Nov 15, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Văndrași, văndrăleli și cetitori

 

Mort în Patagonia (Polirom, 2017) e ultimul roman al lui Daniel Vighi şi e o jucărea epică savantă şi savuroasă, dar previzibil autistă, din punctul de vedere al impactului la publicul obişnuit. Pentru degustătorii de intertextualităţi, etimologii, comicării filologice şi parabole livreşti post-moderne, e cartea ideală. Pentru amatorii de aventuri adevărate, însă (subtitlul ei e „roman de aventuri”), e tot aşa de înşelătoare ca un colaj iluzoriu care se pretinde tablou în relief, fiind, în realitate, o suprafaţă plană, ilustrată şi colorată foarte ingenios.

Mai pe scurt, experimentul lui Daniel Vighi brodează, pornind de la tema lecturii ca aventură, o salbă de pseudo-poveşti în care se topesc, laolaltă, Herman Melville, Radu Tudoran, Cervantes, jurnale ale navigatorilor, legende de tot felul, întîmplări aproximativ recente şi o întreagă enciclopedie a expediţiilor marine către Ţara de Foc, din secolul marilor conchistadori pînă în prezent. Doar că, factual, nimeni nu pleacă nicăieri, căci numele personajelor şi ale locurilor devoalează din start gustul îngroşat al ironiei, doldora de trimiteri culturale dintre cele mai diverse. Totul e cu subînţeles, totul e prelucrare literară şi simbol, totul e hipermecanism referenţial şi alegorie itinerantă, totul pleacă de la şi se întoarce la literatură:  căpitanul e „Ahabu”, timonierul e „Ishmael-Macek”, preotul e „Părintele Mihail Flasc-Ţîrcodava”, plus „Nostromul Păntălie”, „Cambuzierul Mermelegu”, „Musul Gigi, zis Furnica”, „Marinarul de cart Isăilă” şi o mulţime de alţi haioşi membri ai echipajului goeletei „Speranţa”, unii decedaţi (Lae Căcăroanţa, Baba Chiţorana) şi prezenţi firesc printre vii, ca-n orice roman „adevărat”. Goeleta, ca obiect epic şi marin, subîntinde largi zone din Timişoara (în special Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”, cu o anumită sală de lectură, dar şi curtea babei Chiţorana), iar expediţia către Patagonia (să nu uităm de călătoria „Speranţei” originare tot către Ţara de Foc, în celebrul roman al lui Radu Tudoran), chiar dacă relatează destinul tragic al băştinaşilor şi al coloniştilor de acolo, de-a lungul timpului (cam după sec. XVI), e prilejul unor vaste incursiuni printre cuvinte, autori, cărţi, sensuri şi intersecţii culturale.

Aventura lui Daniel Vighi porneşte de la un eveniment autobiografic (autobiografia mai lipsea în acest happening literar totalizant!) care eludează explicit deplasarea în timp şi spaţiu, din pricina unor „tulburări de comportament” şi a „stresului”: bunica lui Ahabu, „un alter ego al instanţei narative”, îşi trimitea, odinioară, nepotul la sifonărie, şi cum acesta întîrzia mai mereu aiurea pe străzi, îl apostrofa cu „Da´ unde potop ai stat, că parcă ai fost la Patagonia” sau cu „Pă unde ai umblat atîta amar de vreme vandra?”. „Văndrăleala” devine evenimentul-motor al cărţii, al personajelor şi al cititorilor invitaţi să guste hoinăreala enciclopedică pe mările textelor din bibliotecă, plecînd din Timişoara şi ajungînd pînă-n sudul Americii, alături de Columb, Magellan, Cavendish, Drake sau Gamboa. Spune autorul, abuziv homodiegetic: „Vedeţi bine că văndrăleala din romanul de faţă este şi una prin cuvinte, nu doar prin istorii şi ţinuturi. Şi, cum singura posibilitate de a văndrăli prin lume pe care o are la îndemînă Ahabu este cetitul la vreme de seară, chiar asta se va petrece în romanul de faţă: o expediţie prin văndrăleala lecturii. Cititorul-văndraş (citeşte explorator) ajunge oriunde în spaţiu şi timp. Doar el şi doar aşa. Pe de altă parte, ca să fie expediţia mai uşoară pentru cititorii-expediţionari-văndrălăi, ne-am permis un jurnal de bord ca să putem explica ruta, dificultăţile navigaţiei sau starea meteo şi vizibilitatea. Toate astea pentru ca navigaţia să decurgă în bune condiţiuni. Aşadar, vînt din pupa, văndraşi-cititori!”.

Precum „tălîmbocii” nativi din Patagonia, personajele mor, pe rînd, de epuizare narativă şi de neputinţa procreaţiei repetate, în urma poveştii care se-ntinde ramificat în peste 460 de pagini de ocean tipografic. Ruinele oraşului colonial sud-american sînt ruinele universului cărţii, care se sfîrşeşte cînd „paşii doamnei bibliotecare dînd semnalul prin două, trei stingeri ale neoanelor că se apropie ora închiderii la sala de lectură de la etajul al treilea” şi cînd prin geamurile înalte „se vedea că amurgul lăsase de ceva vreme locul nopţii”.

Elitar şi sofisticat, ambiguu de la un capăt la altul şi deloc condescendent cu cititorul dedat la istorii bine închegate, romanul lui Daniel Vighi pune încă o bornă (riscantă, la impact) în tradiţia restrînsă a hoinărelilor livreşti autohtone. În ea se înscriu, greu de cuprins strict diacronic, nume precum Alexandru Odobescu, Mircea Horia Simionescu sau Adrian Oţoiu. Dar trebuie s-o spunem: literatura autentică e şi aşa ceva, mai ales în timpuri sedentare şi autiste cultural, ca acestea. Că-i văndrăleală curată pentru unii „cetitori”, în dauna altora, asta e!

Revista indexata EBSCO