Nov 15, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Doina Ruști și actus fidei

 

Într-o lume plină de prozatori de toate felurile şi de toată mîna, cînd unii scriu ca să fie altceva decît sunt, sperînd într-o metamorfozare intelectuală, pe cînd alţii scriu ca să se delimiteze radical de oricare altă formulă viabilă, Doina Ruşti face figură aparte, fiind pur şi simplu cea care ştie. Boala prozatorului de azi este, de regulă, determinată de afilierea la ceea ce se află  în spatele opusului lui a şti.  Cînd fac această afirmaţie, mă refer la un simţ suplimentar care o face pe autoarea ce domină autoritar un anume gen de la Omuleţul roşu încoace, avînd privilegiul de a nu face parte din nicio grupare literară, să stoarcă toate semnificaţiile oferite de cuvinte şi de numere într-un mod inegalabil. A avut un avantaj mare, transformat ca atare dintr-un aparent handicap editorial: Doina Ruşti a publicat relativ tîrziu (după anul 2000) iar primele ei întîlniri cu lumea editorială nu au fost faste (sunt mărturii destule în paginile de la începuturi). Această situaţie a adîncit-o însă la nivelul unei cunoaşteri ce le scapă celorlalţi şi a unei ştiinţe care o deosebeşte de alţii, hotărîtor. Ea va fi citit mai întîi multe cărţi despre cuvinte, sensuri, relaţii între ele şi inclusiv acele cărţi ce înşiruie cuvintele şi le explică, deosebindu-le în autohtone, turcisme, grecisme, franţuzisme, latinisme, cu plăcerea insului şcolit temeinic academic, completat mereu cu amintirile unui fond afectiv documentat, cum va fi putut fi cel de la Comoşteni. În general, într-o lume tot mai irascibilă în graba sa spre nicăieri, graniţa trecutului despre care poţi să ştii ceva e foarte aproape. Romanele scrise de Doina Ruşti, incorect înţelese de unii ca fiind fie fantastice fie „istorice”, înseamnă în fapt tocmai demonstraţia unei ştiinţe recuperatorii a autorului care ştie şi căruia îi plac vorbele scrise pînă dincolo de saţietate, fiecare vorbă/ cuvînt acoperind şi descoperind o taină şi o lume a sa. Probabil că „realism magic” ar fi mai aproape şi mai corect pentru a defini genul de univers ficţional decupat de Doina Ruşti; dar ar fi o altă discuţie, neinteresantă aici şi acum. Probabil: şi insist asupra faptului că acest gen de autor, precum Doina Ruşti, e interesat doar de căutarea unui gen propriu de comunicare şi mai puţin de afilierea la un registru sau altul. Or specialitatea delectabilă a unui autor deja apărat de opera sa se vede în elaborarea şi apărarea unor lumi. Deşi imaginarul literar este/ pare accesibil şi accesabil „din toate părţile deodată”, scriitorii care rămîn pentru istorie sunt acei care reuşesc să decupeze teritorii numai ale lor dintr-o nesfîrşită întindere presărată cu imagini şi conexiuni, personalizîndu-le creator pentru totdeauna. Avînd în spate un număr impresionant de cărţi (dacă le raportăm la ani, editorial vorbind), Doina Ruşti a reuşit să devină un fenomen al prozei contemporane româneşti (şi nu numai), deoarece scriitura sa, dincolo de trimiterea la povestea în sine, sugerează şi alte ţinte, devenind conştientă de alte sensuri ascunse în spatele fiecărui cuvânt, acesta fiind informaţie şi  punte pentru ce urmează, în acelaşi timp, adică lumea delimitată ficţional.

„Lumile posibile” din spaţiul vizat de un scriitor român care are avantajul, destul de rar întîlnit, de „a şti”, stau sub semnul unei multiculturalităţi balcanice şi sub semnul patronajului urban spiritual. Cei mai mulţi vorbesc despre afilierea ce a făcut din Bucureşti cîndva „micul Paris”. Mult mai puţini/ mai avizaţi însă se duc către altceva care a înrîurit, cu mult înainte, o capitală balcanică precum Bucureştiul: Bizanţ/ Istanbul, spaţiu dinspre care, timp de secole, mai cu seamă însă în timpul fanarioţilor, s-a cernut altceva către noi, mai cu seamă către Bucureşti/ Bucuresci, devenit astfel ţintă a unor posibile lumi ficţionale delectabile. Dincolo de tenebrele istoriei, un scriitor precum Doina Ruşti devine motivat în faţa unor vocabule ce trimit spre nume de străzi, de oameni, de obiceiuri, de reţete, de comportamente; dincolo de istoria brută, vremurile fanariote înseamnă intrigi, superstiţii, mercantilism,  credinţe de tot felul, rudimente de cunoaştere, pasiuni ezoterice, alte forme de cunoaştere, îndoieli existenţiale: un om din secolul XXI poate regăsi ceva din sine şi pe acolo/ atunci; cît o priveşte pe prozatoarea Doina Ruşti, cea pentru care propriile-i romanele  sunt, în primul rînd, actus fidei, forme mereu reluate de lămurire şi de înţelegere a ceea ce este ea în sine,  afirmaţia respectivă e probată şi sigură.

Şi nu doar de dragul demonstraţiei, ne oprim la această carte relativ (ţinînd cont de frenezia apariţiilor editoriale marca Doina Ruşti), Mâţa Vinerii (Editura Polirom, 2017). În Manuscrisul fanariot deja întîlneai un imaginar dictat de Istanbul, Franţa imixtionistă, Rigas din Veleştin „cel mai vestit hoţ de nume”,  care putea să fure pînă şi numele sultanului. Şi  Mâţa Vinerii  ne aduce într-un oraş de pe la 1800, cu greci, turci, transilvăneni, francezi, într-o forfotă multiculturală şi într-o lume din care presiunea socială se lasă, discret, substituită de presiunea credinţelor, superstiţiilor, ideilor, intrigilor, tot ce se poate ascunde în spatele atotputernicelor cuvinte. Pe noul domn îl cheamă Costas/ de pe la Pazvantoglu, altminteri/ şi doar sugestia contează onomastic vorbind, în rest avînd acelaşi comportament versatil de negustor ajuns principe la Bucureşti pentru patru sute de pungi, tot şa cum avea să vină şi următorul domn; pe personajul narator o cheamă Pâtca, nume imposibil, ca şi altele, dar greu prin posibile înţelesuri ce îţi scapă. E o fată de 14 ani şi identificarea ei cu spăimoasa Mâţa Vinerii/ vrăjitoare aşteptată să descindă cu poştalionul în Bucureşti de oriunde, mai cu seamă de la Chişinău e greu de crezut. Vineri/ Venera şi mâţa intră într-o asociere terifiantă ce ţine de o mai largă filieră, a satorinilor şi referinţele nu sunt chiar generoase, planînd misterul vrăjitoriilor şi a fîlfîitului neliniştitor produs de cel care poate fi un duh/ demon/ stăpîn malefic, aserţiuni negate succesiv în text. Dar Sator există, cultural vorbind şi SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS, dincolo de jocul palindromic, tot spre mustul cuvintelor trebuie să ne îndrepte. Înţelesul cel mai rotund ar fi (şi naratorul o ştie!): creatorul/ cel care a creat toate lucrurile are, implicit, grijă de opera sa! Şi atunci multe pot fi citite altfel, într-un roman la fel de parfumat de epocă, de cuvinte, de magie asumată, de un pic de policier, aşa cum literatura mare, de la Eco încoace, ne-a obişnuit.

Într-o proto-istorie, semnul lingvistic era motivat iar numele cu atît mai mult: „Căci Mâţa Vinerii nu este un nume la îndemâna oricui. Nu era nimeni de fapt cu numele ăsta, pînă la mine. Maxima mi-l alesese pentru că m-am născut într-o vineri. Iar neamul nostru era ocrotit de sute de ani numai de mâţe. De aceea aveam una şi pe casă, făcută de un italian, pe care tatăl Maximei îl plătise în aur austriac. Nu mi-o mai aminteam, dar ştiam că era sculptată în marmură. Pisica de pe turn, Pisica făcătoare de bine. Pînă atunci nu mai fusese nimeni ca să-i ia numele, pentru că mâţa, prin tradiţie,  e legată de ziua Venerei, iar din tot neamul nostru numai eu m-am născut vinerea şi încă la ceasul amiezii, care şi el este al somnului şi al mâţelor.” Dar şi multe alte nume au chichirezul lor: Maxima Tutilina, Ismail Bina Emeni, Cuviosul Zăval, Silică, Cită Vianu, Burchioiu, Strada Lipscani şi strada Murta (altminteri şi nume de sat oltenesc, din comuna Dobreşti/ Dolj) şi Biserica Dintr-o Zi. Şi, mai mult decît intraductibil, Pâtca. Pâtca/ Mâţa Vinerii e cea care a scris/ redactat „Cartea Bucatelor Rele”, straniu şi periculos manual de gastronomie malefică, efectele fiind nu individuale ci colective; şi numele unor asemenea mâncăruri sunt o poveste motivată (în limba latină, e drept): ova mora, formaster rosulentus, crumilla cum animis şi multe altele, într-o sumă de istorii, de fapt şi nu chiar un roman. Nu are rost să căutăm reconstituiri de epocă şi alte chestiuni de resort: ceea ce este de interes, dincolo de naraţiune, e felul în care sunt cîntărite cuvintele şi felul în care acestea răsună, mereu ademenitoare de sensuri şi mereu prevestind alte plăceri fonice, ca şi cum cuvintele ar intra în aceeaşi serie cu felurite ademeniri culinare: „Mîncarea asta cere migală şi dragoste. După ce se curăţă icrele, se ţin în sare cîteva ore. Între timp se ţin pe plită nişte ardei iuţi, dar cărnoşi, dintre cei care se curăţă  de pieliţă. Scurşi, tăiaţi în fîşii, sunt împărţiţi în mici grămăjoare. Ei devin patul, peste care se pun felioare de aguridă sau alte pometuri acre, tăiate unghie de subţiri. Abia apoi se toarnă untul, aproape topit, modelat ca un cuib, în care, în sfîrşit, este pus caviarul. Acest bulgăraş se înveleşte în frunze tinere de hamei. La final, după ce tipsia e plină, se stropeşte totul cu vin îndulcit sau cu zeamă de zarzăre, în care au dormit trei feluri de buruieni, ale căror nume nici să le rosteşti nu e bine. O înghiţitură cît nuca poate să-ţi dea încredere în tine, dar, în cazul în care cantitatea este mai mare, omul înnebuneşte, de unde şi numele acestui fel de bucate : Ova mora – ouă nebune.

Poate fi cartea şi o naraţiune cu ceva aer de policier, prin care sunt presărate suficiente semne ce ţin de magie/ vrăjitorie/ ezoteric. Naratoare vine dintr-o asemenea lume, a satorinilor, lume pe care ea o reconstituie, pe parcursul a trei decenii (cu naraţiuni intercalate în timp) între Braşov, Bucureşti, Lipsca, căutînd ca un detectiv aplicat şi casele de pe strada Murta dar şi alte taine, legate de origine, de Cuviosul Zăval, de satorini, de tot ceea ce se ascunde în spatele unor cuvinte pe măsură. Ultimele rînduri din roman, plasate în secvenţa intitulată „Vocea bucătarului” sunt lămuritoare, poate, pentru cine citeşte în mod expres pe linia de policier cultural: „Eu n-o să mai fiu cînd vei asculta cartea asta, căci, dacă aş fi trăit, ţi-aş fi spus totul prin gura mea. Iar dacă ai citit Cartea satorinilor, pe care ţi-am lăsat-o la Lipsca înseamnă că bucătarul ţi-a citit greşit ochii.// Tu ai fost cel mai drag om din viaţa mea, în tine mi-am pus toate credinţele. Maică-ta n-a fost fiica maximei. Niciunul dintre noi n-am avut copii, căci un satorin nu e niciodată părinte. Totuşi, mama ta a fost din familie, născută dintr-o vară de-a noastră care nu putea să-l simtă pe Sator. Era doar un mixator. Această bunică a ta, o femeie cu mintea cam risipită, s-a născut în casa Greceanu şi-a murit tînără, lăsînd în urmă doi copii: pe maică-ta şi pe Silică. Mă aştept să nu te bucuri. Dar ţine minte un lucru: sîngele nu doar că nu se face apă, dar are puterea să lege minţile una de alta. Silică e făcut cu un ţigan, mort şi el. Nu te teme! Sîngele nu are culoare. Şi nici nu alege în ce vînă să curgă.”

Caterina, marea boieroaică din neamul Greceanu, franţuzul Dubois, spiritistul Perticari, Laurian, preotul Ogaru şi multe alte personaje întregesc lumea unor naraţiuni ce se alătură una alteia în opt capitole ce alcătuiesc armătura unui roman nu atît din cuvinte construit cît, mai degrabă, despre cuvinte. Cuvinte ce deschid o fantă către un veac populat cu multe fantasme şi cuprins în cuvinte de epocă, din care multe s-au pierdut sau au fost înlocuite. Şi nu e vorba doar de bucătăria domnească unde tronează, ca un zeu pitic, bucătarul furat de la Greceanca; e vorba de o lume al cărui tragism se ascunde în spatele culorilor violente purtate de haine şi spatele cuvintelor ce, de multe ori, transmit stări indicibile, pe care doar un mare prozator le mai poate scoate la iveală.

Tot ce scrie Doina Ruşti e un act de credinţă insolit, asumat ca un mare prozator: actul de credinţă se întăreşte mereu,  de la învăţarea primelor cuvinte din Comoştenii copilăriei pînă astăzi. Căci de la Geneză încoace, ordinea referenţială e statuată prin cuvinte; cînd se instaurează haosul, acesta tot de la cuvinte porneşte. .. de aceea SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS.

Revista indexata EBSCO