Nov 15, 2017

Posted by in Proza

Mircea Radu IACOBAN – Jurnal

 

fragmente din volumul II, în pregătire

Volumul I al acestui Jurnal (2004-2014) a fost distins cu PREMIUL SPECIAL al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, pentru  „UN JURNAL OGLINDĂ A UNUI DECENIU POSTREVOLUŢIONAR” (noiembrie 2016)

 

6 mai 2015

  • Aduc din piaţa „Alexandru” răsaduri de muşcate, pentru a împlini şiragul din rîndul trei al celor 23 de ghivece aliniate pe zidul garajului. A-nverzit grădina, dar butucul de viţă plantat acum patru ani tot nu dă floare. Are ditamai tulpina, cît o… pompă de bicicletă (altă rimă n-am avut!), dar, fiind umbrit de cel mai rămuros brad, se dezvoltă „sec”, fără rod.
  • De reţinut: „Politician e unul care strigă, diplomat e unul care tace”.
  • La cimitirul „Eternitatea”, pentru a îngriji mormintele părinţilor.
  • În revista „Expres magazin” (Tel Aviv) articolul meu despre aventura teatrală suceveană.
  • La PIM comand alte cîteva exemplare din „Jurnal”. S-au mistuit pur şi simplu cele 70 de ex. primite de la Editură, plus cele 30 comandate contra cost. Oare chiar am 100 de prieteni?
  • Şah cu A.Z. Iar pierd într-o veselie!
  • Noaptea: „ora de muzică”: Sibelius, Concert pentru violă şi orchestră. Solistă, Sarah Chang.

 

10 mai

  • La Teatrul Naţional urmăresc spectacolul cu piesa „Acasă”, de Tracy Letts (premieră pe ţară – regia Claudiu Goga). Văd reprezentaţia din loja „oficială” 11 stînga. Care-i liberă fiindcă şi primarul, şi preşedintele Consiliului Judeţean sînt… arestaţi! Spectacol serios, cumpănit, aşezat, minuţios construit. Mihaela Arsenescu nu s-a schimbat mai deloc: arată aproape ca atunci cînd, în urmă cu 34 de ani, descindea pe aeroportul din Iaşi, unde o aşteptam cu Dacia mea galbenă. O ştiam pe Mihaela, ea nu mă ştia: văzusem spectacolul craiovean cu „A treia ţeapă” (alături, Marin Sorescu mormăia: „bună, foarte bună actriţă, ia-o la tine dacă poţi!”). Inteligenţa scenică se detectează imediat – toate celelalte atribute ale actorului cu har se ivesc şi se orînduiesc după întîia şi hotărîtoare impresie scenică. Nu mai ştiu cum au funcţionat mecanismele transferului la Iaşi; oricum, gînd la gînd cu bucurie. Iat-o acum, societară a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, profesoară la Academia de Arte şi, conform hotărîrii Senatului, laureata din acest an al Premiului UNITER.
  • De cînd am părăsit direcţiunea Naţionalului, în 1990, am evitat să scriu despre spectacolele ieşene pentru simplul motiv că-s suspicionabile comentariile celor ce au fost la adresa trudei celor ce sînt: o instituţie de spectacole de talia Teatrelor Naţionale traversează varii vîrste, cu varii determinări, începînd cu datele esenţiale ale libertăţii actului creator, trecînd prin rigorile condiţiei materiale şi capacităţilor manageriale, spre a sfîrşi cu sumedenia de imponderabile implicate de configurarea trupei la un moment dat. Şi dacă am ţinut pentru uz propriu insatisfacţiile, consider că-i firesc barem să-mi notez în Jurnal bucuriile, multe-puţine – mai ales cînd pot aplauda nu numai performanţe individuale, cît, mai ales, împliniri de ansamblu.
  • Se insinuase prejudecata potrivit căreia regizori performanţi pe alte scene nu izbutesc să se exprime plenar la Iaşi din cauza fragilităţii trupei. Nu cred că-i adevărat: cauzele pot fi altele, n-am căderea să le discut, nici într-un caz nu-i asta pricina. Am văzut, recent, cu sală plină, un spectacol reluat din stagiunea trecută (deci, nu-i valabilă pînă la capăt nici acuza ne-perenităţii reprezentaţiilor) ce a pus în evidenţă deplina maturitate a ansamblului, dimpreună cu o omogenitate în care, cum rar se întîmplă, fiecare dintre cei 13 actori distribuiţi evoluează aproape fără cusur. Performanţa de vîrf aparţinîndu-i, fără urmă de îndoială, Mihaelei Arsenescu.
  • Mărturisesc: ca director de teatru aş fi admis cu destule rezerve includerea în repertoriu a piesei „Acasă, în miezul verii” de Tracy Letts. Argumente pro ar fi destule: premieră pe ţară, autor cunoscut şi răspremiat, scriitură densă, joc al ideilor inteligent condus, cu „bătaie lungă”, replică isteaţă, panoplie caracterologică bine împlinită.. De cealaltă parte, o reprezentaţie grea, întinsă de-a lungul a trei ore, distribuţie numeroasă, cu partituri dificile, şase spaţii de joc utilizate şi alternativ, şi concomitent (numai montarea-demontarea decorurilor cred că durează jumătate de zi!), o scenografie ce greu poate fi concepută altfel decît în „cheie” realistă (adică, frigideru-i, frigider, aragazul, aragaz…), atmosferă presărată cu tăceri cehoviene (de altfel, în 2009, Letts a şi „adaptat” – nu ştiu prea bine ce poate să însemne asta – „Trei surori” pentru teatrul său, „Steppenwolf”; regăsim o odisee a surorilor şi în „Acasă, în miezul verii”). Unele rezolvări poate-s factice, preluate din teatrul antic (incestul), dimpreună cu irizări dramatice care ţin de evidentă modernitate. Pentru Mihaela, rolul Violet Weston reprezintă, cred, apogeul carierei – moment de vîrf marcînd un stadiu de la care se întrevăd, desigur, împliniri viitoare. Este susţinută de trupa condusă de regizorul Claudiu Goga (ce propune un angajant joc de-a rîsul-plînsul), o trupă din rîndul căreia este dificil de făcut remarcări individuale.
  • În „Observatorul” din Toronto, Canada, articolul lui Dorel Schor despre MRI.

 

13 mai

  • Au înflorit exploziv castanii din Copou. Biata viţă de vie plantată acum patru ani o acuz degeaba: s-a străduit să dea naştere unei (singure!) flori, viitor strugure, numai că exact mlădiţa aceea am tăiat-o din neatenţie. Va mai trece, deci, încă un an pînă cînd voi afla ce soi de poamă are de gînd să rodească….
  • „Şedinţă” la „Cronica veche” (N.T., N.P., Şt. O., Raluca, A.B.). Discutăm de toate şi pentru toţi. Cozerii interesante,… mai puţin îndreptate către sumarul viitorului număr.
  • Ora de muzică: piese corale în interpretarea Corului Armatei Sovietice (na!).

 

18 mai

  • Pe cine ar putea deranja marele miting unionist desfăşurat sîmbătă la Chişinău? Evident, pe rusofonii basarabeni (încă majoritari) şi pe antiunioniştii din România (avem asemenea categorie de conaţionali). Chestiunea este, însă, mult mai complicată decît pare şi-i păgubos să fie percepută ori în alb, ori în negru. La sfîrşitul săptămînii trecute, 25.000 de manifestanţi, majoritatea tineri, au mărşăluit pe străzile Chişinăului scandînd „Rusia, nu uita, Basarabia nu-i a ta!”, „Limba română, unică stăpînă”, „Chişinău şi Bucureşti, două inimi româneşti!”. Iată şi argumentaţia organizatorilor: „Tinerii nu mai văd un viitor în Republica Moldova. Ne-am săturat să-i ascultăm pe aceşti falşi proeuropeni care au deturnat cursul european al Republicii Moldova. Unirea este singura soluţie!” Marea tălăzuire de oameni ce a potopit Piaţa Marii Adunări Naţionale mi-a amintit, desigur, zilele fierbinţi de acum un sfert de veac, cînd suflarea românească a Basarabiei şi-a trimis reprezentaţii în piaţa centrală a Capitalei cerînd, ca şi acum, unire şi scandînd „Trăiască, trăiască, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească!” Singura deosebire ar fi aceea că principalul iniţiator şi organizator este, acum, un cetăţean român, George Simion, preşedintele „Platformei unioniste 2012”.
  • Ministerul de Interne moldovean a decis să-i interzică lui Simion intrarea pe teritoriul Basarabiei în următorii cinci ani, ceea ce, vorba poetului, a stîrnit „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”. Oricît de strîmb ai sta şi de drept ai încerca să judeci, expulzarea (între România şi Republica Moldova) apare ca de-a dreptul aiuristică. Adevărat, Simion a mai fusese expulzat o dată, iar antecedentele lui de „revoluţionar de profesie” (împreună cu Tudor Mărieş a fost organizatorul mai multor spectaculoase proteste antisistem, declarînd „figuri sinistre fanarioţii Iliescu, Constantinescu, Băsescu”) lasă loc unor interpretări nedorite cînd se petrec pe alt teritoriu statal (asta-i geografia de acum a Europei, nimic deocamdată de făcut) şi-s potrivnice Constituţiei (bună, rea, asta e!) respectivei ţări.
  • Cum vi s-ar părea un miting organizat la Bucureşti de un cetăţean al Moldovei dornic să reconstituie „Moldova Mare”? Absurd, dar, pe undeva, comparabil. Încă de pe vremea lui Voronin se căuta insistent vinovăţia Bucureştiului pentru toate „dezordinile” de peste Prut; nu s-a găsit nimic concret şi, totuşi, ambasadorul României a fost expulzat – culmea stupizeniei politice a momentului! Pentru propaganda rusofonilor, care văd ivindu-se „fascismul românesc” şi cînd deschid frigiderul, un principal organizator al manifestaţiei cetăţean român este argumentul căutat cu lumînarea încă din 1990. Regretabil, expulzarea a fost primită cu aplauze în Parlament. Nu putem decît să-i dăm dreptate preşedintelui „Platformei Unioniste Acţiunea 2012” cînd afirmă că „Schimbarea va fi cînd noi vom fi schimbarea. Cînd vom fi Bălcescu, Cuza, Titulescu, Vladimirescu, Iancu sau Iorga” – numai că, îmi permit să observ, toţi cei citaţi de Simion au luptat pe baricadele ţării lor. Oricît de în veci românească este Basarabia, rigorile dreptului internaţional nu acceptă, barem deocamdată, incursiuni radicaliste gen Che Guevara: în loc să consolideze un trend, eu zic că-l şubrezesc, oferind nesperată muniţie adversarilor. Şi oricît balsam sufletesc înseamnă pentru unionişti marşul de sîmbătă, rămîne vulnerabil, fiind organizat cumva din afară şi într-un moment prea puţin potrivit (demersurile Moldovei pentru integrarea în Uniunea Europeană, războiul din Ucraina, pretenţiile separatiştilor interni ş.m.a.).
  • Meritele demersului, adică resuscitarea unei idei cvasiadormite, avertizarea că idealul unirii nu a murit, chemarea la acţiune hotărîtă, îndemnul la retrezirea conştiinţelor, poate fi primejduit nu numai propagandistic de acuza unui aşa-numit „amestec destabilizator al României”, teză atît de dragă voronienilor de ieri şi de azi. Sînt sigur că tineretul Moldovei este capabil să-şi afirme decizia unionistă fără iniţiativa şi conducerea „revoluţionarilor de profesie” de la Bucureşti, care, epuizîndu-şi sursele protestului intern, se instalează în conducerea mişcărilor de peste Prut. Mecanismele politicii interstatale, mai ales în cazul relaţiei România – Republica Moldova, rămîn gingaşe, complicate şi se cuvin menajate, chiar dacă, la un moment dat, imobilismul exasperează şi cheamă la acţiune. Adevărat, evenimentele din România anului 1989 s-au datorat şi unui declic iniţiator extern (inclusiv basarabean) – ceea ce nu-i chiar motiv de mîndrie românească; oricum, n-are cum fi identic repetabil în condiţiile total speciale de peste Prut.
  • Vreme splendidă, luna cea mai frumoasă, şi eu… vegetez în casă!
  • Iar şah, iar pierd!

 

23 mai

  • Planta din mansardă (nu ştiu cum se numeşte, unii îi zic „floarea de ceară”) a dat cea de a treia floare. Noaptea, şi numai noaptea, e-un parfum în toată camera de trebuie să deschid fereastra. Am achiziţionat şi un ghiveci cu o eflorescenţă ciudată: pare garoafă bătută. Miroase şi ea puternic, dar… de loc plăcut. În rest, „grădina” se înveseleşte de la o zi la alta. Cei doi mesteceni din curticica din faţă s-au ridicat frumos, „trompeţica” dezvoltată arborescent dintr-un fir pus anii trecuţi în apă, am tuns-o, la fel şi viţa de vie de pe garaj. Teiul de la poartă este de-a dreptul enorm, trece peste stradă. Ani în şir la rădăcina lui „a plîns” o ţeavă fisurată, reparată foarte tîrziu – ceea ce, probabil, i-a determinat creşterea rapidă şi peste măsură.
  • În nr. 369 (18 mai) al revistei „Expres magazin” (Tel Aviv), articolul meu pe temă eminesciană.
  • Întîlnire de prînz la „Trattoria” cu George Rodi Foca, întors din America (i se cîntă trei piese la Filarmonica din Bucureşti). Comeseni: Costel Popa şi acad. Tudorel Dima, fostul meu coleg de Facultate. George are opinii ciudate, expuse vehement, pe care ne străduim să le clătinăm, dar poţi să contrazici… America? Teme politice şi filosofice. Doi dintre comeseni sînt doctori în filozofie, iar George, doctor Honoris Causa la „Apollonia”. Concluzia: rămîne cum an vorbit… în tren.
  • De pe internet aflu că recenzia lui Dorel Schor la „Jurnal” a apărut şi la antipozi, într-o publicaţie australiană (australiana@rexlibris.net).
  • Văd „Cronica veche” în varianta pregătită pentru tipar. Va fi, pare-se, un număr bun, dar şi cu cedări din parte-ne. Cumva explicabile şi, totuşi…

 

26 mai

  • Exces de festivaluri: al Usturoiului, Sarmalelor, Berii etc. etc. – dar nu asta ar fi chestiunea de discutat în primul rînd, ci irepresibila tentaţie către costisitoare grandilocvenţă exterioară, proprie industriei festivaliere româneşti (că industrie a devenit!). Pur şi simplu m-am săturat să tot văd cum la trei-patru zile se deviază circulaţia şi se montează scena adusă cu ditamai caravana de tiruri, apoi alte două-trei zile se demontează, pentru ca sisifica trudă să se reia săptămîna viitoare, dacă nu cu aceeaşi firmă, cu alta similară, inclusiv la preţuri. Nimeni nu contestă dreptul naţiei la pîine şi „circenses” (adevărata dimensiune publică a festivalurilor se consumă în identic episod final, cînd aceiaşi solişti cap de afiş se rînduiesc azi la Babadag, mîine la Oraviţa, săptămîna viitoare invers, indiferent de titulatura şi esenţa festivalului).
  • Încă se mai crede că numărul acţiunilor festivaliere poate constitui argument în exprimarea dinamicii vieţii culturale locale, ba chiar şi pentru atribuirea titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021. Fals. Ar putea fi unul dintre criterii, dar cele cu adevărat importante sînt altele (pot fi aflate de pe site-ul oficial al UE.) Numai în ultima perioadă, în judeţul Suceava de pildă, au fost organizate cîteva zeci de festivaluri, cum ar fi cel de folclor „Procopie Jitaru-Florin Piersic” (în programul căruia Piersic este prezentat drept „titan al culturii româneşti”!), al „Cîntului Naţional Românesc” („ultimele bilete se găsesc la pizzeria La bomba din Gura Humorului”), al Ouălor Încondeiate, al Primăverii Poeţilor, al celor ce se consideră „Soyons Phrancophones” etc., ca să nu mai vorbim despre sumedenia de tîrguri, expoziţii, tabere, concursuri, simpozioane.
  • La Iaşi, alături de marile festivaluri devenite tradiţionale, FILT ori FIE, poporănii sînt invitaţi la Festivalul de Nunţi, la „Hangariada”, la Festivalul Umanitar „Costică Creangă”, „În cerdac la Răreşoaia”, la „Flori de Sion”, la „Edu Funny Fest” ş.a.m.d. Toată lumea rîde, cîntă şi dansează! E bine că-s aşa de multe, e rău? Nu-i bine, e chiar foarte bine. Lumea se mai eliberează din capcana televizorului, socializează, este inclusă într-un demers cultural barem ca intenţii, localitatea intră într-o anume geografie a interesului general şi, nu întîmplător, cîteva astfel de manifestări locale au devenit tradiţionale (Festivalul Vieru, Festivalul Păstrăvului, Festivalul Hribului…), căpătînd rezonanţă naţională. Ar fi culmea ca tocmai cel care o viaţă a rotunjit spectacole şi a organizat festivaluri (au rămas, cred, drept reper cele şapte ediţii ale Festivalului Naţional, apoi Internaţional, de Poezie „Mihai Eminescu”, la care a participat toată floarea literelor române, dimpreună cu personalităţi ale literaturii europene) să cîrtească la adresa celor care, azi, se dedică unei cauze similare. Aş obiecta doar la adresa faptului că, de cele mai multe ori, grosul fondurilor, banul public adică, se investeşte pentru paranghelia finală, în care constructorii de scene efemere şi soliştii orînduiţi de organizatorii profesionişti de festivaluri (Fuego azi la Copălău, Leşe la Cavnic, sîmbăta ce vine invers) sînt remuneraţi cu sume ce ar putea contribui, să zicem, la dotarea unei şcoli.
  • „Ora de muzică”: Beethoven, a V-a. O dirijez… nu numai în gînd.
  • De reţinut: „Nicăieri nu este mai bine decît în altă parte”. Şi: „Să-i mulţumim lui Columb! Dacă n-ar fi existat el, toţi americanii ar trăi azi în Europa!”
  • În „Expres magazin” (Tel Aviv) articolul meu despre Creangă.
  • Şah cu A.Z.: ceva mai binişor…
  • Îmbătrînesc şi florile: din cei trei trandafiri spectaculoşi plantaţi în urmă cu cinci ani, unul s-a sălbătăcit, redevenind… cacadîr, al doilea n-a mai dat floare anul ăsta, şi al treilea, cel mai vînjos, a „explodat” cu şapte eflorescenţe, dar nu mai sînt „grele” şi bătute ca-n anii trecuţi: petalele-s mai puţine, mai palide şi mai resfirate. Din cei trei caprifoi plantaţi primăvara asta s-a prins doar unul, şi acela într-o zonă cu puţin soare . Greu de crezut că va rezista.
  • De reţinut: „Cele mai mari moşteniri le primesc, de regulă, oamenii bogaţi”.

 

30 mai

  • Gata, s-a terminat! Joi s-a încheiat, practic, Campionatul de fotbal. „Cel mai palpitant campionat!” – crede stelistul Adi Popa. „Campionatul corectitudinii” – susţine Gîlcă. Ce să zic! Adevărat, palpitant a fost şi-n cap, şi-n coadă; dacă retrogradau 8 în loc de 6, ar fi fost şi mai interesant, nu? De notat un moment nicăieri văzut (cel puţin pînă acum): Cupa a ridicat-o întîi şi-ntîi finanţatorul echipei. Pretutindeni în lume, onoarea revine căpitanului formaţiei. În grobianismul lui funciar şi lehămeţit după aplauze, de care n-a prea avut parte în puşcărie, Gigi s-a năpustit la festivitatea finală şi a „umflat” Cupa, trecînd peste orice rînduială şi regulă a bunului-simţ.
  • Europa vexată: Rusia lui Putin a dispus interzicerea vizelor pentru cîteva sute de personalităţi din toate ţările continentului, între care şi români. Ministerul bucureştean de Externe cere „explicaţii”, pe lista interzişilor figurînd Adrian Cioroianu, Eugen Tomac, Iulian Chifor ş.a. Dar ce – şi de ce – să explice Moscova? Ne place Putin, nu ne place (îngrijorător: 86% dintre ruşi au încredere în el!), actuala chestiune a refuzului vizelor poartă, în limbajul dreptului internaţional denumirea de „retorsiune” şi-i considerată act perfect legal, cu condiţia ca acţiunea statului victimă să fie proporţională cu aceea la care a fost supus. Şi-i proporţională, cîtă vreme UE a interzis vizele pentru 33 de apropiaţi ai lui Putin, ba, mai mult, le-a „îngheţat” averile depuse în conturile unor bănci din străinătate – ceea ce Putin n-a făcut. Nici n-avea motiv: ruşi cu depuneri în Elveţia şi-n insulele Cayman vor fi, dar nemţi cu conturi la Moscova, nici de sămînţă.

 

4 iunie

  • Furtună puternică, ploaie puţină. Citesc „Jurnal de Cotroceni” de Adriana Săftoiu.
  • În „Expres magazin” (Tel Aviv) articolul meu dedicat lui Miluţă Gheorghiu.
  • Vineri noaptea, încă o discuţie animată şi alarmată pe internet (organizată de o ONG alsaciană – cvregit.gmail.fr) în care s-a vorbit despre „satele româneşti distruse cu buldozerul”. Oare n-a venit vremea să isprăvim cu poveştile? În România, n-a fost distrus nici un sat… cu buldozerul – ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul sistematizării rurale ceauşiste, dar asta-i cu totul altceva. Doar că fantezia, pusă cîndva în circulaţie de presa străină cu prea puţin acces la informaţia directă, a fost copios preluată şi-n media românească, şi acum toată lumea „ştie” că buldozerul a distrus sate, dar nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă a vreunui cătun astfel agresionat. N-a fost dărîmată nici o aşezare nu numaidecît din dragoste pentru valorile patrimoniului cultural, nici din considerente ce ţin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu, ci pentru simplul motiv că nu îngăduia legea sistematizării (nr. 59/1974), cît şi o alta similară din 1985. Cele două acte normative mai mult decît europene (în intenţie) şi complet utopice în realităţile de atunci prevedeau obligaţia ca, la părăsirea satului abandonat şi la stabilirea în centrul de comună „agro-industrial”, strămutaţii să primească locuinţe noi în perimetrul localităţii-mamă, musai în clădiri etajate – aşa scria la lege, în intenţia ocrotirii terenului agricol (care, azi, zace în bună parte nelucrat…). Numai că nu s-a construit nicăieri şi niciodată vreun bloc cu astfel de destinaţie! În al doilea rînd, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că, „în satele mici şi dispersate este interzis să se mai construiască în viitor clădiri noi”, cătunele urmînd să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populaţiei către noile „centre agro-industriale” urmînd să se facă… de la sine. Se prevedea, prin lege (!), ca fiecare centru de comună să aibă „una sau mai multe şcoli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, reţea de apă şi canalizare.” Evident, vorbe goale. Utopii ceauşiste. Dar care o mai fi situaţia astăzi? Ce s-a întîmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale care… mai erau? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradiţiilor etc., etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereţi!
  • Cei ce n-au trăit realităţile „epocii de aur” n-au cum pricepe în profunzime funcţionarea mecanismelor ne-libertăţii generalizate, obligativitatea semnalizării preventive la stînga pentru orice măruntă tentativă de cotitură cutezată spre dreapta, nici echilibristica precară a compromisului, cîteodată salutar, adeseori condamnabil. Ar putea să le vină în ajutor mărturiile obiective ale veteranilor din campaniile „culturii socialiste” – şi tocmai aici apar mai ades contrafacerile şi împăunările cocoşeşti. Am senzaţia că unii au şi început să le creadă, convingîndu-se pre ei înşişi, ca efect al eforturilor instinctului de autoapărare, chemat să afle disculpări şi să solicite indulgenţe în temeiul iluzoriilor vitejii de altădată. Chiar să vezi şi să nu crezi! Citesc sumedenie de amintiri, jurnale intime, interviuri: n-ar lipsi din vreunul barem sugestia, dacă nu chiar declaraţia explicită că, în răposata orînduire, „intimatul” a avut amare suferinţe personale, dar şi luări de poziţie antisistem. Mai ales literaţii cad adesea în penibil, autozugrăvindu-se ca luptători de la pazuşopt, uitînd (sau neştiind) că una dintre cele patru vinovăţii descrise de Jaspers este culpa politică: „fiecare om este coresponsabil pentru modul în care este guvernat”. Alături de culpa criminală, culpa morală şi culpa metafizică, cea politică rezidă în acceptarea de ansamblu, decelabilă şi-n gesturile mărunte, care, prin repetare cotidiană, ajung să intre în rutina justificării „ordinul este ordin”. Cu cîteva excepţii de notorietate, inclusiv ieşene, n-am fost, din păcate, o ţară de dizidenţi. Fiecare, în forul său interior, va fi trăit o anume tensiune a revoltei, dar cîţi sînt cei ce au avut curajul ieşirii în agora? Dacă te iei după ce se publică acum, ai zice că şiroia curajul opiniei, că nu fitile, ci bombe ascundea fiece vers! Ca şi în povestea cu buldozerul. Hai să fim serioşi!
  • Pregătiri de drum: mîine o iau hai-hui prin ţară.

 

5 iunie

  • La drum, fără vreun ţel anume stabilit: Iaşi – Tg. Frumos – Roman – Bacău – Moineşti – Comăneşti – Palanca – Ghimeş – Miercurea Ciuc – Sîndominic. Prînz şi cazare la pensiunea „Karpathia”. Drum pînă la Gheorghieni, prin Izvorul Mureşului. Mă opreşte Poliţia: n-am aprins faza mică pe un drum european. „Doar” avertisment. Înapoi la Sîndominic şi mai departe pînă sub Hăşmaşul Mare, în oraşul (fost) minier Bălan. După închiderea exploatării miniere, localitatea pare de-a dreptul încremenită.
  • În Transilvania au ieşit exploziv margaretele. „În fînul de curînd cosit” număr 18 berze ce capturează cosaşii rămaşi… după coasă. În preajma pensiunii, altă armie de cosaşi ţîrîie de „răsună valea” Peisaj sub-montan curat (încă nu s-au colbăit frunzele), totu-i fraged, iar verdele încă-i „crud şi cald şi pur”.
  • Povestea cu refuzul, în secuime, de a ţi se vinde pîine de-o ceri pe româneşte e-o basnă. La pensiunea din Sîndominic (Harghita), servire ireproşabilă, amabilitate, curăţenie-lună şi strădanie să se intre cu orice chip în voia clientului. Tînăra ospătăriţă nu ştie deloc româna şi încearcă să-mi explice care-i umplutura clătitelor: cu „caze”. Ce-o fi aia „caze”? Cheamă o colegă în sprijin; fără succes, tot clătite cu „caze” îmi recomandă, rotunjind cu degetele conturul misteriosului fruct. Pînă la urmă, bucătarul aduce, din frigider, şi-mi arată o „caze” – caisă, adicătelea. Şi mă întreb dacă refuzul de a învăţa limba ţării în care trăieşti poate fi legitim încadrat între eforturile de prezervare a specificului naţional al conlocuitorilor. Mă tem că nu. Decizia, oricum, le aparţine.

 

6 iunie

  • Sîndominic (Harghita) – Gheorghieni (caut pe versant, în locurile ştiute: încă n-au ieşit hribii) – Lacul Roşu (30 minute plajă pe malul lacului) – Bicaz – Piatra Neamţ. Cazare la „Ceahlăul”. Scurtă vizită la Bisericani.
  • La mănăstirea Bistriţa (cea de Neamţ, că mai este o Bistriţă în Vîlcea) mormîntul lui Alexandru cel Bun este vegheat de cifra 1432 (una dintre puţinele data reţinute ca şcoler, printr-un procedeu mnemotehnic: 1, apoi descrescător, 4, 3, 2). La vremea aceea, lăcaşul se afla „în pustia codrilor”. În 1432, cînd carul mortuar a ajuns de la Suceava la Bistriţa (închipuiţi-vă drumul de trei zile şi două nopţi prin zăpezile din ianuarie, dar şi pe acela străbătut de cortegiul ce însoţea, în miezul verii, trupul voievodului Ştefan în ultimul său drum către Putna…) se năştea Mohamed al II-lea Fatih, turcul care voia „Din pristolul de la Roma să dea calului ovăs”, întemeietorul Imperiului Otoman, strategul ce a învins Constantinopolul tîrîndu-şi corăbiile pe uscat.
  • Fatih Cuceritorul avea să fie oprit de oştile române în expediţiile sale către inima Europei; l-a învins mai întîi Iancu de Hunedoara, zis „Iancu Sibianul”, apoi Vlad Ţepeş, fiind forţat să se întoarcă după ce-l înfrînge Ştefan cel Mare la Vaslui şi la Podul Înalt. Cu un an înaintea morţii lui Alexandru, otomanii fuseseră respinşi tot de sibieni, ocazie cu care Papa Eugen al IV-lea vorbeşte despre Sibiu ca un „bastion de apărare a întregii creştinătăţi.” Cum ar fi arătat azi Europa fără scutul oştilor alcătuite în bună măsură de români?
  • Deşi la Bistriţa a scris şi este înmormîntat un mare cronicar, Grigore Ureche (1647), din vremea de după Alexandru nu prea avem letopiseţe, aşa că imaginaţia, cu puţin sprijin în urice şi ispisoace (Pomelnicul de la Bistriţa, Hrisovul lui Ilie Vodă), poate încerca să recontureze realitatea locurilor pînă la Ştefan cel Mare. Sub arhipăstorirea Ceahlăului, cîteva sate pe valea Bistriţei, Tazlăului, Cracăului, mănăstirea edificată de Alexandru la 1407, codri nesfîrşiţi, drumuri înşelătoare cu treceri primejdioase prin vad, opaiţe licărind în negura nopţii, puţină ştiinţă de carte, biserici modeste, cu cei mai mulţi slujitori neşcoliţi, ogoare smulse din trupul pădurii – toate însufleţite de voinţa încăpăţînată, neabătută, a moldovenilor de a-şi apăra glia, familia, ţara… Zi caldă de vară la Mănăstirea Bistriţa; pîlcurile de turişti fotografiază şi-şi notează conştiincioşi o cifră altfel uşor de reţinut: 1432.
  • Sîmbătă seara, în parcul din centrul oraşului Piatra Neamţ. Vară caldă, liniştită, toate băncile ocupate; s-ar putea zice, după forfota cărucioarelor şi hărmălaia puştimii, că ne aflăm în parcul „Mama şi Copilul”. Odraslele risipite prin labirintul verde sînt strigate pe nume şi astfel poţi afla tendinţele actuale în onomastica tinerei generaţii. Băieţii sînt ori Cosmin, ori Codrin. Rareş… mai rar. Patine cu rotile, plăci, biciclete nichelate, triciclete, unele chiar cu motor electric alimentat la baterie. Ehei, cine să-şi mai amintească patinele de lemn ale copilăriei noastre, legate cu sîrmă de bocancii cumpăraţi o dată la doi ani, „pe puncte”… Puştimea urbană a veacului XXI, (prea) bine hrănită, se arată cam rotunjoară şi cam supraponderală. Iar primul gest al părinţilor cînd decid popasul în parc este să desfacă pungile cu pateuri şi zaharicale. Constat că, după micile incidente de circulaţie infantilă, nu se mai strigă „au!”, ci „waw!”, iar păşunistul „da” a lăsat deplin locul elevatului „OK”.
  • O pereche, probabil liceeni, se instalează pe banca de vizavi. Şi el, şi ea, amîndoi prea „împliniţi” pentru vîrsta ce le-o bănui (raportul înălţime/greutate) deschid pungile de la fast-food. Au ronţăit fără încetare întreaga jumătate de oră cît i-am avut în faţă, după care au împachetat grijulii bunătăţile rămase: vor continua acasă. Pe alee vîsleşte ca un crab un tînăr deformat de poliomielită. Fiecare pas pare adevărat chin. Poartă un tricou inscripţionat „ Messi 10”, alegere greu de explicat – amară auto-ironie?
  • Observaţie generală: cît om fi noi de amărîţi, defilează numai lume onorabil îmbrăcată, şi chiar cu bună dispoziţie afişată pe mai toate chipurile. Atipic – mi se va sune – la Pocreaca, aţi fost? Culmea-i că am fost: cele două baruri săteşti erau pline încă din zori… Se bate ora 9. Ca la un semn, parcul se goleşte: începe meciul Barcelona-Juventus.

 

7 iunie

  • Biserica Mănăstirii Văratic e-n reconstrucţie. Slujba se ţine afară, în curte. Fără îndoială că nu-i cu putinţă ca preotul să fie auzit în întreaga incintă, aşa că amplificarea se impune, numai că rezultă un tablou ciudat: sfinţia sa ţine într-o mînă crucea, şi-n cealaltă ditamai microfonul (am fotografiat scena). N-aş zice că-i o incompatibilitate, cum se spune, „strigătoare la cer”, dar prea te duce gîndul la lumeştile prestaţii ale soliştilor de muzică uşoară…
  • Piatra Neamţ – Tg. Neamţ – Agapia – Rîşca. O cafea acasă la preotul Grădinariu (soţul Mihaelei) La Rîşca, discutăm despre soarta literelor române! Apoi către Slătioara fălticeniană (explozivă dezvoltare a Mitropoliei stiliştilor) – Gura Humorului-Voroneţ. Popas la soare pe malul rîului Moldova, plin de pungi şi pet-uri. Cazare în Vama, la Pensiunea gospodărită de vechea cunoştinţă, profesoara Lucreţia. Scurtă vizită la familia fostului coleg de liceu Orşivschi, mai marele originalului muzeu privat „al oului”. A fost dat afară din liceu cu o săptămînă înaintea examenului de maturitate: fiu de chiaburi.

8 iunie

  • Vama – Moldoviţa. Vizită la depoul liniei înguste. Fiind păstorită de o firmă austriacă, Mocăniţa de la Moldoviţa are programul alcătuit nemţeşte: cu galben sînt marcate zilele şi orele (pînă în 2016!) cînd circulă numai drezina, cu verde, perioada în care funcţionează două trenuri pe zi remorcate de-o spectaculoasă Mocăniţă, cu roşu, răstimpul cu activitate redusă – un tren în 24 de ore. Ca şi surata de pe Vaser-Maramureş, „Huţulca” are de partea ei în primul rînd tradiţia. Cîndva, traseele se resfirau pe cinci pîraie şi ajungeau la Arsura, Moroşanu, Dubul, Rădvan, Roşoga, totalizînd mai bine de 100 km. prin pustietăţile Obcinei Curmătura. Tot tradiţiei se cuvine să-l asociem şi pe Ion Popescu, mecanicul cu care discut acum şi care, de-o viaţă, asta face: mînă locomotive cu aburi. În favoarea iniţiativei de a reînvia trenul străvechi pe linie de 760 mm. se aşează respectabilul parc de material rulant: vagoane de pasageri cochete, pe boghiuri şi, mai ales, cele trei locomotive fabricate în România şi aduse de pe linia Arad-Criscior. Lumea vrea şi să se copilărească şi să descopere acel „a fost odată” cu iz de poveste în care înaintaşii călătoreau cu ameţitoarea viteză de 10-15 km./oră.
  • Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de o maşină cu aburi, dar nici n-au văzut mîndria tehnicii veacului XIX altfel decît încremenită pe cine ştie ce linie îmburuienită a cutărui depou. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi ţăcănitul pompei de aer, dacă nu simţi firişoarele de abur strecurate pe ici-colo şi, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie, n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Mai ales dacă-ţi lipseşte legătura esenţială: amintirile. Maeterlinck spune undeva că „Tot ce a fost odată şi nu mai este azi îndeamnă la tristeţe, mai ales ce a fost frumos şi foarte fericit.” Pentru mine, condeier de modă veche şi fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul frumoasă şi, oricum, mult mai… sinceră, cu întreg efortul bielelor motoare şi cuplare la vedere, faţă de misterioasele cutii pe roţi diesel sau electrice. Iar tristeţea e alta: retragerea din scenă s-a făcut în nedreaptă tăcere, parcă apăsată de o ruşine vinovată. În alte ţări, încheierea capitolului tracţiunii cu aburi pe cutare secţie a fost însoţită de ample festivităţi şi cu ultime călătorii de adio…
  • Fiu, cum spuneam, de ceferist cu şapcă roşie şi crescut printre locomotive şi vagoane la Iţcani, am rămas cu o anume sensibilitate pentru tot ceea ce a fost odată şi odată calea ferată. Şi, mai ales, pentru seriozitatea, responsabilitatea şi disciplina celei de a doua armate a ţării – astăzi, tratată ca un rezervor oarecare de „resurse umane”, supus eternei ameninţări cu reducerea de personal. Trenurile care au fost şi nu mai sînt au făcut, totuşi, parte din viaţa noastră, inclusiv cea afectivă. Totdeauna, înainte de a mă urca în tren, dădeam întîi bună ziua locomotivei. Şi nu uit: cursa de persoane 5731, trasă de „căpriţa” 324.244, m-a adus la Iaşi, prin Dorohoi, după „liberarea” din armată. Locomotiva Pacific 231.076 (dată de mult la topit) a remorcat personalul cu care am venit la examenul de admitere de la facultate. Cu automotorul rapid Diesel (îl mai vedem în poze „de epocă”), construit de Malaxa în 1935, am ajuns la cea dintîi premieră a mea jucată într-un teatru bucureştean. Şi am reţinut astfel de amănunte cu detalii, inclusiv auditive: n-am cum uita fluierul răguşit al mocăniţei de pe Valea Arieşului (linia îngustă s-a desfiinţat de mult şi, după valurile de retrocedări, terasamentul, cu şine cu tot, a ajuns fragmentat de gardurile grădinilor), nici şuierul piţigăiat al locomotivei-tender 375-441 (mereu în schimbare de voce!) la plecarea de la Putna… Astăzi, Putna are gară, dar nu mai are… tren!
  • Mai departe: Cîmpulung – Pojorîta (aici am definitivat cîndva, cu Andrei Blaier, scenariul comediei cinematografice „Totul pentru fotbal”) – apoi abrupt, Rarău – Mănăstirea Rarău (ce drum!) – Broşteni – coada Lacului Bicaz (pe jumătate secat). Pe lîngă Broşteni, iar mă opreşte un poliţist: n-am aprins faza mică pe un drum european. Curat drum european! Tot o călcătură tare şi-o călcătură moale! Cam aşa-i „europenizată” rutier mai toată România rurală: cîrpeală peste cîrpeala cîrpăcită sub peticirea anilor trecuţi! Apoi Mănăstirea Neamţ – Paşcani – Iaşi. Pe valea Bistriţei găsesc nişte flori albastre, înalte de-un metru şi cît se poate de „zdravene”. Margarete mai deloc. Înainte de a intra în Iaşi, cotesc la stînga şi ajung la Coasta Mare, în zona ştiută cu bogăţie de flori de cîmp. Toate şi-au făcut apariţia, anul ăsta, parcă mai devreme. Culeg ditamai snopul şi, ajuns acasă, construiesc în vaze primele „Yakobane” din 2015.

 

10 iunie

  • În preajma supermarketului „Era” aflu flori ce întregesc coloristic, cu galben, „Yakobanele” de alaltăieri. Cumpăr şi cîteva ghivece, de la „Flora land”, cu muşcate „curgătoare”.
  • De reţinut: „Un idiot bogat este considerat în primul rînd bogat. Un idiot sărac este considerat în primul rînd idiot”.
  • Amintire… hazoasă: înainte de 1989, un doctor ieşean de la Spitalul CFR se căznea de ani în şir să obţină rîvnita aprobare pentru o călătorie în Apus, dar şeful său direct, profesorul F., îi furniza constant referinţe proaste: „dacă iese, ăsta nu se mai întoarce.” Şi chiar aşa a fost: după punerea în mişcare a unei respectabile încrengături de potente pile, tînărul doctor a reuşit să ajungă în Italia, unde a şi rămas. De acolo, lunar, îi trimetea respectuoase scrisori profesorului F. (ştia că vor fi riguros interceptate de Securitate) cu texte de genul „Vă sînt adînc recunoscător, mult stimate domnule profesor, pentru că mi-aţi dat curajul necesar să rămîn în străinătate. Datorită sfaturilor dumneavoastră şi a adreselor pe care mi le-aţi furnizat, am reuşit repede să mă integrez…” Drept pentru care, cel care nu a mai primit vize a fost tocmai… profesorul F.!

 

11 iunie

  • La B.C.U., una dintre serile „Junimii”. Avanpremieră editorială a autoarei G.F., profesoară de română (cred). Şi-a adus şi cîţiva dintre elevi, care au citit din încercările lor. Nu-s lipsite de interes versurile lui G.F., dar le citeşte cu voce atît de puţină (emoţiile!) încît necesită efort desluşirea fiecărui cuvînt. Reţin: „Mut sacul cu plumb / Din debara în suflet”. Copiii din fostul ei cenaclu, cu naivităţile de rigoare.

 

12 iunie

  • Lansarea cărţii lui Mihai P. la Galeriile „Dana”. Lume mai puţină decît de obicei, dar, cum se spune, „bună”. Onorabilă precuvîntarea lui Gr. I., care, între altele, afirmă că i-a prefaţat toate cărţile lui M.P. Eroare: prima apariţie editorială i-am prefaţat-o eu (dar primesc, indirect, o idee: ce-ar fi să public un volum cu titlul „Prefeţele mele”? Ar fi vreo 20-30). Consistentă intervenţia lui

Suhar – dacă n-ar face mărturisirea că, de fapt… n-a citit cartea. „Prelegerea” finală a lui M.P. mai organizată şi mai interesantă decît precedentele.

  • Este vremea macilor. Îi caut în locul ştiut, pe noua şosea de centură. Eşec: o cositoare mecanică a tuns la zero toată postata. Oameni gospodari!
  • În revista „Clipa”, articolul meu „Cazul Preda”.
  • Recitesc aforismele lui Gr. Vieru din „Taina care mă apără”. Ce formidabilă ediţie ilustrată (Ciosu? Tot eu l-am debutat…) ar ieşi!
  • Şah cu A.Z. I-auzi, cîştig!

 

16 iunie

  • În zori, la pescuit în zona Grozeşti. Recoltă slabă. Nici bătrînul Prut, cel ce oferea, cu ani în urmă, bucuria diverselor şi babanelor capturi, nu mai trimite către cîrligul undiţei decît bieţi fusari dungaţi, care, după ce înghit momeala pînă-n nodul duodenului, rămîn neclintiţi şi fac ore-n şir pe morţii în păpuşoi, nelăsînd barem mreana să-şi încerce şi ea nenorocul. Gazetele scriu că-i criză generală şi-n lumea vieţuitoarelor apei, că, în ultimii ani, talia peştilor a scăzut la jumătate (!) şi nici un FMI n-are cum drege ceea ce poluarea, neglijenţa şi braconajul au distrus temeinic şi pe nesimţite. Rămîn bălţile private, decise să ofere pescarului confort de două stele, construind pe mal căsuţe dichisite (deocamdată, fără internet), dar, altfel numai bune să-ţi inviţi prietenii la o cafea frapè şi la lectura presei pe baltă. Confort am acasă, la pescuit vreau natură slobodă şi nudă – mai bine prăsesc doi-trei caraşi în cadă şi-i prind cu rîmă de-acolo, tot una-i
  • Ca orice pescar care se respectă, nu intru în magazinele ce vînd peşte. Nu de alta, dar mă vede cineva şi se duce de rîpă tot prestigiul în branşă, clădit prin decenii de suferinţă pe malul bălţii. Am făcut-o doar pentru că un afiş dintr-o vitrină mi-a vestit comercializarea unei noi specii de ciprinid: CRAP NAKED. Şi cum pescarul autentic trebuie să fie la curent cu noutăţile în materie de ofertă a bălţilor, am intrat, cerînd vînzătoarei, desigur, „crap naked”. „Alegeţi-vă unul” – mi-a arătat bazinul cu peştani înotînd leneş, toţi din binecunoscuta specie cu solzi puţini şi rari, numită pe româneşte, din moşi-strămoşi, CRAP OGLINDĂ. „Acum le zice aşa, CRAP NAKED, adică, <în pielea goală>.” Corect: în engleză, „naked” chiar asta înseamnă. Constatînd că, în numele globalizării, ciortanii din iazul Pîşcov s-au englezit peste noapte, am hotărît să nu pun murături pentru iarnă pînă ce n-apare VARZA WHITE.
  • Furtună în Iaşi, inundaţii în zona „Podul Roşu” (apa mai sus de pragurile maşinilor). În Copou, doar cîţiva stropi şi atît.
  • „Ora de muzică”: Rahmaninov, Concertul pentru pian nr. 2. Orchestra BBC dirijată de Andrew Davis. Jenant, dar… adorm pe la jumătate (osteneala de la pescuitul din zori).

 

17-18 iunie

  • Încep să citesc (pe internet, trimisă de N.T.) cartea lui Luca Piţu despre Cajvana. Memorabile portretele, limbajul, asocierile, şi cu totul remarcabilă memoria ce a reţinut sumedenie de amănunte din viaţa rurală a Cajvanei (acum, chipurile, oraş). Luca m-a „ciupit” ori de cîte ori a avut prilejul, dar nu pot să nu-i recunosc originalitate, cultura, imaginaţia, „trăsnelile” isteţe în limbaj, capacitatea asociativă. Condeiul unui intelectual autentic. Luca a fost înmormîntat azi la Focşani.
  • La Teatrul Naţional, premiera II cu „Vizita bătrînei doamne”. Sală plină, spectacol realmente de Naţional (regia, Cl. Goga). Actorii performeri: Const. Puşcaşu, Teodor Corban şi, desigur, Mihaela Arsenescu. Căreia, în opinia mea, regizorul i-a dat o linie a personajului prea monocordă. Aş vedea-o, scenic,  pe „bătrîna doamnă” mai altfel. Ceea ce, desigur, nu exclude viziunea lui Goga.
Revista indexata EBSCO