Nov 15, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Pereți subțiri, teme mari

 

Pereţi subţiri (Editura Polirom, Iaşi, 2017), cea mai recentă carte a Anei Maria Sandu, ne propune, în primul rînd, o meditaţie polifonică pe marginea rolului esenţial pe care îl deţine spaţiul urban în procesul de construcţie şi, mai ales, de-construcţie identitară. Tema e, de bună seamă, cît se poate de actuală: în marile aglomeraţii citadine de azi, sufocate de construcţii ridicate în viteză, atît pe orizontală, cît şi pe verticală, de investitori în căutare de profituri substanţiale şi imediate, individul obişnuit e pîndit de varii pericole, de la uitarea adevăratelor rădăcini la tentaţia anihilării celorlalţi ori chiar a propriului sine. Altădată ideal locativ şi în-semn al bunăstării sociale, apartamentul de bloc devine, el însuşi, o emblemă a înstrăinării definitive: martor fără voie, doar în aparenţă protejat de dramele colocatarilor, asfixiat într-un spaţiu din ce în ce mai strîmt, separat de exterioritate prin pereţi din ce în ce mai subţiri, locuitorul lui nu îşi mai poate recupera decît rareori iluzia unei singurătăţi necesare sau a unei intimităţi taumaturgice…

Toate cele 17 povestiri din volumul recomandat drept roman abordează, frontal sau camuflat, exact această problematică, evitînd să o edulcoreze ori, dimpotrivă, să o îngroaşe pînă la caricatură. Cele 15 familii ce îşi leagă, începînd din 1960, existenţa anodină de Blocul cu patru etaje din centrul Bucureştiului realizează repede că, în ciuda aparenţelor, pereţii subţiri nu le asigură confortul izolării, al separării totale de vecini. La fel de uşor înţeleg situaţia şi cei care, din varii motive (decese, moşteniri, închirieri, plecări în străinătate etc.) ajung să îi înlocuiască pe locatarii vîrstnici: din cauza efectului de pîlnie, orice conflict cu membrii familiei, orice zgomot nevinovat şi chiar orice suspin de plăcere e auzit de vecinii de bloc, aşadar poate avea implicaţii dintre cele mai serioase. Efortul iniţial de conservare a propriei intimităţi este nu doar costisitor energetic, ci şi inutil, aşa încît colocatarii preferă să îl înlocuiască repede cu un fel de trai în comun, asumat fără ezitări sau regrete vizibile: „Pereţii păreau cam subţiri. Dar asta era o problemă cu care ar fi putut să trăiască. Efectul de pîlnie, care se crea în dreptul scărilor, le-a dat însă mari bătăi de cap. Orice ceartă conjugală ajungea şi în casele celorlalţi. Scîrţîiturile, ţipetele, strănuturile în cascadă, toate se plimbau libere, în sus şi-n jos, pe casa scărilor. Un timp le-a păsat. Şi au încercat să-şi ducă vieţile în linişte şi pace. Să-şi reprime furia şi nemulţumirile. Să înghită în sec de frică să nu se audă ce-şi reproşează. Să bea cu măsură şi să nu spună ce au pe suflet. Să ţină totul sub obroc. Nimeni n-ar putea să spună cine a cedat mai întîi. După ce s-au auzit primele strigăte, toţi s-au simţit eliberaţi. Geloziile şi frustrările vieţii de cuplu, amantlîcurile descoperite, problemele cu copiii şi cele de la serviciu s-au îndesat în sacul acela cu ecou. A fost ca o mare sărbătoare a blocului, de la care doar ghirlandele au lipsit.”

Reversul acestei eliberări este, inevitabil, asumarea tacită a punctelor nevralgice, a dramelor şi chiar a tarelor celorlalţi, indiferent de raţiunile care i-au obligat să şi le trăiască (şi în unele cazuri să şi le urle) în acest spaţiu propice diluării ori chiar destrămării identitare. Căci nu puţine dintre naraţiunile din volum tematizează, odată cu imposibila intimitate, fie rătăcirea/ pierderea sinelui – şi, odată cu aceasta, şi bucuria autentică de a trăi, fie ineficienţa comunicării cu o alteritate transformată, în timp, într-o entitate ostilă. Calvarul trăit de soţii Zan, care se terorizează de cîteva decenii în Haina de blană, este emblematic: îndrăgostiţii de altădată s-au trezit înlocuiţi de nişte străini cu priviri şi porniri duşmănoase, dependenţi însă unul de celălalt, nu atît fizic (femeia e oricum, de ani buni, imobilizată la pat), cît psihologic. Ceea ce explică şi intensitatea suferinţei bărbatului care, la moartea soţiei, nu-şi pare a mai găsi un rost în viaţă. La fel ca aici, în întregul ansamblu arcul narativ e bine întins, prozatoarea dovedind capacitatea de a asculta şi reproduce, prin tehnici bine stăpînite, uneori în doar cîteva pagini aparent aerisite, vocile cele mai diverse – de la Maşa, Rusoaica proaspăt căsătorită şi mutată în bloc, ce-şi concentrează întreaga biografie într-o scrisoare tulburătoare adresată fostului iubit, pînă la schizofrenicul din Mă numesc Raţ, mutat după o perioadă exact în garsoniera Maşei, după despărţirea subită a acesteia de soţ şi plecarea către o destinaţie necunoscută. Alte povestiri îşi rotunjesc semnificaţiile fie în jurul unor evenimente capitale din viaţa locatarilor, precum mutatul în casă nouă, logodna, apariţia unui copil, despărţirea tragică, trădarea, adulterul, moartea sau doliul (Cuşcuş, Aşteptarea, Hortensia roz, Renovări), fie al unor piese de recuzită cu valoare simbolică nu numai pentru posesorii lor, ci şi pentru micro-colectivitatea de la bloc (Haina de blană, Tabloul, Caruselul). Interesante sînt şi bucăţile în care se trasează destine cu totul ieşite din tipar, din raţiuni ce ţin de percepţia colectivă asupra unei forme de alteritate radicală: acela al homosexualului cu veleităţi de scriitor din Uşa închisă sau al beteagului din naştere Samir.

Oricum, indiferent de pretextul epic, viaţa la bloc, cu toate riscurile şi plăcerile (ne)vinovate pe care le presupune, este reconstituită de scriitoare în cerneluri nediluate, de un realism îmblînzit doar pe alocuri de alunecări stilistice plastice, dulci-amărui ca tonalitate. Acestea sugerează nuanţări ale problematicii identitare sau deconspiră ataşamentul faţă de anumite personaje care par încă necontaminate de plictis, ratare ori cruzimea cvasigenerală a lipsei de speranţă. Pe lîngă Filip şi Oana, cei doi adolescenţi transformaţi în Hoţi de SMS-uri care să schimbe în bine viaţa destinatarilor, preferaţii par, de departe, Alexandra şi Ştefan. Istoria frumoasă, dar complicată a cuplului lor e introdusă în Întîlnirea şi refăcută, parţial, în mai multe bucăţi: Spre dimineaţă, Renovări, O casă mai mare ş.a. Spre deosebire de cea mai mare parte a locatarilor din Blocul cu patru etaje şi Pereţi subţiri, anchilozaţi în tabieturi fastidioase şi ritualuri în esenţă alienante, cei doi încă ştiu să îşi hrănească istoria personală din amintirea unor momente de graţie ireală, de poezie gestuală menită a suspenda clipa intens erotică şi a garanta supravieţuirea funciară:„ – Şi acolo ce ne aşteaptă? A început el s-o tachineze. (…) Îi răspunsese în glumă: – Varză, viezure, brînză, balaur, şopîrlă, melc, scrum, mămăligă… El începuse să rîdă cu gura pînă la urechi şi, pe toată strada împodobită cu ciorchini de lumini de Crăciun, paşii şi hohotele lor au îmblînzit frigul şi uscăciunea lor nesuferită. Fiecare drum pe care l-au făcut de atunci, ţinîndu-se de mînă, în iernile şi verile care au venit şi i-au găsit împreună, şi cînd le-a fost greu, şi cînd li s-a părut că le era atît de bine, că nu mai călcau pe asfalt sau pe pietre cubice, ci pe grămezi de vată de zahăr, au repetat stupid mantra stupidă varzăviezurebrînzăbalaurşopîrlămelcscrummămăligă. Fără să schimbe nimic, de parcă doar ea, dintre toate propoziţiile inventate pe lume, ar fi putut să-i ferească de nenorociri.” La fel ca şi sonurile sfîşietoare ale violoncelului Corinei, care le înmoaie vecinilor sufletul atrofiat de întunericul uitării sau de ţăndările propriei existenţe, lirismul aspru al iubirii dintre Alexandra şi Ştefan reuşeşte să dea impresia că, prin pînza întunecată a cărţii, se întrevăd, totuşi, veritabile irizări epifanice. Odată cu pierderea bărbatului, este însă şi mai clar faptul că zgomotele năucitoare de dincolo de Pereţii subţiri ai blocului cu patru etaje nu pot amuţi tăcerea asurzitoare a neantului.

Revista indexata EBSCO