Nov 15, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Zaharia Stancu, poetul

 

Recent apărut la Editura Academiei Române, volumul O sută şi una de poezii, o antologie întocmită de Mircea Moţ (care semnează prefaţa şi s-a îngrijit de selecţia referinţelor critice) ni-l readuce în atenţie pe Zaharia Stancu, poetul. Debutul său, cu Poeme simple (1927), se consuma, se ştie, sub auspicii naturiste, învăluite tandru de luminozitate, sub „cerul clar şi nalt al primăverii”. Dar, imediat, „cruda fibră valahă”, cum observase Gh. Grigurcu, şi-a cerut drepturile. Insubordonat, junele poet, trăind ca fiinţă liberă, răzvrătită, risipind sudalme etc., invocă „securea albă a cerului” (gol) şi sălbăticia pădurilor negre, ameninţătoare, anunţînd – sub un „soare bătrîn” – iminenta apocalipsă vegetală sub teroarea ploii (o „muiere smintită”). Implicit, trecerea noastră; pămîntul – scria poetul – „ne cere sub ierburi”. Pentru ca, în final, pacificat, să evoce în „straie de aur” un trecut „plin” (v. Te-am iubit), golind paharul de pelin, consfinţind, zice tot Gh. Grigurcu, „o închidere circulară”.

Vulcanic, bănuitor, adaptabil, scriind în salturi, impunînd prin „măreţie” naturală (deşi construită), Zaharia Stancu a lăsat „o bună amintire comunităţii scriitoriceşti”. Deşi opera sa, în timpul vieţii, a fost abundent, chiar exagerat comentată, Stancu pare, azi, un scriitor uitat. Să fie vorba de un „succes trucat”, cum afirma Alex Ştefănescu? E drept, prin Desculţ (1948), prozatorul – ca pionier al realismului socialist – devenea un scriitor oficial, iar celebrul Darie, protagonist şi narator, deopotrivă, hibrida, în epoca dogmatismului feroce, ficţiunea memorialistică, pe suport autobiografic, cu realismul dur, prezentînd „în culorile adevărului”, suferinţele „desculţilor”. Ideea era mai veche, într-un articol din Lumea românească, revistă pe care a condus-o (1937-1939), Zaharia Stancu îşi mărturisea intenţiile, reluate în Confesiunile lui Darie (1975); dorea, „la adîncimea cuvenită”, o carte despre „ţăranii de pe lunga, îngusta şi săraca vale a Călmăţuiului”, oameni colţoşi, copleşiţi de necazuri, abrutizaţi, cu chipuri lingave şi priviri împosocate. Cu evident scop propagandistic, caricaturizînd „acriturile”, de o simplitate solemnă, cu fraze scurte, ritm sacadat, reveniri obsesive etc., romanul inaugura o nouă existenţă literară. Desculţ, o carte sumbră, evacuînd duioşia, devenea adevăratul debut, retrăind laconic, prin erupţia amintirilor, un mozaic tematic şi reconstituind monografic un univers terifiant, o lume stranie, aproape exotică: satul teleormănean Omida. Ca prizonier al spaţiului autobiografic, Zaharia Stancu cade în „monomanie formală” (cf. Monica Spiridon), aproape întreaga operă fiind cuprinsă, de fapt, în embrionul acestei cărţi. Proscrisul Darie, infirm, răzvrătit, cu lăcomie de viaţă, traversează o experienţă gorkiană; Darie-dinţosul, un lup puiandru, cu memorie fabuloasă, trecut prin umilinţe, învaţă „străvechea lege a vieţii”; se apără cu „ascuţişul vorbelor”, cu pumnii sau cu ciomagul, are ochi ageri (cercetînd spectacolul lumii) şi vădeşte dîrzenie, este un luptător (alter-ego-ul prozatorului). Pentru G. Călinescu, cartea, la relectură (Contemporanul, 13 aprilie 1956), era „surprinzător de vie”, alternînd „graţiosul, patologicul, fenomenologia naturală”. Criticul descoperea „teribilitatea”, zugrăvind o lume chinuită, în degenerescenţă, cu explozii de ură (de clasă) şi barbarie, colcăind, însă, de adevăr. Un adevăr doar părelnic „de departe”, prezentat cu forţă polemică, „absorbită în viziuni”. Şi remarcînd că Desculţ are ca notă esenţială poezia, deşi autorul „fuge de metaforă”.

Or, Zaharia Stancu, spuneam, a debutat ca poet, lăudat de N. Iorga („poet de mare talent”) şi, în ultimii ani de viaţă, a revenit la poezie. Vitalist, panteist, de eseninism recunoscut (dînd primele traduceri din poetul rus), el face o figură onorabilă, zicea Nicolae Manolescu, fiind – în această ipostază – „cruţat de compromisurile ideologice”. Volumele care au urmat debutului (Albe, 1937; Clopotul de aur, 1939; Pomul roşu, 1940; Iarba fiarelor, 1941; Anii de fum, 1944) dezvoltă acest pan-naturism, în orizont campestru, jucăuş (de pildă, un „inel de iarbă”, oferit unei fete-căprioară), alunecînd apoi, decis, înspre explorarea filonului social. După război, Zaharia Stancu va pleda pentru poezia înaltă (v. Aripile poeziei, 1947), odată cu „socializarea liricii”, cum observa Marian Popa, condamnată să glorifice magnificienţa evenimentelor, părăsind „orizontul mărunt, întunecat”, în care se mişcau colegii de generaţie. Deja la stînga (cf. Ion Caraion, 1945), poetul îşi oferă, însă, o lungă pauză lirică, devenind combativ; bineînţeles, vitalitatea sa frenetică răzbătea şi în anii juneţii, doritor a se lua „la trîntă cu viaţa”. Avea gustul vieţii, o dispoziţie tăioasă, gata de a replica, pentru ca, „om în amurg”, să descopere resemnat primejdia, sentinţa, inevitabilul deznodămînt: „Ne furişăm mereu pe lîngă zidurile morţii” (v. Cîntec de moarte). Trezia, alarma, încordarea etc. se dizolvă într-o melancolie capabilă de rostiri esenţiale: „Rămîi pe lume cum ai venit / Puţin dulce, puţin amar”. Ceea ce, pentru o natură luptătoare, pare inacceptabil. De la acele Poeme simple la Sabia timpului (1972), urmînd succesiunea „vîrstelor”, poetul va abandona încrîncenarea şi, în pragul revelaţiei, va face pasul de la refuz la acceptare; revolta, strigătul vital se retrag, se sting, admiţînd – cu resemnare – tăcerea, rîvnind o seninătate intangibilă.

Animat de verbul gazetăresc, ciclul Desculţ, în stil epico-liric, propunea „biografierea” unei vieţi, rescriind (tendenţios, zic unii) Istoria. Oferind cîteva „confesiuni” (v. Scînteia, 31 decembrie 1966), prozatorul mărturisea că, în acel roman (dilatat, de proporţii monstruoase, ale cărui prime capitole apăreau în 1947, în Contemporanul) nu a fost nevoit de a fabula. Viaţa a fost „generoasă”, aportul imaginaţiei era inutil, el, ca om al cîmpiei, într-o lume mizeră, aspră, brutală etc., n-a inventat nimic. Totuşi, ciclul Desculţ, de indiscutabil filon autobiografic, este „necreditabil”, scria N. Manolescu. Obiecţiile, se ştie, sînt mai vechi. Marin Preda se îndoia de veridicitatea acelui celebru episod al culesului de struguri „cu botniţe”. Investigaţiile lui Pompiliu Marcea vin să confirme secvenţa romanescă, după cum şi Constandina, s-a dovedit, avea o existenţă verificabilă. Pătrundem într-un univers terifiant, plin de atrocităţi, de un exotism „barbar”, plecînd chiar de la nume (Uţupăr, Ovedenie, Ududui, Zgămîie ş.a.). Ca „roman al luptei de clasă” (cf. Eugen Negrici), răstălmăcirile erau previzibile, subînţelese. Sub povara amintirilor, într-un stil inconfundabil, Zaharia Stancu, hîrşit în bătălii de presă, are forţă polemică, îmbracă eposul în tonalităţi dure, reconstituie o atmosferă coşmarescă. În această redactare febrilă, închipuind un „destin secret” (visat), vom descoperi şi insule de proză poematică, trădînd poetul. Astfel de inserturi lirice îl îndreptăţeau pe Valeriu Cristea să vorbească despre un naturalism liric, chiar dacă avalanşa atrocităţilor, a monstruozităţilor ne scufundau într-o lume mizeră, nedreaptă, de o sărăcie inimaginabilă, insensibilă pînă la un punct. De la Desculţ încoace, Zaharia Stancu practică un manierism stilistic (stil sacadat, cu repetiţii şi inversiuni), „topind” în magma romanului nuvele de succes (Grapa, Uruma, Constandina etc.), folosite în diverse ocazii, circulînd de la un titlu la altul (cazul tătăroaicei Uruma, de o pasionalitate sălbatică, episodul – remarcabil – fiind transferat în Pădurea nebună, 1963). Evident, cum s-a spus demult, „romanul îşi domină creatorul”, cariera lui Zaharia Stancu stînd sub semnul acestui roman de uz propagandistic, glorificat de o armată de condeieri, menit, în „sandale de aur”, unei cariere internaţionale, credea autorul. Mai ales că, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1966-1974), ales prin vot secret, a fost curtat asiduu. Omul, un bărbat distins, impunător, de extracţie rurală, degaja o autoritate naturală. În însemnările Mariei Banuş (Sub camuflaj), „ilegalista” care l-a iubit, apare un Dionisie, ca ins demonic, alunecos, oportunist. Desigur, seducător. Abil, histrionic, cu vocaţie paternală, avea tenacitatea unui Rastignac, doritor să cucerească lumea. Cea a Capitalei, în primul rînd. Capabil de reacţii intempestive, traversînd „crize” (multe jucate) şi lansînd, inflamat, teatral, acuzaţii enorme, precum cea cu emigrarea în Portugalia, luată în serios de înalţi demnitari de partid. Cazul lui Gheorghe Pană, unul dintre secretarii PCR (atunci), speriat de perspectiva anunţată de „Zăricuţă”, de a fi „academician măturător” la Lisabona! Deşi colţos, cu temperament de luptător, Zaharia Stancu (1902-1974), venit din Salcia, se simţea poet; un senzorial, un poet aspru, cu trăiri pătimaşe, trecînd printr-o copilărie grea (ucenic într-o tăbăcărie la Roşiorii de Vede, vînzător, picolo etc.), cu un trecut controversat. Cu credinţe de stînga, membru PCR din 1945, înainte sinecurist al Siguranţei, articler antisovietic, ne asigură Marian Popa. Ca dovadă, în seria a doua a revistei Azi (1939-1940), de un recunoscut caracter politic, Zaharia Stancu tipăreşte articolul Finlanda eroică (nr. 44/7 ianuarie 1940), criticînd „visul de creştere teritorială” al URSS şi constatînd că Prestigiul Sovietelor „s-a spulberat în cîteva zile”. Episodul, ocultat, trecut sub tăcere de Stancu, în primul rînd, a fost evidenţiat de unii cercetători (Stelian Tănase, Ilie Rad), pricinuindu-i necazuri. Va fi exclus din PMR, în 1950, alături de alţi 15 scriitori şi reprimit, în 1964, cu stagiu din 26 martie 1960. Au fost invocate, în şedinţa Biroului politic (10 mai 1962), documente compromiţătoare, trecutul de „agent”, poate şi „lichelismul”, dar, în cele din urmă, pe baza unei cereri mai vechi, în „aşteptare”, va fi „înfiat” de Partid. Nesupunerea, mult lăudată, devine servilism, evocare tezistă, pe placul noilor stăpîni. Cu prestanţă de lider, anulînd – prin pactizare – antecedentele compromiţătoare, el anunţă, sub spectrul neuitării („Să nu uiţi, Darie!”), numeroase proiecte: are ambiţii enorme, dezvoltă subiecte giganteşti, faraonice, construieşte mari cicluri, sertarele sînt pline adăpostind texte resuscitate, rescrise, adăugite, cu o cronologie extrem-capricioasă. Din aluatul epic al romanului Desculţ, trage, în 1960, o trilogie dezamăgitoare, inundată de lirism (Clopote şi struguri; Printre stele; Carul de foc). Dulăii, în 1952, devine o obeză „anexă”, iar în Gazeta literară va tipări, săptămînal, fragmente din Rădăcinile sînt amare (primele patru volume), un mare eşec, denunţat, ca atare, tîrzior, „cu mănuşi”. Pe baricadele gazetăriei, va încuraja (în Azi) scriitorii „tineri şi vînjoşi”, cu programe divergente, apţi de „rupturi” şi reorientări. În preajma alegerilor la Societatea Scriitorilor Români (1935), condamnase „toropeala”, dorind „scoaterea la suprafaţa vieţii sociale a breslei scriitoriceşti”. Scriitorul, afirma răspicat tînărul Stancu, nu e „omul de după uşă”. Bucurîndu-se de încrederea Partidului, va fi, benefic, „un avocat al cauzei scriitorilor”, conducînd, cu destoinicie, Uniunea. Spre amurgul carierei, prolifică, şi ea, afişînd o distincţie aristocratică, se va întoarce la poezie şi memorialistică, după ce se lăsase ispitit de romanul total. Fiindcă ce altceva îşi propunea a fi, de pildă, rebutul romanesc Rădăcinile sînt amare? Polemic şi poematic, Zaharia Stancu face din celebrul şi colţosul Darie un personaj migrator, cu o memorie fabuloasă (e drept, revărsată capricios). Rescriind şi diluînd textele de altădată, înseriat „promoţiei toboşarilor” (cum nota un critic), vestind noul anotimp al literaturii noastre, Zaharia Stancu şi-a fructificat alura de lider şi trecutul de stînga. El s-a dezvăluit ca personaj şi, în acelaşi timp, şi-a construit, migălos, destinul. Dincolo de mania repetitivă (ca intenţie stilistică) ori aburul poematic, învăluind molatec un decor ireal (să ne amintim, iarăşi, de tătăroaica Uruma), dincolo de violenţele unei lumi bolnave (cazul Şatrei, un „Ulise colectiv” care rătăceşte spre răsărit, sub primejdia pieirii) ori a picarescului din Jocul cu moartea, dincolo de elegiacul Ce mult te-am iubit ori a ferocităţii din Constandina (venită, la Omida, pentru „moştenire”), dincolo – aşadar – de aceste pagini care rămîn, se cuvin evocate şi faptele scriitorului, atîta vreme preşedinte al breslei scriitoriceşti. Repunerea în discuţie a operei ar indica o fericită longevitate. Dar preşedintele Stancu, beneficiind de relaxarea ideologică a începutului ceauşist, în ani „mai respirabili”, trecînd peste adversităţile ce măcinau Uniunea (Scriitorilor), a avut dibăcia să profite de un climat permisiv, insinuînd sentimentului tonic al unităţii. Zăricuţă, scria Ovid S. Crohmălniceanu, a „înhăţat cît se putea”: a obţinut vila de la Neptun şi editura Cartea Românească, a dovedit filotimie faţă de urmaşii scriitorilor, s-a îngrijit de pensii ş.a.m.d.

Recunoscînd că faima romanului Desculţ i-a „umbrit” poezia, fostul poet, „om în amurg”, revine la uneltele liricii în ultimii ani de viaţă. Cîntec şoptit (1970), Sabia timpului (1972), Poeme cu lună (1974) înseamnă şi despărţirea de exuberanţa naturistă a bucolicelor („cîmpul, livada, codrul sur, podgoriile”), de notaţia frustă, sub semnul excesivului, în favoarea reflexivităţii, recunoscînd „sabia timpului”; adică, efemeritatea, precaritatea, dispariţia: „un sfîrşit va avea şi cîntecul meu”. Contemplativ în lirica de senectute, „biografiindu-şi sufletul”, cum zicea Laurenţiu Ulici, poetul trece de la „rugăciunea violentă” (cf. G. Călinescu), făcînd elogiul vieţii, la „cîntecul şoptit”, de la „arborele aprins” la „copacul bătrîn”, mărturisindu-şi „dragostea căruntă, tîrzie”. Ecoul vechilor teme răzbate: „Suferinţa a început în clipa / În care am căpătat glas şi chip” (v. Pe ţărm). Obosit, despovărat de zilele care au ars, trăite cu lăcomie, cu acces la esenţial, poetul depune mărturie: „Naşterea nu mi-a fost vestită prin cărţi / Moartea sper că-mi va fi, cît de cît”.

Răsplătit cu înalte onoruri (în 1971 primea şi Premiul Herder), tradus masiv, un clasic în viaţă şi, după moarte, învăluit într-o tăcere compactă, fecundul Zaharia Stancu, cu stilu-i inconfundabil, cu fraza abruptă, întreruptă şi puseele de histrionism, pare ameninţat de noaptea uitării. Prin scrisul său, afirma Dumitru Micu, realismul clasic (canonic) rămîne „productiv”. Şi poate că, prin poezie, crede Cornel Ungureanu, Stancu îşi salvează „cealaltă identitate”. Evident, Zaharia Stancu nu s-a despărţit nicicînd de poezie, dar el a fost, esenţial, un gazetar travestit în romancier.

Revista indexata EBSCO