, alături de nuvelă, drept redutabilă piesă de rezistenţă din volum.

Eseul, optimist, reluat şi completat cu note la zi, acum pesimiste, se dovedeşte  o altă rană deschisă, ce l-a împiedicat să se-ntoarcă în România, după 89.

Dacă cele două conferinţe au o notă impersonală, mai informativă, ca seminar de istorie politică, acesta este un eseu literar, amplu, cu suculente pagini de filosofie existenţială, de meditaţie metafizică, în metafore plastice şi reflecţii oricînd citabile, ce dovedesc calităţi incontestabile de eseist, senior în istoria ideilor.

Analiza se aplică unui Secol XX: ca „infern înfăptuit” şi început de secol 21, sub semnul unui război permanent, al tuturor împotriva tuturor, „secole care au aparţinut lui Hades şi Iudei”.

Capitolul cel mai consistent, adecvat condiţiei de scriitor, este „Intelectualul damnat”, pentru că mereu vor fi fierbinţi temele legate de raportul intelectual (recte scriitor) / politică, implicare în Agora, în guvernarea societăţii.

Era în 1987, cînd, deşi înfiera totul şi gîndea că România nu se va trezi din acel somn letargic al imbecilizării comuniste, faţă de scepticismul şi „greaţa” existenţială de după, încă mai credea în şansa dată de o posibilă revoluţie spirituală.

Sînt rînduri optimiste în subtext, pagini de mobilizare exaltantă, încrederea în şansa de renaştere morală şi spirituală, prin înţelegerea dimensiunii transcendentale a omului, „Dacă trăim de atîţia ani sub pecetea spaimei, a disperării, a falsităţii existenţei şi pervertirea valorilor, n-ar trebui oare să înţelegem că e nevoie de o schimbare radicală în primul rînd în noi înşine (…)?! Stă în puterea noastră să depăşim existenţa primară şi banală, să accedem dincolo de ceea ce este întîmplător şi nesemnificativ, la harul transcendenţei”.

Idealist chiar, creionează treptele şi căile acestui parcurs, ca nişte probe iniţiatice, ce înseamnă „suferinţă, cunoaştere, înţelegere, purificare şi dobîndirea trecerii la o altă etapă a existenţei şi chiar la perfecţiune şi sacralitate.”

Căile sînt ca un veritabil decalog, ai zice utopic, dar radicale, de renaştere revoluţionară, ca o adevărată Proclamaţie de la Timişoara” avant la lettre, preconizînd o ieşire totală din orice condiţionare ideologică, din minciună, manipulare, resemnare, pentru a acţiona liber şi senin.

Finalul de atunci, din ’87, sună incredibil de luminos faţă de evoluţia istoriei din următorii 27 de ani, e chiar de o superbă utopie naivă „Viaţa este mai frumoasă decît o privim în fiecare zi şi merită un ultim efort. O floare în fereastră şi cîntecul unei păsări ce ne îndeamnă să trăim fericiţi. Sîntem condamnaţi la fericire”.

      Mitul tatălui:

Volumul se încheie cu secvenţa Fotografii – 100 de ani, centrată pe fotografii ale tatălui – colonel Grigore Nedelcovici. Nu este ca o exhibiţie de album familial, ci reprezintă un capitol crucial în mitologia personală a scriitorului şi în acelaşi timp un nou rechizitoriu privind tăvălugul cinic al Istoriei Mari peste Istoria Mică. Se marca împlinirea a 100 de ani de la Primul Război Mondial, iar tatăl, colonelul Grigore Nedelcovici, este unul dintre nedreptăţiţii Istoriei.

Comoara de fotografii era de mult şi îşi aştepta locul şi momentul să intre în mitologia proprie. Autorul îşi adora părinţii şi aici face rabat biograficului repudiat pînă acum din scrierile sale: întreaga biografie a tatălui e menită să fie soclul mitului Tatălui, „capitolul cel mai important din viaţa mea. ..Am trăit mereu în umbra tatălui”.

Ofiţer în Primul Război Mondial, rănit la Oituz şi Mărăşeşti, a fost decorat de mai multe ori, printre care şi cu Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de Cavaler. În 1947, regimul comunist îl scoate din armată, pentru că făcea parte din corpurile de armată ce aparţinuseră Regelui Mihai. „Tatăl meu a fost o istorie vie care şi-a asumat memoria de militar”. Este închis în 1958 şi condamnat la 8 ani de închisoare, acuzat de „uneltire împotriva statului”, pentru că spusese că pensia mică de militar nu-i ajungea pentru fiul său student la Drept.

Episodul cu procesul tatălui său, în regimul comunist, este imaginea cea mai puternică din copilăria sa, care i-a fixat mitul tatălui şi i-a marcat (freudian) personalitatea şi destinul. E imaginea obsesivă ce a declanşat şi i-a susţinut deopotrivă anticomunismul visceral: „Nu am putut să-mi imaginez cum tatăl meu, un bătrîn la 70 de ani, bolnav de tuberculoză, s-a trezit în plină noapte în duba care îl ducea la închisoarea Securităţii din Ploieşti din Strada Vasile Lupu. Şi acum îmi vine să strig şi să urlu!”

„Prietenii lui au fost martori ai acuzării. Atunci am aflat ce înseamnă trădarea la români. Unul singur a refuzat, nu i-a fost frică şi nu a suportat nicio consecinţă. Deci ….se putea.” Aşa că, atunci cînd în propriul Dosar de Securitate, peste zeci de ani, a regăsit nume dintre colegii scriitori printre informatori, nu era ceva nou, de mirare, era o senzaţie de déjà vu.

Tatăl a ieşit din detenţie  după patru ani, cu minţile parcă pierdute, iar după un an a murit. „Nu a povestit nimic din ce a pătimit. Doar în Coşamaruri vorbea, repetînd mereu cîteva cuvinte. Iată care a fost destinul şi recunoştinţa ţării faţă de un ofiţer care a luptat în Primul Război Mondial, care a fost rănit la Oituz şi a fost decorat de mai multe ori pentru fapte de curaj şi bravură militară.”

Mai mult decît orice cuvinte, întreaga poveste tragică este emoţionant expresivă între cele două fotografii finale, puse faţă-n faţă: cea în costum de militar, strălucitor prin medalii, din 1944, cu un chip luminos, mîndru şi victorios, care parcă se uită încrezător şi gata de luptă dincolo de lumea prezentă, în depărtate zări promiţătoare, şi alături, fotografia din 1958, din Dosarul de anchetă, în haine cenuşii de viitor deţinut, un chip crunt îmbătrînit de vremuri, închistat într-o tăcere demnă şi hotărîtă, care se uită fix în obiectiv, parcă direct în ochii călăului, cu stăpînire şi siguranţă de sine senină, ştiindu-se nevinovat şi cu conştiinţa curată, deasupra pigmeilor laşi. Cînd ai pe retina memoriei fixată o asemenea imagine, cum ai putea avea o altă atitudine decît cea demnă în suferinţă a tatălui?! Anticomunismul total nu e dintr-un accident minor, personal, ci alimentat continuu la torţa acestui mit al tatălui.

La proces, tatăl era în boxa acuzaţilor, în zeghe. Cînd şi-a văzut fiul, a întors capul spre el şi i-a zîmbit. Cînd acest zîmbet se fixează în subconştientul întregului destin, cum ai putea să-l trădezi şi să accepţi compromisuri şi minciuni, manipulările comuniste ale celor ce-i interziseră să-l privească?! Ar fi însemnat să-şi trădeze tatăl şi să calce în picioare anii de temniţă făcuţi şi pentru el, în ultimă instanţă,să se trădeze pe sine.

Atitudinea verticală, prin Nu duplicităţii ipocrite, falsului, nedreptăţilor, devine astfel profesiune de credinţă în viaţă.

Încă de la primele romane, a intarsiat în subtext istoria familiei aristocratice apuse, dintr-o datorie morală. Ca într-un cerc Uroboros, întru unitate primordială, acum şi-a îndeplinit datoria de onoare faţă de tatăl său, ca a unei generaţii faţă de alta, simbolic, întru continuitate.

Acest capitol, prin cîteva fotografii şi o sumară foaie biografică, este cel mai expresiv semn heraldic pentru întreaga operă a Scriitorului şi atitudinea sa literară şi existenţială, consecvent anticomunistă, antifariseică şi contra oricăror manipulări, puse astfel sub semnul mitului tatălui. „S-a aflat mereu – clipă de clipă – în gîndurile mele. Nu! Nu mă gîndesc la el! El există în mine…” (Jurnal infidel)

Într-o posibilă nouă carte despre opera lui Bujor Nedelcovici, această secvenţă ar trebui pusă la început, ca o cheie a întregului demers hermeneutic.

De altfel, întreaga operă, cu acest volum în completare, este un omagiu Tatălui, scris de un fiu care a încercat să nu fie risipitor cu moştenirea morală, ci cavaler demn de istoria ei.

Revista indexata EBSCO