Nov 15, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Norma supremă, iubirea

 

 Exacerbarea concepţiei individualiste despre om, în lumea contemporană, a condus la exacerbarea sinelui şi a ideii că omul îşi este suficient sieşi. Omul nu se mai raportează decît la dorinţele şi la ambiţiile sale, la împliniri importante de ordin material şi la propria poziţie – cît mai sus – în angrenajele sistemului şi în viaţa socială. El a devenit egoist şi înstrăinat, sufocat de materialitatea sa şi a lumii şi tot mai departe de spiritualitate. Este aşadar un om scindat, parţial şi precar, care are, evident, „conştiinţa bruiată”. Despre bruiajele de conştiinţă ale omului contemporan vorbeşte preotul prof. univ. dr. Wilhelm Dancă în Creştinismul şi provocările actuale, un amplu interviu acordat lui Nicolae Răzvan Stan şi inserat în volumul Datoria de a rămîne viu, apărut la Editura Mitropolia Olteniei în 2017. Autonomizarea individului este o consecinţă şi o condiţie. Este consecinţa dusă spre extrem a secularizării şi reificării lumii în care trăieşte, a mutaţiilor petrecute în gîndire şi în sistemul de valori, a dictatelor financiar-economice; este o condiţie a exacerbării voinţei egoiste, a unui „fel de nebunie” (expresia lui Wilhelm Dancă), a înstrăinării de sine prin abandonarea adevăratei morale şi spiritualităţi.

Cu toate că preotul profesor constată că existenţialismul a devenit doar un capitol în istoria filosofiei (ceea ce este adevărat), nu putem să nu constatăm că acest mod de gîndire este (încă) actual întrucît condiţia omului din zilele noastre nu este esenţial diferită de a „omului existenţialist” de acum şapte-opt decenii, care era supus alienării, dramei alegerii, însingurării şi, în cele din urmă disperării. Disperarea nu putea duce decît la crimă, la sinucidere, sau, în caz fericit, la trezirea conştiinţei şi la angajare, la trecerea la acţiune în sensul salvării. Omul era sortit fie eşecului, fie succesului, iar cel care se întîlnea cu succesul învingea absurdul şi ori se elibera, depăşea tragismul existenţial, ori se realiza ca personalitate, reuşea să îndeplinească datoria de „a se face”, cu alte cuvinte de a deveni un om autentic. Dacă în existenţialism omul autentic era cel care se regăsea pe sine, dobîndea un echilibru, de cele mai multe ori prin solidaritate cu ceilalţi în lupta împotriva răului colectiv (la Albert Camus), sau prin solidaritate cu el însuşi în lupta împotriva răului personal (la Jean-Paul Sartre), căile pe care omul contemporan vrea să se realizeze ca personalitate sînt puţintel altele fără ca premisele comune cu existenţialismul să difere sensibil. Preotul Wilhelm Dancă este de părere că una din cauze, poate cea mai gravă, este „nebunia omului care-şi revendică autonomia în mod absolut [şi care] este încurajată şi de cultura vagului şi a zappingului, care invadează casele şi sufletele oamenilor, propagînd valori în opoziţie cu fericirile evanghelice”. Aceste „fericiri opuse” semnifică – şi pe bună dreptate – „fericiţi cei bogaţi, fericiţi consumatorii, fericiţi senzualii!..”. (loc. cit., p. 204). Ca să se împlinească în sensul devenirii ca personalitate (idee falsificată prin practici neoneste…), omul contemporan alege de multe ori căi greşite pe care să parvină la acele „fericiri opuse”: ipocrizia, nepotismul, traficul de influenţă, slugărnicia, falsurile, plagiatul, abuzurile, concurenţa neloială, furtul, corupţia, escamotarea adevărului şi minciuna etc. Aşa se ajunge, de cele mai multe ori, la incompetenţă şi la impostură. Chiar dacă destui din cei realizaţi sînt oneşti în demersurile lor, ei reuşesc de regulă în condiţiile unei concurenţe dure, acerbe. Ca urmare avem de a face în final cu un om „care poate să vrea tot”, precum orice „subiect autonom” ce are „ultimul cuvînt”! Acest om „este doar el însuşi”, cel care „nu are relaţii cu nimeni, este lipsit de legăturile prin care, de fapt, omul devine el însuşi” (id.), adică, un om autentic în termeni existenţialişti. În termenii creştinismului omul autentic nu pretinde „a fi ultima şi singura instanţă care decide soarta proprie”. Omul creştin nu este un însingurat ci un om relaţional care trăieşte în comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu. Omul singular se distruge pe sine prin respingerea iubirii, a comuniunii cu semenii, şi este în general ateu. Cînd vrea să se elibereze, să se mîntuiască, omul acesta îşi caută un crez, o credinţă. În cazul acestui tip uman (Bernard Rieux, Antoine Roquentin, Mathieu Delarue) acestea se regăseau în îmbrăţişarea valorilor moralei umaniste moderne – justiţie, libertate, solidaritate, comunicare cu semenii, angajament, sacrificiu de sine pentru binele celorlalţi. În cazul omului creştin ele se regăsesc în iubire, de Dumnezeu şi de semeni, căci iubirea înseamnă asumarea şi trăirea valorilor în numele binelui şi adevărului, în scopul afirmării lor permanente. „Duh şi adevăr este Dumnezeu”, spune Iisus Hristos prin pana evanghelistului. Normă supremă este iubirea, conchide profesorul universitar Wilhelm Dancă, iar omul trebuie să se supună exigenţei de… a iubi.

Lumea contemporană este însă subminată în esenţa ei, subliniază preotul profesor, de două crize: criza adevărului şi criza iubirii. Societatea este dominată de „Hristofobie”, de neîncredere şi de minimalizare a învăţăturilor lui Iisus Hristos, sau de indiferenţă faţă de ele. Omul actual pare a-şi fi asumat o libertate aproape absolută care îi îngăduie să-şi aroge şi ceea ce este moral şi ceea ce este în afara moralei, în virtutea unor prea permisive „drepturi ale omului”. Cu o singură condiţie, futilă de altminteri: să fie politic sau moral corect. Political correction este un principiu care iese uneori din cadrele morale şi este chiar împotriva naturii, dar se încadrează într-un cadru juridic protector. Un cadru juridic creat nu pentru protejarea adevărului, ci a ceea ce este considerat „politic corect” de subiectivitatea oamenilor actuali. Este doar o latură a crizei adevărului. Pierderea contactului cu instituţiile religioase dar şi instalarea într-o „climă relativistă” sînt alte componente ale acestei crize. Aşa s-a ajuns, observă Wilhelm Dancă, la situaţia ca „un ilustru necunoscut, ca Dan Brown”, autorul cărţii de succes (publicitar!) Codul lui da Vinci să devină „mai influent decît un episcop sau un profesor universitar”. (loc. cit., p. 206). Alt agent de corupere a adevărului se regăseşte în ofensiva scientismului, o sumă de „doctrine” heteroclite în care elemente religioase sînt amestecate cu elemente ştiinţifice, psihologice, mitologice, cu înţelepciune populară şi chiar cu superstiţii, pentru a fi asumate ca o nouă credinţă, bazată, de fapt, pe fals confort intelectual şi pe un soi de placebo. Ofensiva scientistă trimite atît la „hristofobie” cît şi la noile manevre antireligioase menite să divizeze societatea.

Criza iubirii are loc fie printr-o disipare a iubirii în alte stări percepute drept echivalente precum „dragoste”, „caritate”, „milostivire”, „îndurare”, „milă”, care, în realitate, nu sînt decît cel mult faţete ale marii iubiri creştine. Pentru credincioşii creştini iubirea este lăsata testamentară a lui Hristos la Cina cea de Taină prin chemare la iubire de Dumnezeu şi de aproapele. „Unde iubire nu este, nimic nu este”, a proferat puţin mai tîrziu apostolul Pavel, adică acolo unde nu este Dumnezeu toate sînt lăsate la voia bunului plac, fiindcă Dumnezeu este suprema iubire şi suprema armonie. Iubirea slabă a omului de astăzi se situează în contrast cu această iubire tare, absolută, fiindcă este diseminată în sentimente mărunte ale vieţii cotidiene. Carmen Firan, în cartea sa, Puterea cuvintelor, constata demonetizarea acestei vocabule sentimentaliste în America, unde la tot pasul auzi rostindu-se „love” fără a însemna şi desemna simţămîntul superior, puternic, al iubirii, care, ca stare supremă, este divină şi teologală. „Caracteristicile iubirii despre care Hristos le vorbeşte ucenicilor săi şi în care îi invită să rămînă după patimile şi moartea sa”, spune preotul profesor, sînt chiar cele două, „în sensul că iubirea provine de la Dumnezeu”. (ibid., p. 211).

„Vorbind despre Dumnezeu, vorbim despre Viaţă. El este Viaţa prin excelenţă şi Izvorul şi suportul oricărei forme de viaţă”. Cuvintele aparţin IPS prof. univ. dr. Irineu Ion Popa, arhiepiscopul Craiovei şi mitropolitul Olteniei. În interviul intitulat Importanţa vieţii duhovniceşti în contextul societăţii actuale este abordată problematica vieţii întru Hristos în opoziţie cu moartea ce survine prin păcat, prin ignorarea moralei creştine. Este locul să amintim acum că majoritatea normelor morale considerate laice îşi au originea în morala creştină şi acest adevăr este suficient demonstrat numai cînd ne gîndim la cele zece porunci. „Viaţa creştină este un mod de împlinire al nostru”, deci se află în deplină legitate cu edificarea personalităţii, nu ca individualitate autonomă, ci ca om ce trăieşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Acest concept este afirmat şi reafirmat, demonstrat cu argumente teologice şi morale pe tot parcursul cărţii Datoria de a rămîne viu. Nicolae Răzvan Stan porneşte în excursul său chiar de la postulatul vieţii ca dar al lui Dumnezeu. Apoi abordează, între altele, teme precum atitudinea creştină faţă de lume, „datoria povăţuirii aproapelui”, raporturile dintre teologie şi viaţă, „evoluţionismul darwinist şi moralitatea”, cunoaşterea lui Dumnezeu, împlinirea credinţei prin fapte, păcatul minciunii, iubirea creştină, smerenia, rugăciunea ca „dialog liber şi personal”, „relaţia între cler şi credincioşi”, cultura creştină etc. Opinia autorului despre acest din urmă subiect este una simplă şi echilibrată:

„Rolul culturii este de a asigura societăţii o creştere sănătoasă. Un om cultivat este o persoană care-şi desfăşoară viaţa într-o oarecare normalitate. În gesturile şi faptele sale se citeşte respectul faţă de valori. Nu surplusul sau lipsa de informaţie mintală ne dau dreptul să fim oameni de cultură, ci modul cum ne raportăm la cele care dau viaţă sufletului”. (Datoria de a rămîne viu, p. 56).

Prin asimilarea culturii se dezvoltă respectul faţă de valorile simbolice şi normalitatea vieţii. Fără îndoială, o societate culturală este oricînd preferabilă uneia aculturale, mercantile sau filistine. Dispreţul ori ura faţă de cultură s-au manifestat nu o dată în decursul istoriei. În Evul Mediu, însăşi Biserica Catolică a respins cărţi şi teorii ştiinţifice contrare dogmelor şi considerate toxice pentru credincioşi. Mai tîrziu cultura a fost acceptată în mod oficial, dar trecută pe un plan secundar. Societatea burgheză a adus în prim plan progresul ştiinţifico-tehnic, bunăstarea şi profitul. Filistinismul burghez trăda o atitudine de minimalizare sau chiar de ignorare a culturii superioare şi afişa o oarecare consideraţie pentru cultura de divertisment. Spectacolele de teatru, de operă, concertele etc. care mijloceau socializarea, ieşirea în lume, erau totuşi agreate tocmai din aceste motive, dar superficialitatea şi luxul exagerat etalat cu astfel de prilejuri au dat naştere snobismului. Spre deosebire de cultura burgheză, cultura creştină conţine în special cultura scrisă, arhitectura sacră şi cultura plastică, cu rădăcini iudeo-creştine incontestabile. Prin „cultură creştină” nu trebuie să se înţeleagă numai cultura bisericească în mod strict, ci întreaga cultură laică şi religioasă din care se constituie mai întîi marea cultură europeană cu o vechime bimilenară. Nemulţumirea bisericii şi a adevăraţilor oameni de cultură se îndreaptă astăzi spre Uniunea Europeană care, în documentele statutare, a omis să recunoască sau să menţioneze rădăcinile iudeo-creştine ale culturii europene. Biserica nu pregetă să considere cultura creştină drept „un comandament misionar actual”, cum a spus, într-un studiu omonim, preotul profesor dr. Ion Bria, citat de preotul profesor dr. Nicolae Răzvan Stan. El spune că religia creştină îi sfinţeşte pe toţi, inclusiv cultura devenită cultură creştină. În viziunea lui Ion Bria, această cultură se defineşte prin „exprimarea Evangheliei şi a credinţei creştine în gîndirea intelectuală (filosofie), în manifestarea artistică (poezie, artă, muzică), în organizarea socială (etică, moravuri), în viziunea istorică (regim politic, formă de stat). Cultura creştină este tot ceea ce dă identitate unei comunităţi umane, prin fidelitate faţă de origini şi deschidere faţă de viitor. […]. Ea ia forma unui patrimoniu spiritual, metaforic şi istoric în acelaşi timp, în jurul căruia se definesc identitatea şi continuitatea unei familii, unei persoane, unei comunităţi, unei naţiuni”. (apud N. R. Stan, op. cit., p. 57).

A iubi cultura înseamnă, în ultimă analiză, a iubi credinţa care se regăseşte la originile ei. Cultura înseamnă informaţie, tradiţie, tezaur artistic şi de gîndire, identitate. Prin asumarea culturii se dobîndeşte nu numai calea spre cunoaştere, ci şi îndatorirea de a o răspîndi, apăra şi îmbogăţi. Nicolae Răzvan Stan ne lasă să înţelegem că marea cultură, care cuprinde nemijlocit şi cultura religioasă, poate fi inclusiv părtaşă la sinergismul cler-laicat. Prin cultură şi educaţie, prin realizarea acestui sinergism, ne îndreptăm spre comuniune deplină, spre „a îndeplini îndatoririle faţă de Dumnezeu şi de aproapele”. Autorul cărţii Datoria de a rămîne viu nu uită să ne povăţuiască:

„Iubirea noastră nu poate să se înalţe la Dumnezeu dacă n-a fost mai întîi pusă în slujba aproapelui, indiferent dacă este preot sau simplu credincios. Ne iubim noi între noi şi împreună mărturisim pe Dumnezeu prin iubire..”. (op. cit., p. 127).

În definitiv, cultura înseamnă comuniune şi iubire şi cu atît mai tristă ne apare excomunicarea ei dintre preocupările şi obiectivele majore ale lumii contemporane.

Revista indexata EBSCO