Nov 15, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Nora Iuga și „poetica vocilor” din spațiul claustral (II)

 

„îmi place să vorbesc despre mine”

Dacă pînă la momentul 1994 (moartea soţului, poetul George Almosnino), în cei 26 de ani de la debut, Nora Iuga publicase şapte volume de poezie şi unul de proză, e vorba de Săpunul lui Leopold Bloom, 1993, scriere marcată de lectura celebrului Ulise de James Joyce, după acest moment, în cei 23 de ani petrecuţi mai apoi, îi apar alte opt volume de poezie: Dactilografa de noapte, 1996, Spitalul manechinelor, 1998; Capricii periculoase, 1998; Autobuzul cu cocoşaţi, 2001 (transpus în germană de Ernest Wichner, cu titlul Der Autobus mit den Bucklingen, Edition Solitude-Stuttgart, Klett-Cotta, 2003; Lebăda cu două intrări, Editura Vinea, 2003; Fetiţa cu o mie de riduri, 2005; Gefährliche Launen („Capricii periculoase”), Klett-Cotta, 2007, trad. de Ernest Wichner, postfaţă de Mircea Cărtărescu; Petrecere la Montrouge, 2012; Cîinele ud e o salcie, 2013; Ascultă cum plîng parantezele, 2016. ultimele trei la Cartea Românească; iar acestora li se adaugă cinci volume de proză: Sexagenara şi tînărul, 2000; Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, 2001; Hai să furăm pepeni, 2009; Berlinul meu e un monolog, 2010; Blogstory, 2011, Harald şi luna verde, 2014, plus traduceri ale sale foarte numeroase (peste 25 de titluri, între care capodopera lui Günter Grass, Toba de tinichea, 1997). Bilanţ cu totul remarcabil, consemnat după vîrsta de 62 ani!

Ţinînd seama că proza sa transpune lungi şi uneori logoreice monologuri confesive, cu inserţii lirice menite să „taie” masivitatea aridă a textului, se poate spune că în producţia autoarei cele două genuri se întrepătrund, în intenţia fie de a mima suprarealismul, fie de a da impresia de experiment sagace, lăsat în voia dicteului legat de un făgaş al memoriei. Reţeta se bazează pe o acută dorinţă de spovedanie, de dialog, de recuperare a unor trăiri mult anterioare, mereu reimaginate, date la iveală cu o peliculă de vetusteţe senzuală. Şi-a spus obsesiv că bătrîneţea nu este deloc urîtă, pe cît se spune, ci poate fi şi foarte puternică, pentru că aduce o stare de libertate. Filonul liric îşi continuă evoluţia, dar îşi împarte fondul generativ cu divagaţia eseist-narativă, în stare de atac la memorie, pe care o explorează metodic. Erupţia de creativitate poate fi pusă pe seama burselor şi călătoriilor dese prin lume, cu deosebire în spaţiul german, a contactelor cu scriitorii tineri pe care îi cultivă, din dorinţa de a fi la curent cu noua sensibilitate post-modernă, cu plăcerea ei de a amesteca specii şi genuri literare, şi de a fi în pas cu gloria poetică de ultimă oră. Crede că spiritul îi îmbătrîneşte mai greu decît la alţii, dar în ce priveşte trăirea senzorială, ea i „s-a menţinut foarte multă vreme vie şi pofticioasă” (!!). Se consideră o norocoasă la senectute şi îi place să se laude că face parte dintre scriitoarele vîrstnice „care au curajul de a se expune şi de a se dezvălui total”. (Conversaţia…, p. 81-82) Curajul acesta nu s-a manifestat subit, ci s-a consolidat treptat, pe o traiectorie lentă a sfidării timpului, mai ales în poezie. E convinsă că prin poezie se desparte discret de amintirea soţului pierdut şi poate dezlega enigma vieţii solitare.

În Dactilografa de noapte se remarcă doar îndrăzneli patetice, produse din „biciul cuvintelor”, de felul: „mă latră tristeţea/ dintr-o epocă revolută”; „un cap rostogolit/ în libertatea încremenită”, „nimic nu-şi dorise mai mult/ decît să facă penitenţă-ntr-un bordel”; „frica se deşartă ca o clepsidră”; „se poate tăcea/ în această apă tulbure ca o mirare”; sau priviri neîndurătoare spre sine: „o doamnă bătrînă cu o tocă neagră/ fără sex-appeal şi fără resurse/ într-o piaţă cît burta căscată/ în hoitul oraşului”; „tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum/ şi mi-a băgat pe gît un pumn de frunze/ ce verde agonie închipuieşte-ţi ce verde agonie”; „parcă-s închisă într-o pîine neagră/ uitată printre animale”; „o frică de dorinţă/ singurul lucru curat înainte de bătrîneţe”. În rest, volumul e arid şi plictisitor, limitat ca atitudine şi fără o dominantă precisă; denotă o criză a emisiei, pentru care încearcă breşe de noutate, pe rînd, în volumele următoare, cînd pe versantul memoriei – ticsite cu frînturi banale de existenţă –, cînd pe versantul cotidianului, în care îşi fac loc imagini din excursiile poetei, care ştie să privească lumea din jur şi să identifice halucinaţia realului. Pe de altă parte, bursele şi stipendiile externe au pus-o la treabă, au ţinut-o în stare activă, ofensivă.

 

„ca un mic şarpe alb sexul unui crin deasupra pluteşte îngerul istoriei purtat de vîntul stelar”

Ecuaţia memorie plus cotidian va fi de acum încolo marca acestei vîrste lirice, pe care poeta o înviorează lesne cu senzaţii ale neîmplinirilor afective sau cu aluviuni din zona nostalgiilor erotice: „vai cum trişez/ cum îmi amestec eu amanţii/ viii şi morţii/ în această tavernă numită poezie/ mi-a plăcut întotdeauna frivolitatea/ ciorapii negri unghii roşii/ îţi dai seama ce greu duc azi/ această sacoşă”; „te poţi îndrăgosti de un om/ numai pentru că este minoritar ca şi tine/ poţi să-ţi tai instinctul în două/ ca un mare pepene verde/ între tine şi el/ stă cuţitul/ un sînge presimţit/ îţi picură pe mînă/ dulce şi lipicios”. Schimbarea de registru, prin abandonarea elegiacului tînguios şi întoarcerea la un expresionism al derizoriului, încercat în volumul din 1982, Inima ca un pumn de boxeur, o vom remarca abia în Autobuzul cu cocoşaţi, 2001, unde tehnica distanţării reintră în vigoare. Ironia, grotescul dilatărilor de realitate, verbalismul buf, dar mai ales inventarea unor personaje sau voci de control şi de complicitate, între care un sam, plutind între gesturi gratuite şi absurde, aidoma siluetelor ciudate ale lui Salman Rushdie, dau altă faţă poeziei, livrînd-o spectacolului şi chiar unor stări de insolenţă imagistică, posibil datorate angoasei libidinale: „sam umblă pe cer/ trebuie să ajungă la mecca/ să cumpere mere/ vă închipuiţi un poet de tip clasic/ sugînd la sînul muzei sale/ un adolescent umblînd pe picioroange/ în coliva propriei mame/ scrie sam şi gîfîie/ după ce-mi desfac aripa/ poate să vină potopul”; „unde eşti sam iubitule/ se-auzea de sub pat/ şi-au început să iasă pe rînd/ fostele mele femei/ treizeci şi şapte la număr/ toate cu botniţe/ toate duse la tăiere/ şi eu mă bucuram ca un copil/ îmi lasă gura apă/ cînd vedeam deasupra capului/ penisul lui dumnezeu/ şiroindu-mi pe frunte” (sam şi căţeluşa dracula pe bulevardul ferdinand). Versurile din urmă erau considerate de Gheorghe Grigurcu din sfera „licenţiozităţilor inocente”, ţinînd de „tentaţia masculinizării”, pînă la „îngroşarea vocii cu inteţie, ca George Sand”, dar mai trebuie adăugat că ele transpun proiecţia ratată a unei masculinităţi protectoare, din dispersia căreia rămîne fantasma neîmplinirii, inclusiv sexuale.

Tematica rămîne fidelă regimului opresiv-claustral, iar „cocoşaţii” sînt expulzări groteşti ale unui „rău” profund, acumulat din social, care şi-a tăinuit îndelung prezenţa în absolutul trupesc al suferinţei, destăinuit acum, după pierderea obiectului iubit. Cearta cu lumea duce spre o asemenea viziune demonică, unde ispitele se convertesc în arătări desfigurate, pocite: „doamne ce pact am cu tine/ că-mi arunci scara elicopterului/ exact cînd mă aflu pe buza niagarei/ ce somn uşor ai tu/ de mă auzi cum plîng/ în colonia de deţinuţi/ pune-ţi pe palmă autobuzul ăsta cu cocoşaţi/ plimbă-l prin grădinile de nord şi iasomie/ spune-mi poveşti laudă-mă/ de pildă «ce frumos eşti tu sam/ iubitul meu şi nici o vină/ n-am găsit în tine»/ să simt balansul unei ape moi/ o muzică izvorînd din degetele tale…” (minodora era o muscă muscă mică verde) De remarcat sinonimia asociativă colonia cu deţinuţi – autobuzul cu cocoşaţi, din masa imaginară a gîndirii poetice, continuînd celula blocului din volumele anilor ’80.

Suprarealismul e acum în largul său, nu mai e „montat”, filtrat, elaborat, ca înainte, tentaţia experimentului este mai pregnantă, firească, implicînd revelaţia erotismului, ca trofeu al vîrstei mature, dar şi ca dorinţă de senzaţional, de a fi în pas cu aroganţa nouăzeciştilor.

 

„cerul un neant continuu adică starea cea mai pură şi sexul cuminte ca o unealtă pusă bine pentru un sezon îngăduit”

Din Sexagenara şi tînărul (2000), roman scris în aceeaşi perioadă, de fapt o lungă spovedanie în filon biografic, în preajma unui june cu ochii verzi (!), misterios şi tăcut, impasibil ca un sfinx, scriitor şi el (se ştie despre cine e vorba), pe seama prieteniei mai vechi cu o fostă colegă de facultate (acţiunea propriu-zisă), din această carte amalgamată stilistic aflăm ceva din resorturile noii atitudini care animă creaţia Norei Iuga. Întîi, că poezia merge spre reliefurile fiinţei, scoţînd la iveală acumulări nebănuite; poeta ştie bine care sînt resorturile esenţiale ale poeziei, dar merge cumva împotriva lor, vrea altceva: „Se poate face proză şi din inteligenţă, poezia are nevoie de instinct. Subconştientul e mai inteligent decît inteligenţa. Eu cred că instinctul e mai aproape de obişnuinţele noastre vechi, mă gîndesc la o ereditate colectivă. Poezia e un fel de ancestralitate care continuă să existe în noi. E eterna reîntoarcere. E un fel de culcuş al instinctului. Ne ţine aproape de origini… Nu vezi că toate curentele de avangardă, toate experimentele s-au rupt de ceea ce este de fapt poezia, se întorc chiar împotriva ei. În ultima vreme raţiunea artistului duce luptă cu metafizica, cu cosmicul, cu originile, cu marile mistere de care cei vechi erau mai aproape în timp şi în spirit. Poezia începe tot mai mult să semene cu proza…” Apoi, că scrie proză din dorinţa de a coborî discursul din sferele înalte: „Simt nevoia prozei pentru că poezia, cu aerul ei aristocratic, intangibil, nu îmi dă posibilitatea să mă spun aşa cum îmi permite proza. În mine există şi insul comun, nu doar îngerul, fie el şi căzut din ceruri metafizice. Există şi genul vulgar şi ţaţa care îşi bîrfeşte prietena sau povesteşte cum s-a culcat cu bărbat-su. Poeţii promoţiei ’90 fac acest lucru cu dezinvoltură şi-i admir, dar eu nu pot, oricît mi-ar plăcea, să-mi ridic poalele în cap, să fiu în poezie altceva decît doamnă…”. Cam la asta s-ar rezuma sistemul poetic al autoarei noastre. Ca să intre în graficul gustului public, nu uită să convoace pigmentul libidinal, declarîndu-se dependentă de acest drog: „Descopăr stupefiată că n-am nici o amintire care să nu aibă în spatele ei o motivaţie sexuală.” Se laudă, desigur, pentru că instinctul pudorii nu o lasă pradă dezmăţului şi ostentaţiei lubrice, schiţînd doar accese vag violente, departe de felul în care prietena ei, Angela Marinescu, să spunem, îşi manifestă temperamentul.

Cartea cea mai interesantă, programat suprarealistă, în care poeta dă măsura întreagă a ingeniozităţii absurde, în căutarea limanurilor îndepărtate ale iraţionalului, este Lebăda cu două intrări (Vinea, 2003), scriere incertă ca specie care merită înseriată între aventurile tîrzii ale genului extrem, la care au trudit îndelung Gherasim Luca şi Gellu Naum. Halucinaţia cuprinsă de verva „nepoetică”, construcţia unui monolog luxuriant din fulguraţii incoerente, legate doar de tumultul mecanic al imaginarului, amestecul de lirism senzual şi prozaism grotesc, de cotidian foşnitor şi memorie rebelă, cu erupţii gestuale nevrotice, toate se regăsesc în această aplicaţie febril-eteroclită de neconvenţional şocant, care începe astfel: „şi onania asta a creierului şi în faţă nimic cînd vreau să adun ce-a rămas dau numai peste cuvintele mele decolorate rărite seara pe terasă în iulie sirena maşinii de poliţie în verdele difuz a spus cum se repetă lătratul meu şi-i acoperă glasul cum curg în pîlnie numai vorbele mele gîlgîitoare un ulei încins neruşinat cînd mi-am făcut tubajul la spitalul sahia şi fierea galbenă în eprubete gîndeşte-te la ce ţi-ar plăcea să mănînci fă să ţi se contracte bila şi nici o poftă de nimic ca acum eu nu ştiu dacă mă atragi ca bărbat e de fapt toată fiinţa ta alcătuirea ta interioară cu care mă culc şi dimineaţa genunchii coapsele pînza asta şifonată ferfeniţă şi ochii mei împăienjeniţi călcînd toate cutele dacă norii ar cădea dincolo de munte dacă roţile camionului s-ar opri în carnea asta de cîine să înceteze odată căderea ritmică a picăturii…”. Un dadaism, un cocktail nu de cuvinte, ci de senzaţii, gînduri fugitive şi idei de tot felul i-a fost inspirat probabil de experimentalismul combinatoriu german de dată recentă, cu Ulf Stolterfoht, Uljana Wolf sau Monica Rinck.

 

„sînt o curvă bătrînă mă bucur că mai am trecere poeta din mine miroase excită îmi substituie sexualitatea”

Poezia devine o înverşunată focalizare a dezordinii, ca să vorbim în spirit paleo-bretonian, imitînd impurităţile şi delirul transei himeroide, colectate în discurs ca într-un recipient de reziduuri radioactive. Banda înaintează ca un şuvoi incoerent şi pestriţ, cu sclipiri şi bulgări de deşertăciune: „empireul îl căutam în lexicoane la biblioteca facultăţii de litere dialogul profesorului călinescu pe strada edgard quinet cu studenta unde cresc crinii în empireu unde  zboară corbii în epopei unde sînt leşuri de eroi cîţi milimetri din creierul lui îmi rezervă pentru acest uriaş transport de himere cum să te iubească un bărbat cînd duci un moloh în cap mi-a spus tu le faci pe toate cu capul ştia ce barbar îl violez în gînd mai iau o gură de vodcă monologul ăsta mă sleieşte cum se schimbă plăcerea în repulsie într-un orgasm repetat…”. Oskar Pastior spunea că Nora e femininul de la nor, sugerînd materia volatilă a cărţilor sale.

În torentul sinuos găsim destule licenţe şi evocări din fuga memoriei, unele motivînd o furie expresivă: „confuzia vărsîndu-se în falusul oficializat în continuare spui prieten în loc de amant”; „căţeaua asta leneşă inspiraţia mea se trezeşte forţînd-l să muşte carnea iubitului de la douăzeci de ani”; „m-am plictisit de mine tot ce a fost înainte ascuţit a devenit bont şi sfîrcurile şi clitorisul pînă şi vîrful dermatografului”; „no-ra negarea soarelui la cele două intrări ale lebedei obişnuinţele mele”; „îmi transcriu bucuria provocînd-o prin diferite constrîngeri voluptuoase n-am făcut totuşi amor legată de pat”; „începe să toarcă sub calota mea o mare erogenă”; „seara în cameră mortul robescu gol pe canapea cu picioarele marmorate”, „nici măcar vis nu e numai somn după aia după ce sîngele o să sară afară din trup o să dormim şi nici n-o să ştim că sîntem în rai atunci în tavernă spunea că setea de moarte se suprapune perfect pe setea de viaţă în orgasm să fie somnul ăsta un orgasm continuu”; „pot să cotrobăiesc bezmetic prin bolgiile creierului te numesc stăpînul scrisului meu şi sexul e geamăn cu creierul”; „scriu nu din disperare nu din desfrînare scriu nu din revoltă dintr-o poftă mai adîncă decît poate trupul să încapă”; „la berlin plouă etern şi egal bei oraşul în înghiţituri mici prelungite treanszendente klemme ştiu că pentru oskar înseamnă cu totul altceva dar mie îmi place să cred că e bariera între aici şi acolo proiectul poetului lumea o imensă metaforă în mine tot ce se adună ia forma trupului meu”; „şi ce dacă în automatele voastre monedele mele nu încap mă piş pe apetenţa voastră pentru literatură eu îmi deşert aici maţele şi vreau să put ca să vă întoarceţi faţa de la mine” – şi frînturile trezite din nimic sau accesele tulburi pot continua. „Golurile” sînt umplute cu secvenţe anoste de bloc, de cartier, de spital,  flecăreli vulgare sau hoinăreli prin spaţiul german, cu aburi de malţ. Poezia prozaică vede în lirism atmosfera care învăluie monologul uriaş despre viaţa sinelui. Cartea se reţine ca o ciudăţenie, dintre cele mai necomerciale şi mai greu lizibile din raftul experimentelor ieşite din canoane.

Titlul, în buna tradiţie a avangardei, o duce în dificultate şi pe poetă cînd e să şi-l explice, punîndu-l pe seama „chemării” spre metafizic. Se iluzionează că face ravagii cu erotismul presărat prin pagini: „Aceste două intrări ale lebedei nu sînt o paralelă (sic!) între lumea mediată şi realitatea trăită pe viu, ci între realitatea trăită pe viu şi realitatea metafizică (?), în acel necunoscut, în acel dincolo, «vin de la celălalt capăt» şi mă duc la celălalt capăt. Bîjbîi pe acolo. Simt o chemare în mine. Probabil că oamenii bătrîni încep să simtă această chemare… Dacă ne referim la textul cărţii, atunci se poate să mergem puţin mai departe. Există o intrare erotică – textul este destul de apăsat erotic, poate e chiar cea mai îndrăzneaţă carte a mea din punctul ăsta de vedere – şi cealaltă intrare este dublura părţii erotice, care este sacră. Este un dialog între erotismul pămîntean, terestru, carnal, şi erotismul sacru.” (Conversaţia…, p. 77) „Scriu, iată scriu iar, nimic nu se termină”, va nota în cartea despre vara la Berlin (2001), după ce a fost contrariată de eşarfa unui tînăr, cu inscripţia „Moartea e sexul meu”. Nu omite să treacă pe la Erotikmuseum… Îşi aminteşte de o întîmplare cu Nina Cassian, şi ea cu libidoul în năbădăi: „Stăteam împreună cu mai mulţi la o masă, inclusiv scriitori tineri… I-am pus Ninei întrebarea: «Ce părere ai? În momentul în care o femeie ajunge la o vîrstă cînd nu mai este adulmecată de bărbaţi – ţin minte că am folosit acest verb –, ce simte ea? Mai simte vreo atracţie pentru bărbaţi? Nu o doare dacă vede că ei nu mai întorc capul după ea?» Nina s-a uitat la mine foarte degajat şi mi-a zis: «Ooo, Nora dragă, ce prostuţă eşti! Nu se pierde nimic, iubirea se trăieşte pînă la moarte prin reprezentare.» Acesta a fost termenul pe care l-a folosit. De-abia acum înţeleg ce teribilă este această reprezentare.”

 

„e gîndul meu travestit sau altcineva mi-l zgîlţîie ca să-i deschidă”

Cărţile mai noi ale Norei Iuga, dincolo de a fi colecţii de notaţii, îşi au poveştile lor, în care fanteziile dezinhibate ale senectuţii nu se depărtează de istoria literară. În subsolul Fetiţei cu o mie de riduri (2005) se află o aventură nurlie pentru o septuagenară: „E vorba de un erotism de o altă factură decît erotismul unei femei de 30 de ani, care fiinţează mai puţin la epidermă şi mai mult în interior. Un erotism care îţi cuprinde toată fiinţa. Am avut o bursă în Germania în 2003. Am cunoscut acolo un poet din Belarus, apropiat de vîrsta mea. Iubeam amîndoi natura la nebunie. Am îmbrăţişat, în plimbările noastre, mestecenii dintr-o pădure din apropiere, ne-am jucat de-a partizanii, ne-am povestit copilăria. Îmi vorbea ruseşte, eu îi vorbeam româneşte. Doi prieteni buni, de joacă. El mi-a dat înapoi copilăria. A fost o revelaţie. Fetiţa cu o mie de riduri sînt chiar eu.” (Interviu de Simona Chiţan) Poeta are oroare de senilitate, luptă s-o învingă şi arată o vitalitate creatoare deosebită, chiar dacă uneori suprarealismul ei dă semne de oboseală. Cade în delir de grandoare şi se proiectează în lumea literară europeană, comparîndu-şi aventurile fistichii cu cele ale protipendadei de aiurea. „Să presupunem că o mare doamnă – s-o numim Marguerite Duras – cunoaşte la Veneţia un foarte tînăr gondolier, pe care-l angajează ca secretar pentru a înregistra tot ce vorbeşte ea în somn. Cum mi-a venit această idee? Ce să fac, îmi place NU-ul. Acel veto care anulează tot ce poate fi previzibil. Fireşte, iar nu înţelegeţi! NU-ul, nu ca refuz, ca revers. NU-ul ca Viagra DA-ului. NU-ul întărîtă, asmute. NU-ul e un şo pă el!… Petrecere la Montrouge este acel NU pe care nemărginirea somnului îl opune vremelniciei nesomnului, este NU-ul infinit al uitării aruncat în faţa DA-ului provizoriu al amintirii.” E un mod de a locui nu în imagini, ci în cuvinte. E copiată cumva reţeta din Sexagenara şi tînărul… În criză de idei, neobosita bursieră se auto-pastişează.

 

„scriu ca să scriu iar senzaţia asta actul gratuit viaţa fără finalitate eterna dilemă cu dragoste şi abjecţie tu ţi-ai dorit asta”

Versurile onirice, aşa cum se vor ele, transcrise de imberbul gondolier Ottino, bun la toate, se aştern după dicteul excentricei doamne, abia trezite din somn de Viagra Da-ului: „ce cauţi aici/ merg tai aer  pălăriile/ sus nu rănesc zăpezile/ pe kilimandjaro  mai sus/ chiar nopţile albe în mansarde/ patul şi vinul  unde-i/ foarfeca  picioarele mele/ se tocesc continuu”; „la paişpe ani mere crude’n ghiozdane/ ursulinele în oraşul de jos/ pe picioroange vine o inimă/ verde e un copac  cocoşu’/ răstoarnă boiaua se gudură/ la limita pietrelor degetele/ scot botul din sandale”; „în olimp zece şiruri de paturi/ chiar crezi vedenia  copilul/ călare pe-un peşte/ la stăvilar du-ţi mîna la gură/ caut-o de cuvinte  n-auzi/ caută găina de ouă” (putea fi şi lebăda!); „pînă şi fereastra a văzut/ că trage să moară pe picioarele/ dinapoi deşertau lighene/ să respire apa e un aer/ care plînge”; „strigă o gură pe pod/ dă-mi materia înapoi/ dumnezeu mă iubeşte/ vara spînzură dezertori/ în copaci cu limba scoasă/ mor să afle sfîrşitul cărţii”. Din cînd în cînd, ludica şi alintata doamnă Duras îşi ghionteşte autoritar scribul cu ochii verzi (iarăşi „ochii verzi”!), răsfoind de zor textele ce i se par ca nişte „cadavre la morgă”. E un mod de a locui nu în imagini, ci în cuvinte. O altă mărturie importantă ne vine ca argument: „De cînd sînt bătrînă, visez mai mult în cuvinte decît în imagini. Visez cuvinte. Mă trezesc cu fraza pe buze şi mi se pare că e ceva genial. Atunci sar din pat şi mi-o notez. Interesant e că, de foarte multe ori, ceea ce credeam eu că e genial, în momentul în care vreau să pun pe hîrtie, îmi dau seama că falsific. Fiindcă de fapt cuvintele din vis nu sînt unele reale, care aparţin vreunei limbi. Eu trebuie să decriptez aceste cuvinte şi, făcînd asta, am impresia că falsific.” (Interviul lui C. P. Bădescu)

Cîinele ud e o salcie a fost scris aproape în întregime la Viena, notînd ad hoc scene de stradă şi peisaje tihnite. Longeviva poetă, „vorbăreaţă eu, nesăbuită eu”, are acelaşi tonus melancolic, se plimbă pe străzile vechi, admiră Dunărea, magazinele, cafenelele, muzicanţii, parcurile, lacurile; pare dominată nu de prezent, ci de amintiri: „la trei dimineaţa/ ferestrele vienei/ şi luna cu falca umflată/ iese din pub-ul de peste drum/ nedormit eşti tu creierule/ o monedă calpă cade/ din mănuşă pe ghişeu/ marş de-aici zice banca AUSTRIA/ miroşi urît ele deja ciripesc/ în copaci cum să dormi/ vin mereu regimentele/ din legiunea străină/ o mînă scarpină roata vagonului/ caută trenul de păduchi/ casc măsor drumul/ de la südbahnhof la arsenal/ mă înveleşte o zi cenuşie şi rece/ a căzut iar o rufă/ de pe balcon” (viena despăducherii noastre). Alte întîmplări textuale: „amintirea se încreţeşte pe mine”, „lume de şoricei”, „copilăria e o locomotivă cu aburi”, „Nora Iuga dă lecţii de striptease la leproşi”, „îţi atîrni memoria de perete”, „nu-i place subtrupul”, „mă sună un pantof”, „somnu-i o orgă”… În rest, poeme placide…

O întoarcere acasă este volumul recent cum plîng parantezele (2016), într-un Bucureşti cenuşiu, care-şi devoră cinic lumea veche: „am plecat pe strada Frumoasă/ fostele mele picioare. în pantofi de lac/ ciorapi de mătase cu dungă la spate/ într-o noapte toridă. portjartierele/ ţin în frîu pulpe frenetice năbădăioase/ o iau pe Şelari. urcă pe Gabroveni binoclul/ lui Toni. nu e nicăieri violoncelul tatei./ şi-a rupt gîtu-n lift.  plouă/ cu confeti peste-un vechi bordel pe Witting/ în jos pe un mal frumos.  a fost/ odată un hipodrom. trece o patrulă/ pe la Naţional plînge şi birjarul./ i-a murit un cal.  mărăcinii-s/ mov. ies conspirativ din trotuar/ şi-mi intră în ochi.  parcă-s Liz Taylor/ noaptea. nu mai ştii. ce e un oraş./ vorbeşti singur c-un depou. c-o gară. c-un cuib/ de cuci. ciocuri-ciocolate de 50 de volţi./ corul băieţeilor din Viena. pe scena Ateneului/ şi pe strapontine. fetiţe dulci ca-n Bucureşti” (lights camera action)

La o vîrstă legendară, poeta se vede un exemplar minune, protejat de hazard: „Sînt un enfant prodige la 85 de ani. M-am născut din conjuncţia dintre un ochi de miel şi o furculiţă…” Nu-şi uită genealogia poetică şi deplînge soarta suprarealismului, pe mîna unor epigoni bezmetici: „ce fericit ai fi tu Gellule/ să ştii cît de greu pătrund ei. în văile tale/ cresc culturi de sîrmă ghimpată…” (poftiţi muştele mele dragi) Trăieşte de aproape patru decenii în apartamentul modest, cu perdele grele, dintr-un bloc de la marginea Capitelei şi parează cu umor vorbele celor din jur care o înţeapă strident: „bătrîna de la şase e trecută de 80./ toţi şoferii îi dau 7/0, vecinul salcîm şi vecinul crin/ o salută cu respect. a adoptat trei şoricei./ bătrîna de la şase dă mîna cu o frunză. prinde-ntre/ buze un mugur. e sfîrcu’ din care-a supt prima oară./ hai rîdeţi de mine. bătrîna asta e tabla/ din şcoala primară…/ bătrîna asta ştie cine cîştigă/ războiul. vorbeşte fără cuvinte. vorbeşte cu cei fără limbă./ s-o ducem la groapa cu furnici…/ doctoru’ Cernea spune: are prea mult heliu/ în cap. acolo-i alb şi răcoare. e bine. pui mîna/ pe orizont…” (the end)

Rezistă eroic la Nora Iuga o voce a revoltei textualiste, cu evadări în experiment, parcă mai puternică decît suprarealismul ei de adopţie, erotizant şi nevrotic, de plimbat prin muzeala Europă.

Revista indexata EBSCO