Nov 15, 2017

Posted by in Poezii

Nicoleta CRĂETE             

  eu nu sunt aici

 

nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă şi albă

nu ies copaci din trupul meu

din care să crească o pădure întreagă apoi

în care să mă pierd

 

nu i-am chemat eu pe toţi aceşti oameni la masă

şi nu înţeleg

 

eu nu am mai deschis uşa de zile întregi

am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna

şi mi-am lipit pe frunte o carte

care să mă împiedice să cad

 

                        clivaj

 

ai imitat ţipătul şi

ţipătul te-a imitat

ceva trist ca o margine

în care rănile îşi disputau

dreptul la moarte orb

nebun cerşind un sens după

linia albă

ştiu că exist

 

de fiecare dată la capătul celălalt

unde exist

 

lumina

mă trage pe sfori când vorbesc

 

cobor un conţinut

în viermele din miezul lucrului

 

un dumnezeu trist şi mânjit

de frică bate scurt

îl port de mână

ca pe un copil

 

trei umbre mici

se sinucid

pe unghiile rele

tu

 

îmi spui poveşti

 

                 păpuşa acidă

 

există zile şi zile

pe unele le târăşti după tine fără să le cunoşti chipul

le întorci cu faţa în sus

le priveşti adânc în ochiul albastru solid

ca o copilărie

prin care nu ai reuşit să străbaţi

când te plimbai cu păpuşa acidă de mână

spre casa de hârtie

 

după o perioadă de linişte

răsar oamenii ca nişte fructe lichide din zidurile casei

îşi injectezi mintea

cu oameni care curg

pînă la ultimul strop

care rămâne întotdeauna deschis

ca o inimă care aşteaptă să afle

sfârşitul poveştii

 

                                     nud

 

în fiecare anestezie ratată

creştea câte un spital de nebuni

cu faţa în jos

ochii lor tăiau iarba

din care să fabrice durerile noi

pentru piaţă

 

la paisprezece ani am murit

şi

trupuri proaspete au început să nască

peste trupul cel vechi

cum

o perfuzie în drumul spre lumină

trecea

prin tot felul de stări

 

în fiecare durere amânată

ţipete împachetate de vii

pe diverse mărimi

 

moartea face nudism pe o plajă sălbatică

 

                       din ceva din cumva

 

îţi crescuse o ceară pe umeri

cu miros dulce

corpul tău luase forma unor cozonaci

chibrituri lumânări zambile

pe lucrurile grele

ai aşternut lumină din scânduri

şi sfoară la capătul ei

o gânganie tristă îţi şoptea

ţinându-te de mână

bătea vântul peste toate formele zilei

şi le împrăştia

vântul şi clopotele dimineţii

dimineaţa o cârpă umedă rece uitată

în sertarul de sus

 

                           corpul meu

 

floare de cuţit cu minte proprie

răsărită din primele ore

aleargă înaintea mea

pe o muchie cu tăiş alb

şi anunţă-i pe toţi

 

a început

 

                   absurdul deschis

 

pentru o clipă

organele ei au luminat atât de tare încât

oamenii au aruncat instrumentele de tortură

din mână cu un zgomot deschis

şi toţi au putut vedea uşile atârnând

de tavan prin care absurdul îşi croia drum

ca nişte cărţi ca nişte răni niciodată

la fel de posibile

 

                    bărbatul de la capătul celălalt

 

mereu văd un bărbat la capătul celălalt al patului meu

cu ochii de un albastru decolorat

în care citesc

cum bărbatul urcă zilnic 11 trepte

în urma mea

la a 11-a se opreşte mereu

mă priveşte mirat

eu îi zâmbesc

cuţitul cu mânerul albastru din mâna lui stângă

în a cărui lamă citesc

cum bărbatul locuieşte la capătul celălalt al patului meu

şi mă ţine de mână

 

ultima religie

 

în pulsul meu

un animal sălbatic îşi face noduri şi ţipă

unde să mă mai duc

la capătul omului nimicul

nu mai cere pâine

 

mi-au spus că durerea mea e greşită

dar eu

am privit spaima în ochi şi i-am aflat punctul g

 

lumea e un vârf de cuţit

în care mă arunc

e preţul ultimei iluzii

Revista indexata EBSCO