Nov 15, 2017

Posted by in Proza

Alecu Ivan GHILIA – Cu spatele la zid

 

În noaptea aceea, şi nici a doua zi, n-am mai apucat să deschid ghidul de conversaţii româno-american. În schimb, am dat în bibliotecă de o carte mai veche a dragii mele prietene Silvia, care mă încuraja din America. Această Silvia Cinca e un fel de doctrinară metafiziciană în felul celebrei H.P. Blavatsky cu Doctrina secretă. „În faţa unei situaţii grele, cînd avem o pierdere tragică, sau ireparabilă, o piedică, un obstacol care me împinge înapoi, să înţelegem că fiecare experienţă este un punct de la care trebuie, trebuie, trebuie mers înainte şi nu stat pe loc. În fiecare eveniment există o raţiune. Pe unele le cunoaştem, pe altele le cunoaşte doar Dumnezeu. Noi însă ştim că nu s-a terminat viaţa noastră în acel punct, ci pornim mai departe descoperind, sau amplificăm potenţele spirituale prin fiece acţiune.” (Silvia Cinca, Radiografii pentru succes) „În noi stă forţa schimbărilor în bine!” îmi striga Silvia de peste ocean.

Ginerele, de cum a intrat în casă, s-a dus la frigider, şi-a făcut un sandviş cu şuncă şi brînză, învelit în foi de salată şi rondele de tomate, a deschis o sticlă de Coca Cola, a urcat în dormitorul lor, s-a aşezat picior peste picior, în ciorapi, îmbrăcat cum se găsea, aruncînd numai pantofii din picioare, scufundat între pernele aduse din America, în patul acela adus din America, în care încăpeau trei familii, şi, înfulecînd din sandviş, cu gura plină, a început să vorbească la telefon cu laptopul sprijinit pe genunchi. Vorbea cu nonşalanţa unuia care ştie că vorbeşte în preajma unui surdo-mut, ştia că eu nu ştiu nici cu cine vorbeşte, nici ce spune. Mă uitam la el şi voiam să ştiu dacă are tatuaj pe gît şi cerceluş în lobul urechilor. Nu avea nici verighetă pe deget, dar am observat că unghiile îi erau crescute mult peste buricele degetelor. Cu aceste ciocuri de pradă lovea sacadat în tastatura laptopului. Părea nervos, neliniştit, cu atenţia distribuită la ce aude la telefonul mobil şi la ce vede derulîndu-se ca imagini pe micul ecran.

Cum nu apucaseră să pună în funcţiune instalaţia de aer condiţionat, era foarte cald. Din cînd în cînd, cu dosul palmei de la mîna pe care o ţinea răsucită cu telefonul la ureche, se ştergea de transpiraţie, apoi îşi desprindea cealaltă mînă de pe tastatură, apuca de pe farfuria lăsată lîngă el pe pat şi muşca zdravăn din sandviş. Văzînd cît e de flămînd, i-am mai făcut o tartină cu unt şi icre de Manciuria. A clipit mulţumindu-mi din cap şi a înfulecat pe nemestecate întreaga tartină, fără să bage de seamă ce bagă în gură. I-am făcut un semn de „noapte bună” şi am urcat pe scăriţă la ferigile mele din mansardă.

După ce m-am rugat, gîndindu-mă ce se întîmplă acum cu Ada, mi s-a făcut foame. Am coborît, trecînd prin dreptul uşii de la dormitor rămasă deschisă, şi l-am văzut în aceeaşi postură, vorbind la telefonul mobil şi ciocănind tastele laptopului. Terminase de mîncat. Farfuria goală era aruncată pe pat, lîngă haina aruncată şi ea lîngă sticla goală de Coca Cola. Ce mi s-a părut ciudat era faptul că, ţipînd cu o voce iritată la persoana cu care vorbea – să fi fost Ada! maică-sa! cu cine vorbea de-o oră şi nu mai termina? –,  nu mă văzu trecînd pe lîngă el.

Am mîncat, m-am plimbat puţin prin muzeul din fundul grădinii, oprind muzica şi stingînd lumina, lăsînd tablourile să doarmă în întunericul misterios ce dădea locului un aspect de hală de gară, atît de mare mi se păru crescînd în întunericul nopţii. Ce minunat ar fi, mă gîndeam, ca Ada să fie aici şi nu la spital. Ea încă n-a intrat în muzeu, nici nu ştie de el. Ada şi Ioana vor duce mai departe această moştenire, mă gîndeam că fiecare în parte şi în felul său îşi vor schimba viaţa îngrijindu-se de acest mausoleu al tablourilor ce abia prin ele se va transforma într-o fiinţă vie. Dintr-o materie austeră şi rece, încălzită de muzică şi de dragostea lor energică şi proteguitoare, muzeul va căpăta viaţă. Sufletul meu rămas ca într-un sicriu sigilat, va continua să viseze nemuritor în liniştea beatică, gustînd mîntuirea. „Dă, Doamne! Ajută-ne, Doamne. Dă-i sănătate şi naştere uşoară fetei şi mie sfîrşit uşor, fără durere şi răspunsuri bune la dreapta judecată, Amin!”

Pregătit de culcare m-am mirat din nou auzindu-l vorbind cu necunoscutul sau necunoscuta cu care monologa, neoprindu-se o secundă să asculte. Sta la fel de chircit, cu degetele răşchirate pe tastatura laptopului, atît de  adîncit, ca adormit, în lucrul lui, că nu mă zări nici de data asta. M-am prelins prin dreptul uşii deschise şi am dispărut repede, să nu creadă că-l spionez. Cuprins de aceeaşi stare tensionată, epuizat nervos şi obosit, am adormit imediat.

M-am trezit după cîteva ore de somn agitat. Mi se arăta Ada în vis, întinsă pe o masă lungă, lungă, învelită în negru şi masca de pe faţa ei rîdea monstruos ca o mască de clown. Umbre îmbrăcate în alb se mişcau în jurul ei, lunecau peste ea. Un reflector proiecta într-o oglindă umbre peste trupul ei întins pe masă cu masca aceea pe faţă. M-am trezit ud leoarcă, buimăcit, cu senzaţia că n-a fost vis, pur şi simplu mi s-a transmis telepatic această imagine ca un strigăt, ca o chemare.

 

ANUNŢURI RELE

 

M-a cuprins o stare de grabă să mă îmbrac numaidecît, să-l trezesc pe el şi să alergăm la spital.

Gata să pun piciorul pe scară, să cobor uitîndu-mă-n jos, am văzut aceeaşi lumină venită prin uşa deschisă la dormitor şi pe ginere răsucit pe o rînă, sprijinit în cot, deasupra laptopului. Avea telefonul mobil aruncat peste farfuria goală, lîngă sticla de Coca Cola, haina boţită lunecase pe marginea patului, gata să cadă pe covor. Continua să se răstească la persoana din ecranul laptopului pe care o vedea, sau ce vedea el curgîndu-i pe sub degete şi sub ochi din imaginile virtuale pe care le ştergea să le plăsmuiască din nou.

Limpezindu-mi mintea după un duş rece ca gheaţa, şi după ce am îngenuncheat să mă rog, sforţîndu-mă să-mi vin în fire, să-mi alung presimţirile şi spaima din vis, m-am liniştit prin rugăciune. Am lăsat gîndul din vis să se stingă de la sine şi coborînd încet, să nu-l deranjez – deşi, să fi făcut tumbe prin casă şi tot nu s-ar fi sinchisit – am luat haina şi i-am pus-o frumos pe umeraş. Asta ca să fac ceva să-mi stăpînesc nervii. Costumul întreg era o comandă specială făcută de Amana, oferit ca dar de nuntă. Nuntă!? Ce nuntă? În sfîrşit, nu ştiu ce mi-a venit, parcă fiindu-mi milă cum se chinuie cu firea la computerul ăla şi n-a închis un ochi în noaptea pe sfîrşite, în timp ce eu… I-am lustruit pantofii, aşezîndu-i la locul lor pe săliţa de lîngă baie. Apoi am luat sticla goală de Coca Cola  şi farfuria, am coborît la bucătărie, după ce m-am spălat încă o dată pe mîini, am gătit la aragazul adus de ei o omletă din trei ouă cu brînză şi mărar, am ornat-o cu feliuţe de roşii şi castraveţi pe un platou plat din vesela Adei şi i-am adus-o, aşezînd toată ofranda pe un taburet întins lîngă pat.

Eu am coborît şi mi-am făcut un ceai de plante amestecat cu fructe de pădure, îndulcit cu miere de rapiţă. Cumpăram numai miere de rapiţă şi miere din muguri de brad, bune amîndouă pentru plămîni. Era vineri şi voiam să ţin post negru, mulţumindu-mă cu o singură cană de ceai, fără pîine, luată de dimineaţă, să-mi pot lua şi Bisogamma pentru inimă. Tanakan şi Hepatoprotect, împreună cu Astimax Cardio, aveam să le iau cu ceaiul de după-amiază. Diseară, după ce o aducem pe Ada de la spital, am s-o rog pe Amana să-mi facă un ceai de mentă, liniştitor pentru noapte.

Cu toate că nu era chiar post negru (ar fi trebuit să elimin şi ceaiul), voiam să-mi însoţesc rugăciunea cu înfrînarea de la mîncare. Fiind lacto-vegetarian, nu mai pusesem carne în gură de peste 40 de ani, cum am mai spus, hrănindu-mă numai cu verdeţuri, lapte, brînzeturi şi fructe. Cîteodată, rar, şi peşte. Somonul, calcanul, păstrăvul şi fructele de mare fiind preferatele.

Cu toate că Apostolii au fost pescari şi Iisus a mîncat peşte, Ioana nu accepta nici ideea să mănînce icre, deliciul culinar atît de rîvnit şi scump plătit. Nu accepta pentru că ce erau icrele? Şi cum se obţin? Nu prin acel continuu şi ticălos genocid al somonului, lostriţei, calcanului, păstrăvului şi celorlalte specii rare, pe cale de dispariţie? Acum, mai recent, fiarele umane, ca produs al civilizaţiei consumiste, vai! vai! încep să masacreze ultimele miracole oceanice: delfinii şi balenele albastre, minuni plutitoare. Totul pentru plăcerile culinare. Ăsta era idealul pragmatismului consumist: mîncarea! Îndoparea maţului şi răsfăţul sexului. Lăcomia demonică a perversiunilor plăcerii! Gura cu înşelăciunile ei mincinoase şi urletul burţii care nu se mai sătura!

Mă întrista îngrozitor şi mă căiam amar în bătrîneţele mele înaintate că toate aceste păcate (şi-ncă nemăsurat de multe altele, cum zice eclesiastul) din tinereţile mele m-au bîntuit şi pe mine. Bine că m-am ferit şi m-a ferit Dumnezeu de vărsarea sîngelui fratelui meu. Mă rog în genunchi şi-mi cer iertare pentru tot ce-am gîndit, simţit şi făcut în afara sfinţeniei mîntuitoare, cu trupul, cu mintea, cu gura şi mîna, iubind, scriind sau pictînd din lăcomia simţurilor şi orgoliul egoului nesătul, în nesăbuinţa minţii căzute în mreaja închipuirilor ei magice născocitoare de lumi mişelnice, antidemiurgice, lumi născocitoare de haruri, daruri şi plăsmuiri deşarte, încîntătoare, ce mint ochiul şi înşeală mintea.

Zădărnicii ale zădărniciilor, toate fiind zădărnicii. Pînă şi cartea pe care o scriu acum, mărind şirul celor cu osteneală scrise şi apărute în speranţa că din toate se va găsi careva să depună mărturie că a desprins puţină hrană pentru suflet, jertfind un bob zăbavă de minte.

Dă, Doamne! Ajută, Doamne, neputinţei mele!

 

AJUNGE-I NOPŢII RĂUTATEA EI: ADIO, AMERICA!

 

„Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nenorocită în felul ei.” Aşa începe Lev Tolstoi celebra capodoperă Anna Karenina.

Ziua aceea se anunţa de dimineaţă a fi o zi luminoasă, însorită. Ginerele adormise între perne cu laptopul deschis pe piept şi telefonul uitat la ureche. Cînd l-am descoperit dormind cu picioarele acelea lungi şi noduroase răsfirate de-a curmezişul patului, cu pantalonii pe el şi ciorapii în picioare, continuînd prin sforăituri parcă să vorbească sincopat cu persoana misterioasă cu care vorbise toată noaptea, era tîrziu de-acuma, trecuse de 11.

Tocmai mă întorceam de la cumpărături să umplu frigiderul golit. L-am lăsat să doarmă incomod, aşa cum îl toropise somnul, şi m-am apucat să fac oarecare ordine în lucrurile răvăşite prin casă. Vorbesc în principal de living şi bucătărie, unde „oficiase” Ada, lăsînd dezordine. Am spălat vasele, ca un burghez civilizat, ceea ce nu-mi plăcea deloc să fac, am înghesuit claie peste grămadă, produsele aduse în frigider, şi tocmai dădeam cu puf-ul adus din America, curăţind parchetul încărcat de moloz şi praf. N-am pus aspiratorul, să nu-l trezesc pe el.

L-am trezit cînd s-a făcut ora 4 şi eram gata de plecare, cu mîncarea de acum aranjată frumos pentru două persoane în farfuriile din setul adus de ei, la care, din blidele mele, am adăugat carafa cu apă. Masa o geluise el şi o acoperise cu două rînduri de vopsea albă. Nu se uscase încă bine, mirosea înţepător, cu tot spray-ul de iasomie cu care dădusem prin încăpere. Suportabil, totuşi, pentru o cină între doi bărbaţi care n-au altceva de făcut decît să se adapteze situaţiei şi să mănînce, el mămăliguţă cu brînză şi eu ceai fără pîine, a doua cană de ceai pentru acea vineri de post. Mai aveam pentru el  fasole bătută cu pătlăgele murate, un rasol de vită cu hrean şi clătite semipreparate, pe care le încălzisem la aragaz împreună cu o tartă cu miez de nucă. Dacă avea să se înfrupte din toate, nu se mai putea plînge fiică-mii că l-am ţinut flămînd. Vin nu-i puteam da, pentru că trebuia să mergem spre seară cu Mercedesul primit şi acesta ca dar de nuntă de la Amana, odată cu superbul costum gris-perle, cu pantalonii transformaţi în burlane, cum dormise cu ei. Vin, toate soiurile, de la sec la dulce, din cele mai renumite crame româneşti, oferite ca reclamă patriotică, îl aşteptau la cina festivă pregătită de mama-soacră, diseară, după ce o vom aduce pe Ada de la spital.

„Va fi un regal!”, aş fi putut să-l previn glumeţ, dacă aşa ceva găseam scris în ghidul de conversaţie.

Cînd am socotit că s-a servit copios din toate felurile de pe masă, i-am spus „Hai!”, pe româneşte, şi m-am ridicat de pe scaun. Deja se făcuse tîrziu. „Ne aşteaptă Ada.” „OK! Yes!”, a repetat el, cuprins brusc de o stare de iritare nervoasă, parcă amintindu-şi subit de Ada, pe care o uitase.

În loc să iasă pe uşă, să plecăm, l-am văzut cu picioarele lui de cocostîrc, urcînd în fugă la etaj, intrînd în dormitor, strîngîndu-şi în grabă pijamaua şi toate obiectele personale din baie, scotocind pînă şi în debara după o trusă de bărbierit, îndesînd toate în sacul de voiaj.

„Ce-i cu el!? De ce face asta? Ce l-a apucat!? E clar!”, m-am gîndit. Aşa s-a înţeles cu Ada. Probabil că asta vorbeau ei astă noapte la telefon. Să se instaleze pentru o vreme, pînă va naşte, la maică-sa. În centrul oraşului, e mult mai comod decît aici. E aproape şi de „Polizu” şi de Spitalul Universitar, în caz de urgenţă, şi pe de-asupra beneficiind şi de serviciile maică-sii.

Ada ştia că nu mă descurc în chestiunile astea plicticoase, să fac curat, să mătur, să scutur, să spăl blide şi să fac de mîncare pentru musafiri. Abia găteam ceva pe sponci, să mă hrănesc pe mine! Suficient cît deranj mi-au produs exilîndu-mă la mansardă, cu toate că asta a fost chiar voia şi plăcerea mea. Cum voia şi plăcerea mea, prima exprimată în familie, era să vină acest prinţişor aşteptat. Bravo ei şi bravo lui c-au înţeles că Amana e mai calificată şi are o mai mare rezervă de timp, energie, vocaţie de bunică şi disponibilitate sufletească să li se pună la dispoziţie, făcînd-o pe bucătăreasa şi menajera, şi, cînd va veni timpul, să joace cu talent şi rolul de doică.

„Foarte, foarte, neaşteptat de bine!”, mi-am zis, urmărindu-l cum îşi saltă sacul de voiaj pe umăr, privind roată-mprejur dezordinea urîtă din casă, luîndu-şi rămas bun de la acea atmosferă care, probabil, nu era nici pe gustul lui şi, poate, şi de la mine, căci simţeam că nici el nu se omora cu firea să mă simpatizeze. „Foarte bine”, mi-am spus, „intrăm în normalitate, ei se vor simţi mai bine acolo, eu scap de corvoadă şi-mi văd de-ale mele.”

Abia aşteptam să mă întorc la draga mea de singurătate, gelos totdeauna pe timpul irosit altor rosturi decît necesitatea de-a-mi servi egoist fanteziile şi vocaţia. Vocaţia, da, înainte de toate. Să te consacri pînă la ultimul strop de energie şi ultima clipită de timp muncii tale, adică harului care ţi s-a dat. Marele act de creaţie, în calitate de mamă şi de viitoare bunică, este să le uşureze viaţa cu dragoste şi devoţiune.Să asigure fericirea fiicei sale şi să pregătească terenul de joacă şi vînătoare şcolară pentru prinţişorul ce stă să-şi facă apariţia.

Am urcat în superbul Mercedes, arătînd între maşinile cartierului ca o lebădă albă pe un lac cu raţe, ginerele şi-a aruncat sacul de voiaj pe perna din spate, şi-a pus cureaua, ajutîndu-mă să mi-o fixez şi eu pe-a mea şi-a demarat în trombă, şocînd pe toţi vecinii şi vecinele cu copii ce se nimeriseră pe stradă. Strada Valsului e plină de copii de toate culorile şi de toate vîrstele. Aproape nu e ceas al zilei să nu joace doi-trei şotron sau mai mulţi grămadă să bată mingea.

Era prima oară cînd stăteam pe scaunul din dreapta şoferului, ocupat de Ada, şi mi s-a tăiat respiraţia văzînd cu cîtă dezinvoltură trece în viteză, fără să lase nicio victimă în urmă, ba, din contra, scăpaţi la larg în Şoseaua Chitilei,  aglomerată ca de obicei la ora aceea, a virat cu graţie pe lîngă două maşini, care s-au ciocnit între ele. Am auzit scrîşnetul roţilor şi trosnetul izbiturii. Grimasa de pe obrajii palizi şi slăbiţi, adică strîmbătura de dispreţ cu care urmări preţ de-o secundă ce se petrece în urmă, mă scuti pe mine să spun ceva şi pe el să-şi exprime opiniile despre şofatul din Bucureşti. Am înţeles doar că pot să stau liniştit, că nu se va întîmpla nimic pînă la spital şi nici după aceea, cît e el la volan, oricît de mulţi şoferi se vor ciocni în urma sau în faţa lui.

Un mic eveniment a mai avut loc în faţa bisericii Sfîntului Andrei, la trecerea de pietoni, cînd maşina din faţa noastră a oprit brusc, evitînd să accidenteze un pieton şi Lonny a evitat şi el o ciocnire iminentă, verificîndu-şi reflexele şi performanţele tehnice ale Mercedesului. Nici n-am simţit cît de lin ne-am oprit, la milimetru, în spatele maşinii pe care puteam s-o facem zob.

Dar nu asta. Ginerele crescu dintr-odată neaşteptat în ochii mei, contrar celor gîndite despre el pînă atunci. Văd că-şi face cruce după cum m-a văzut pe mine. Nu ştiu ce era: reformat, catolic, budist, quaker, anglican, papistaş, calvinist, anabaptist, ateu, mein Gott!, dar să facă semnul crucii luîndu-se după mine, asta chiar mă ului. M-am şi aruncat exploziv să-i explic ce înseamnă împreunarea celor trei degete: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Tatăl, tu, am arătat cu degetul, împungîndu-l în piept, Ada, mama şi Fiul, copilaşul care va veni. Treimea Sfîntă. „Treime sfîntă, slavă Ţie!”, am început să mă închin în gînd, privind spre biserică şi pe urmă spre el, care apăsa din nou pe pedală, mărind viteza.

„Ce faci? Kilometrajul!”, i-am arătat.

„Ada!”, a spus el c-o voce hotărîtă, şi asta m-a emoţionat din nou.

Lonny! Leon ăsta! Poate m-am înşelat. Sper să mă fi înşelat. Puritan înrăit şi absurd sînt eu, ticălosul, dispus mereu să-i gîndesc rău pe alţii, uitînd că nu se cade să judecăm pe nimeni, mai ales cînd omul adună atîta mister în fiinţa lui schimbătoare, greu de citit! Pierzîndu-şi tatăl de mic, neştiind că are un tată, crescut de o mamă care-şi găsise în el scopul şi plăcerea de-a trăi, cine ştie ce sentimente şi resentimente zac ascunse în el! Dacă Ada spune că are umor şi o face să rîdă, scepticismul meu trebuie ţinut în frîu, credinţa în bine trebuie să triumfe; în concluzie, m-am hotărît: gata cu suspiciunile!

*

Am lăsat maşina în curte, printre celelalte parcate sub paza unui gardian care şi-a luat bacşişul fără să clipească, arătîndu-ne pe unde s-o luăm şi, în timp ce urcam scările, aveam în minte gîndul s-o-ntreb din ce religie face parte ginerele.

Cînd am văzut-o mi-a pierit gîndul. Era nepotrivit şi stupid s-o întreb asta. Ce importanţă mai avea, dacă mai avea, orientarea lui spirituală, cînd ea arăta cum arăta. Pierduse mult sînge, era foarte palidă, cu faţa trasă şi plînsă. Efectul anesteziei dispărînd, începea să simtă durerile. Se forţă să ne zîmbească, adresîndu-ne acel zîmbet pierdut, amîndurora. Sprijinindu-se de umărul lui, se ridică cu greu de pe pat şi-mi întinse biletul de ieşire.

Cu două ore înaintea noastră trecuse maică-sa şi achitase ce era oficial de achitat, plus restul cu infirmierele care se purtaseră frumos după perfuzie, dîndu-i acel somnifer să adoarmă. Ajunsă acasă în patul ei, spunea, spera să se sature de somn şi numai după aceea să mănînce, să prindă puteri. Slăbise la faţă, avea cearcăne şi suferinţa o făcea să pară mai tînără, aproape o copilă nefericită, ieşită cu greu dintr-o mare spaimă. Îşi dorise atît de mult acest copil, încît disperarea că-l pierde o marcase. Surîdea privindu-ne rătăcită. Spaima nu-i trecuse. Trebuia să vorbesc cu marele chirurg, marele profesor care o operase. Ştiam cît de greu se ajunge la el, amintindu-mi prin cîte intervenţii am ajuns. N-am reuşit să-mi verific şi să-mi curm neliniştile, pentru că era plecat şi cu altcineva…

Încet, încet, sprijinind-o eu de o parte şi el din cealaltă parte, am ajutat-o să coboare scările pînă la maşină şi să urcăm în Mercedes, aşezînd-o pe canapeaua din spate. Gardianul care păzise maşina ne deschise larg porţile spitalului, urîndu-i ei naştere uşoară. El demară în trombă, înainte de a-mi fixa eu centura, gata să vin peste bordul maşinii, dar alt accident n-a mai avut loc. Ada i-a şoptit s-o lase mai uşor şi el a ascultat-o cuminte, strecurîndu-se reglementar prin marea aglomeraţie de la acea oră de vîrf, cînd în tot Bucureştiul se circula bară la bară.

 

NOAPTEA DE VINERI 10 OCTOMBRIE 2008

 

În cele din urmă am ajuns cu bine.

Amana ne aştepta la intrarea din stradă cu-n enorm buchet de trandafiri roz, pe care Ada îl primi, mulţumindu-i cu acelaşi zîmbet rătăcit, abia putîndu-l ţine lipit de piept cu mîna stîngă, cu dreapta apăsînd pe burtă şi lăsîndu-se aproape purtată pe sus cele cîteva trepte pînă la lift. În lift urcă numai cu maică-sa, care nu-i dădu drumul din braţe pînă o ajută să iasă din cabină la primul etaj, unde noi de-acum urcasem pe scări şi le aşteptam cu uşa deschisă la apartament.

Mare maestru în aranjamente matrimoniale, petreceri onomastice şi banchete cu ştaif, de data asta Amana se întrecuse pe sine.

În holul de la intrare, împodobit cu flori, ne întîmpinară numai zîmbete şi graţii două superbissime bone, una înaltă şi blondă, cealaltă mică, oacheşă şi măslinie, îmbrăcate în uniforme de bone filipineze aduse din Ferentari, cu picioarele lăsînd să li se vadă rozul de la chiloţei. Risipă de flori, în vase şi ghirlande curgînd încîntător printre cristalele celor două candelabre cumpărate de la anticariatul din Lipscani, pentru prima dată revărsîndu-şi din plin vraja peste întreg salonul şi sufrageria, cu masa festivă ce umilea orice masă festivă cu flori şi lumînări aprinse de la Capşa sau Athénée Palace.

Plafonul era ornat şi el în stil baroc, totul şi toate degajînd pînă la ameţeală o suspectă fanfaronadă şi o disperată sete de fericire.

– Amana, te-ai întrecut cu risipa! Nu m-am putut abţine să nu-i şoptesc printre dinţi, ferindu-mă să mă audă ”subretele” care fremătau graţioase pe lîngă american, instalat de-acum picior peste picior în capul mesei, legănîndu-şi pantofii lustruiţi de mine şi lăsîndu-se adorat şi servit ca un prinţ moştenitor la balul reginei.

– Aşa, frumoaselor! le-am şoptit nestăpînit. Siliţi! Siliţi, că vă ia cu el în America. Lonny e băiat de treabă, l-a făcut mă-sa în grabă…

– Dumneavoastră nu vreţi să vă aşezaţi? V-am pregătit un regim special, că ne-a spus doamna Amana că nu mîncaţi carne.

– Nu vă mănînc nici pe voi. De ce vă uitaţi aşa la mine!? Mie puteţi să-mi faceţi un ceai, dacă puteţi.

– De care? S-a aplecat spre mine blondina. Ceai de ceai, sau de plante?

– Fructe de pădure, dacă aveţi, şi să fie îndulcit cu miere, nu cu zahăr.

– Imediat. Vă rugăm frumos, luaţi loc. Vă rog, vă rog, şi-mi aşeză cu amabilitate scaunul rezervat în celălalt capăt de masă, unde mă aştepta într-un bol de porţelan crema de broccoli cu crutoane, de care nu m-am atins.

– Mulţumesc, e vineri şi ţin post. Faceţi-mi numai ceaiul.

– Vă rugăm frumos, nu ne refuzaţi. Se supără doamna Amana, insistă cu dulceaţă-n voce ţigăncuşa de Ferentari, mai-mai urcîndu-mi-se pe genunchi să mă aşeze mai bine pe scaun. Nu-l jigniţi pe domnul Lonny, că se supără doamna Amana.

– Ştiţi de-acum şi cum îl cheamă!? m-am mirat eu.

– Ne-a spus doamna Amana.

– Şi pe voi de unde v-a pescuit şi cînd v-a îmbrăcat aşa?

– De la agenţie. Ne-a angajat pînă la ora 12.

– Numai pînă la ora 12! De cînd sînteţi aici?

– De la 8 dimineaţă, de cînd ne-a apelat prin telefon.

– Şi staţi numai pînă la 12! Adică 24.

Ea n-a priceput ce vreau să spun, sau a priceput altceva şi-a rîs atingîndu-mi urechea cu gura.

– De probă. Dacă sîntem bune, ne angajează ca bone la bébé, adăugă blonda, servindu-mi ceaiul într-o cană de porţelan pe care mi-o lăsă pe tava de argint împresurată cu petale de trandafiri şi frunze de mentă.

– Văd că sînteţi bune, ocupaţi-vă de musafir. Domnul american, ginerele meu, e deocamdată musafir, pînă se va adapta. Ocupaţi-vă de el. Eu, pînă se răcoreşte ceaiul, mă duc la Ada. În casa asta toate numele încep cu A. Amana, Ada, Alex. Mai urmează ca bebeluşului să-i spunem Alpha. Sau Alexandru, de la Alexandru cel Mare.

Am ciocănit şi-am aşteptat.

– Intră tati, am auzit-o pe Ada şoptind.

– Alpha şi Omega. Începutul şi sfîrşitul sînt a lumii două feţe, zic bucuros s-o văd că nu mai plînge, parcă-i ceva mai înseninată şi revine la frumuseţea ei de altădată. De unde ştiai că sînt eu?

– De ce nu mai stai? Vrei să pleci?

– Maică-ta ştie că trebuie să iau trei maşini pînă acasă.

– De ce nu iei un taxi?

– Nu-mi place să-mi arunc banii pe taxiuri. Numai maică-tii îi place. Cred că a topit o avere cît a stat în taxiul lui dom` Cornel, sau cît l-a făcut pe el s-o aştepte pe unde a stat ea.

– Ai venit să te cerţi? mă somă Amana, ştiind ce mă supără, urmărindu-mă cum mă strîmb, dînd cu ochii de ce vedeam că se străduise ea să iasă cît mai bine, să facă impresie, mai ales dînd cu ochii de cele două bone de meserie, chiar bone, pe bune, angajate de probă de la agenţie, avea să-mi explice, conducîndu-mă spre ieşire, înciudată că nu mă lecuisem de atîta timp să nu obosesc înverşunîndu-mă s-o ponegresc întruna. Ce găseşti tu de obiectat la ele!?

– Nimic. Nimic, scutur eu din cap, enervat, uitîndu-mă cu silă. Tocmai, că arată şi se mişcă să-şi încaseze salariul ca nişte manechine.

– Încă nu le-am angajat. Le-am luat de probă.

– Bine, bine, eu plec. Hai şi tu de-aici, nu-i mai sta fetiţei ăsteia pe cap. Are nevoie de un somn bun, să-şi refacă puterile. Adă-i la pat să  mănînce ceva şi las-o să doarmă.

– Du-te! Du-te! Nu mă-nvăţa tu pe mine ce trebuie să fac. Am făcut ce-am făcut să se simtă ea bine.

– Vanitatea ta să se simtă bine, i-am replicat, împingînd-o spre uşă, aplecîndu-mă peste pat şi sărutînd fruntea care ardea, transpirată.

– Draga tatii, tu ai febră. Fruntea ta frige.

– Mi-a mai scăzut, tati, nu te-ngrijora. Du-te acasă şi dormi şi matale.

– Mă tem c-am făcut o greşeală.Te-am scos prea repede din spital. A greşit şi profesorul că te-a lăsat.

– Eu l-am rugat. Du-te liniştit, c-o să fie bine. Du-te şi-o linişteşte. Ai jignit-o pe mama.

Gata să ies pe uşă, am întors capul şi am văzut-o că îmi face un semn.

– Vrea să facă bine şi totdeauna iese rău.

– Bine, bine, dormi, îngeraşule. Cunoaştem. Poveste veche.

– Mai sînt două luni. N-ar fi bine să mă-ntorc să nasc în State?

– M-am gîndit şi eu.

Bătînd în uşă, maică-sa m-a tras să ies odată.

”Fă-te bine, o să fie bine, mai discutăm, o să fie bine, dă, Doamne,  să fie bine. Dă, Doamne, să fie bine, dă, Doamne”, m-am rugat în gînd şi mi-am dorit să vină mai repede autobuzul 123. ”Dă, Doamne, dă, Doamne”, pe urmă maşina 105, pe urmă aşteptînd o groază în piaţa Chibrit maşina 422, care circula pe Şoseaua Chitilei, temător că n-o să mai vină, pentru că se făcuse tîrziu şi maşina nu mai venea, gîndindu-mă întruna că, dacă se face bine, sigur că da, cel mai bine ar fi să se întoarcă. N-o s-o aibă pe maică-sa lîngă ea, dar copilul va avea cetăţenia asigurată şi ea va căpăta şi ea cetăţenia prin ea însăşi, ca mamă a copilului şi dependenţa faţă de tatăl copilului se va evalua în alţi termeni. Dumnezeu va fi bun şi le va asigura un viitor. ”Dă, Doamne, să fie bine, să le fie bine, dă-i, Doamne, sănătate şi putere să-şi ducă sarcina pînă la capăt. Naştere uşoară, golind din ea spaima, dă-i, Doamne, şi fă-o fericită”, m-am tot rugat în gînd, pînă am ajuns acasă, şi am continuat să mă rog, de parcă îl aveam pe Iisus lîngă mine, în faţa ochilor, cum îl vedeam în icoanele pictate de mine, îngenunchind sub iconostas, gata să-i sărut mîinile însîngerate de cuie, să şterg cu pensula muiată în lumină scuipatul de pe fruntea Domnului, să-i astup rana din coastă, să şterg lacrimile lui amestecate cu lacrimile Maicii Sale, amestecînd expresia de suferinţă trecută de pe un chip pe altul, substituind suferinţa aceleeaşi icoane care umaniza durerea şi o făcea nu numai suportabilă, dar şi necesară, vindecătoare. ”Doamne, dă-i tăria din tăria Ta, să treacă, sfinţită de Tine, cu bine prin încercarea asta şi prin toate încercările, Amin!”

Tot aşa, îngînînd nedesluşit vorbe nedesluşite-n gînd, am căzut într-un somn greu, somn negru, fără vise, din care m-a trezit semnalul telefonului mobil.

– Cine-i? Ce-i?

– A fugit! Am auzit-o pe Amana scoţînd un fel de geamăt rănit, apoi continuînd printr-o bolboroseală răguşită din care nu înţelegeam nimic.

– Cine a fugit!? Abia am adormit, ce-i cu tine?

– A fugit Lonny şi ea a fugit după el.

– Aha! am izbucnit furios, parcă asta aşteptam. Parcă asta doream. ”Bine v-a făcut! Să vă-nveţe minte! Şi pe tine, care-ai codoşit toată mascarada”, eram gata să spun, dar am tăcut îngrozit, sforţîndu-mă să înţeleg ce spune.

–     Am auzit-o răcnind, cum dormeam, şi-am crezut c-a pierdut copilul. Am sărit şi am găsit-o în cămaşă de noapte, cum o lăsasem dormind lîngă el, cu cămaşa de noapte ruptă la piept, de cum se luptase cu el… şi pe el cu sacul de voiaj pe umăr, gata să treacă peste ea… şi ea zvîrcolindu-se pe jos cu mîinile agăţate de picioarele lui. Nu-l lăsa să treacă peste ea. ”Baby, baby”, plîngea, ţinîndu-se de picioarele lui, ”Nu mă lăsa, nu pleca, unde pleci? Nu mă lăsa…” El nu spunea nimic, cu sacul de voiaj pe umăr şi geanta cu laptopul în mînă, îmbrăcat în costumul de mire pe care i l-am dăruit. ”Lonny, Lonny”, am început şi eu şi m-am repezit s-o trag de sub picioarele lui, să n-o calce în picioare. Şi ea se tot agăţa de el să nu-l lase şi mă lovea şi striga: ”Uite! Uite ce-aţi făcut, tu cu tata, l-aţi făcut să plece. Vă urăsc! Vă urăsc!” Şi cînd am văzut-o dezbrăcată, aruncîndu-se după el în uşa de la ieşire: ”Baby, baby, nu mă lăsa!”, îmbrîncindu-mă să scape de mine, trezind tot blocul în halul în care era…

– Opreşte-te! Dumnezeule! Mă strangulezi ca în noaptea aceea care nu-mi mai iese din minte. Ai uitat? Eu n-am uitat, am strigat. Ai uitat?

– Ce noapte!? Tu n-auzi ce-ţi spun eu!? A fugit după Lonny.

– Noaptea, cînd am venit şi-am găsit-o plîngînd în pătuţ, şi cum o linişteam s-o adorm, tu-ai venit beată cu ăla de gît, crezînd că nu-i nimeni acasă! Vezi cum se răzbună? Nu mai ştii ce s-a-ntîmplat? Golanul a fugit şi tu m-ai strîns de gît cu şnurul de la telefon de-am căzut şi m-am trezit în ţipetele fetiţei, cînd tu turnai apă pe mine, să mă scoţi din leşin, îngrozită şi tu. Hai! Hai! Zi odată ce s-a-ntîmplat. Mă gîtui şi-acum. Zi odată!

– A dat în mine, mama ei. Ne-am încăierat în uşă şi… gata…

– Ce-i gata? Ce s-a-ntîmplat? Acuma mi-am revenit şi te pot asculta. Calmează-te şi spune…

– A fugit golanu` şi ea după el. N-am putut-o opri. S-a repezit pe scări şi a luat-o la fugă pe stradă, cu picioarele goale, în papuci de casă, în cămaşă de noapte, numai cu capotul tras pe ea. M-am stăpînit cu greu să nu alerg şi eu după ea, de nebună, dezbrăcată cum mă găseam. A apărut dom` Cornel cu taxiul şi a luat-o. Du-te, ce stai! Aleargă la aeroport! Du-te după ea.

– Unde să mă duc? Chiar că eşti nebună. Bine v-a făcut! Bine v-a făcut! Poate-o să vă treziţi odată! Să vă-nvăţaţi minte! Şi-acum ce vrei de la mine? Eu l-am adus? Eu am sfătuit-o să se-ncurce cu-n nenorocit ca ăsta? Unde să mă duc? A tot făcut-o să rîdă, acuma iată că, după rîs, vine plînsul! Plîngem şi noi lîngă ea. Dar ce-o să mai plîngă copilul!

A întrerupt convorbirea. Am apelat-o eu. N-a vrut să răspundă. Sigur, s-a-nfuriat. Am format din nou şi din nou şi din nou, tot mai furios că nu răspunde, trezit dintr-un coşmar, intrînd în adevăratul coşmar.

”Unde să mă duc? Ce să fac? Pe cine să sun? Cu ce să mă duc? Unde mă duc? Ce fac?”  Îmi vîjîiau urechile. ”Doamne, Dumnezeule! În starea de şoc, în starea în care era, Dumnezeule, Doamne, fata asta disperată şi furioasă pe noi… Ce idee absurdă să creadă că l-am făcut noi să fugă! Nenorocita, s-a nenorocit singură, cum să creadă că noi… care noi? După ce n-a ştiut să se păstreze, să se arunce de gîtul unui… în furia răzbunătoare pe noi, pe ea, pe toată lumea, pierzîndu-şi minţile.

Dacă-şi pierde şi credinţa, Doamne, Dumnezeule mare, fereşte-o, ajut-o, să nu facă şi ea ce-a făcut Anna Karenina! Să nu-i vină şi ei în minte una ca asta… Amintindu-mi descrierea aceea sinistră a lui Tolstoi, cea mai neagră pagină care-mi izbucni exploziv incendiindu-mi creierul: ceva uriaş şi neîndurător mă izbi şi pe mine în cap şi mă trase între şinele trenului. Din întuneric, locomotiva crescu halucinant cu farurile orbitoare care măturau zvîrcoleala izbită în plin!

Răcnetul Adei îmi spintecă ţeasta. M-am repezit la biblioteca de la parter, unde mi-era şi atelierul de pictură, am smuls cartea din raft şi-am început să caut înfiorat, aruncînd zece de pagini grămadă, fascicule după fascicule, înnebunit că nu găsesc mai repede ce căutam în cartea groasă de 564 de pagini. Privirile îmi cădeau pe cîte un pasaj, o frază, dar treceam repede, ”mereu în şoaptă, cuvintele ţîşnite întîmplător dintr-o frază”, repetînd însoţită de ”propriile cuvinte, repetate halucinant, într-o şoaptă stranie de nebuni! N-ai ştiut să preţuieşti.” ”N-ai ştiut s-o preţuieşti”, şopteam. ”N-ai ştiut să te bucuri – n-ai ştiut să preţuieşti, n-ai ştiut să te bucuri.” ”Dar ce e asta?”, m-am oprit cu răsuflarea tăiată. ”Ce e asta? Nu cumva înnebunesc?” Mi-a spus să alerg s-o găsesc. Unde s-o găsesc? Cu ce să alerg?

Din capătul ăsta de lume unde nu vine niciun taxi, la ora asta, singurul taximetrist pe care-l cunosc, e cu ea. Nu-i ştiu numărul şi afurisita de maică-sa nu răspunde. Nu găsesc şi nu găsesc! Am citit de prea mult timp romanul şi în altă ediţie, m-am rătăcit. Ah, bine! Ce nevoie a dracului să găsesc scena aia cumplită! Ochii îmi căzură pe următorul pasaj: ”Moartea, inevitabilul sfîrşit al tot ce există, i se înfăţişa pentru întîia dată cu o putere de nebiruit. Moartea era aici, mai aproape decît crezuse pînă acum. Era în el însuşi.

”Doamne! Iartă-i totul! Iartă-ne totul!”, am răcnit cu glas mare şi m-am aruncat în genunchi pe parchet, în faţa iconostasului şi am început să-L implor s-o ajute să lupte, să lupte, să nu se lase zdrobită de acel monstru uriaş care o izbea din spate, din faţă, din toate părţile, îi întuneca mintea şi ameninţa să-i strivească fiinţa odată cu sămînţa zămislită în ea. Ajut-o, Doamne! Ajută-mă să nu văd trupul ei însîngerat, să nu-i dea prin gînd să facă ce-a făcut Anna Karenina, să-şi piardă o dată cu ea şi sufletul sufleţelului pe care… Dumnezeule! Furios că nu găsesc de nebun momentul blestemat care se ascunde, gata să închid cartea, deodată îmi sare în ochi:

-Anna, Anna! rostea el cu glas tremurător, pentru numele lui Dumnezeu!

Dar, cu cît vorbea mai tare, cu atît Anna îşi lăsa mai jos capul, odinioară atît de mîndru şi vesel, acum copleşit de ruşine. Trupul aplecat îi lunecă de pe divanul pe care şedea şi s-ar fi rostogolit la picioarele lui, pe duşumea, ar fi căzut pe covor, dacă n-ar fi ţinut-o el.

Se simţea atît de vinovată…”

”Vinovată de ce?”, mă revolt eu. ”C-a lăsat copilul!? Cu ce îi era ea vinovată lui? Sau nouă!?! Părinţilor! Sau lumii!”

Atît de nevinovată şi de nelegiuită, încît nu-i mai rămînea decît să se umilească şi să-i ceară iertare” Cui? Mă sufoc, venindu-mi să arunc cartea. ”Ăluia! Ăluia care a părăsit-o ca un criminal după ce-a spintecat-o ăn două!?”

Cum nu mai avea pe nimeni în lume afară de el, lui îi cerea iertare. Privindu-l, Anna îşi simţea în tot trupul înjosirea şi nu putea spune alt cuvînt. Iar Vronski simţea ceea ce trebuie să simtă un ucigaş cînd priveşte trupul căruia i-a luat viaţa. Acest trup jertfit era dragostea lor, primul anotimp al dragostei lor.

M-am încordat chinuitor să frîng ficţiunea aducînd-o în real, simţindu-i vii înaintea mea: „era ceva cumplit şi respingător”, cu toată graza priveam făptaşul ”înaintea trupului ucis” pe care în faţa mea îl ”tăia în bucăţi să-l ascundă şi să tragă folos din cele dobîndite prin crimă”, să alerge la mama lui care-i cumpărase biletul de avion, cu mîinile încă pline de sînge, şi să-i cadă la piept, reeditînd scena plină de sînge a ”fiului rătăcitor”. „Ce fericire?! izbucni Anna, cuprinsă de groază şi dezgust.” „Ce oribil!” izbucnii şi eu şi aşezai la loc romanul în bibliotecă fără să mai caut momentul cînd Anna se aruncă în faţa trenului. Nu aş mai fi putut suporta. Am început să mă îmbrac şi să mă gîndesc cumva mai relaxat ce pot să fac. Revenindu-mi în minte acea noapte teribilă şi ea, cu fetiţa Ada plîngînd încă somnoroasă în braţele mele, legănînd-o s-o liniştesc şi mama ei venind beată cu acel măgar care a fugit… Toţi… Toţi comit crima şi fug să li se şteargă urma.

În timpul ăsta, am încercat din nou la Amana. Tot nu răspundea. Mi-o imaginam hohotind singură în casă – bonele împrumutate de la agenţie pentru orele plătite plecaseră demult. Singură, furioasă pe mine, hohotind zdrobită pe patul răvăşit al Adei, amintindu-şi scena petrecută între ele, amintindu-şi, poate, confuz, ca prin somn, şi de scena evocată de mine, expresia de ură din vocea mea strangulată parcă din nou, cum mă strîngea cu şnurul telefonului, îndîrjită că i-am descoperit căderea, înnebunită şi ea de vorbele aruncate de Ada: „Uite! Uite ce-aţi făcut! Tu, cu tata! Vă urăsc! Vă urăsc!”

Cu siguranţă, a alergat după el la aeroport. Într-o oarecare măsură, mă simţeam uşurat că era în maşina lui dom` Cornel. El n-o s-o lase să facă vreo prostie. Cu el poţi fi sigur că vei da cu desăvîrşire greş. Am abuzat de atîtea ori de serviciile lui, încît mi-am stabilit convingerea ”că-i cel mai bun şofer din Bucureşti”, nu numai că este ceea ce se cheamă ”un as al volanului”, dar îmi dovedise în cîteva situaţi limită că are caracter, adică seriozitate profesională şi cuvînt de onoare. Pe Ada o ştia de la grădiniţă, o îndrăgise cînd era mică şi, o dată cu vîrsta, crescuse şi sentimentul de respect şi stimă pentru ea. Aprecia la ea tocmai ce aprecia şi la mama ei. Stabiliseră un mod onorabil de comunicare şi relaţionare, încît să nu se simtă nimeni lezat. Aristocratismul mamei se transmisese fără ifose de snobism, mai temperat, acordat timpului, la fiica pe care dom` Cornel o aprecia pentru că ştia cu nonşalanţă să-şi impună dorinţele şi voinţa.

Neîndemînatic, nestăpînit, nesărat, banal, plictisitor şi lipsit de orice ironie”, cum spune Thomas Mann, ”iar sfîrşitul e că oamenii rămîn nepăsători în faţa patetismului tău, şi tu te alegi cu tristeţea şi cu decepţia.

Pictura, înrudită mai mult cu muzica, mă aruncă în alt timp şi alt orizont de simţire; cel puţin pentru moment mă calma, mă euforiza, mă salva. Am început să pictez. În cele din urmă, singurul mod de a mă linişti fugind de ispita adîncirii într-o lectură care m-ar fi putut răscoli şi mai mult… Mă aruncai spre paletă.

Ei, bine, da! Ştiam că drama se petrece în altă parte. Pentru asta şi pictez. Să rămîn doar cu tristeţea. ”Sentimentul cald pornit din inimă e întotdeauna banal şi nefolositor; numai virtuţile şi extazele reci ale sistemului nostru nervos, detracat şi artistic, au un caracter estetic. Trebuie să fii în oarece măsură ceva în afară de ceea ce e uman, să fii chiar neuman, să fii, faţă de ceea ce este omenesc, într-un raport ciudat, impersonal şi depărtat, că să fii în stare şi, mai cu seamă, să fii ispitit să-l reprezinţi, să-l mînuieşti după voie şi să-i dai o formă şi plăcută şi de efect.

Şi astfel, cădem din nou din Mann „în Dostoievski”. Din evanescenţa şi savoarea lui Dufy în clarobscurul rembrandtian

Eu nu numai că vreau să-mi reprim efuziunile prea sentimentale, nu vreau să fac din această ”dramă de familie” o dramă de uz public, tratînd-o rece, distant, obiectiv, contînd pe un raport ciudat şi impersonal, spre a da povestei ”o formă plăcută şi de efect”. Dacă aş putea, cu şi mai multă emoţie, cu şi mai multă inimă şi cu mintea încordată pînă la nebunie să mă scufund în felul dostoievskian de-a vedea lucrurile, aş face-o cu plăcere, golindu-mă de tot răul din mine provocat de această întîmplare.

 

Fragmente din romanul Nu sîntem singuri pe cărare

Revista indexata EBSCO