Nov 15, 2017

Posted by in Poezii

CALIOPIA TOCALĂ

NOCTURNE 

1

Este noapte, stelele se topesc în linişte

în cîte un nor. De fiecare dată, la miezul nopţii

umplu trecutul cu întîmplări noi.

Uneori, cu cîte o moarte.

 

Alteori, cu bătăile inimii

împiedic cîte o stea

să alunece în maşina de tocat a timpului.

 

Este noapte şi pe cine caut în mine a plecat demult.

Singura insulă a mea sunt eu însămi.

Cum să mai crezi în auz, în văz şi miros,

cînd adevărata viaţă se trăieşte în somn?

 

Este noapte şi eu mă dizolv liniştită

în pura cerneală a ei.

 

2

 

Uneori, la  miezul nopţii,

simt de jur-împrejurul gîtului

apăsarea insistentă a unor degete.

 

Le retez, dar apar altele

şi atunci mi se face frică

şi declanşez procesul transformării

trupului în piatră.

 

În ce hohote de rîs mă privesc apoi,

cînd văd că degetele

s-au  preschimbat şi ele în dălţi.

Întotdeauna, la miezul nopţii,

văd  timpul ca pe un pluton de execuţie.

 

3

 

E noapte şi braţele şi picioarele nu mai sunt deloc.

Urechile aud doar lătratul

cîinilor morţi de mult,

care abia acum ajunge la mine.

 

Cît priveşte inima, o, inima

s-a carbonizat de la început,

nici amintirea cu care am înlocuit-o

nu mai este.

 

E noapte şi trăiesc ca şi cînd

aş fi un personaj în visul cuiva,

care stă deasupra unei prăpăstii.

 

4

 

E noapte, stau la masă şi scriu un poem

în care orice lucru are alcătuirea apei.

 

Deasupra, cerul e-n balans,

făcînd stelele să alunece ca

nişte bile de biliard

dintr-o parte în alta.

 

Îmi privesc umbra şi văd cum

suferinţele trupului se scurg în ea,

în timp ce inima eliberează

urletul pur al fiarei,

ceasul îşi dă înapoi orele de la sine,

ecuaţiile sar dintr-o carte de matematică

şi încep să recompună spaţiul camerei,

apoi pe cel al nopţii, pe cel al lumii

întregi în cele din urmă.

 

Apoi, este atinsă perfecţiunea:

cea mai mare explozie devine

echivalentul celei mai mari linişti.

 

5

 

Trăiesc atît de intens,

încît o noapte a mea

e cît vieţile tuturor

înşirate una după alta.

 

O noapte a mea e cît

interiorul unui soare.

O noapte a mea e un cort

în care încap toate lucrurile lumii.

 

Pentru a trăi o asemenea noapte

e nevoie de zece inimi.

 

6

 

E noapte şi eu devin

trupul ei de carne de rezervă.

 

 

7

 

E noapte şi privirea e un drum părăsit,

craniul, pistă de aterizare abandonată,

rîsul spasmodic, de şoarece otrăvit,

opera mea literară, nedescifrată.

 

E noapte, iar tu, îngere, nu mai vii,

însoţit de melodioase glasuri,

nu mai ştiu cîţi din oameni sunt vii,

peste mine din Cer nu mai cad decît ceasuri.

 

8

 

Noaptea, alerg pe şoseaua dintre

gravitaţia lunii şi cea a pămîntului,

de unde nu pot să cad

nici într-o parte, nici în alta.

 

Uneori, mă ghemuiesc şi

strecor palmele pe sub tălpi,

suflu spre mine şi mă înalţ şi plutesc

ca un fulg.

 

Sînt nopţi cînd gravitaţia dispare

şi atunci cerul se umple de oameni,

de cîini şi pisici, de iepuri şi miei.

 

Vai, ce bucurie de a fi

numesc imaginile de mai sus.

 

9

 

Noaptea, ca şi  cînd însămînţez o mirişte,

rostesc versuri în gura mare.

În timp ce savurez ritmuri şi rime rare,

cineva în mine se sinucide în linişte.

 

10

 

Din cîte trupuri am încercat,

nu mi se potriveşte niciunul.

La fel, în ce priveşte sufletul.

 

Ce să fiu eu,

vărsată printr-o pîlnie

în apele singurătăţii,

dacă nu fructul neroditor al nopţii?

 

 

11

 

Noaptea, nimic nu-mi mai captează atenţia.

Să fiu cît mai aproape de mine

este egal cu a fi cît mai departe.

 

E timp pierdut să înţelegi lumea reală,

după cum e timp pierdut şi

să-i inventezi o dublură ideală.

 

Oricum, orice lucru e altceva

decît a sperat sa fie.

 

Singura certitudine a celor

care mai sînt în mine e spaima.

Uneori, rîd de ei, alteori, de milă, le dau curaj,

în timp ce continuu contemplu

turmele mişcătoare de oi negre ale întunericului.

 

12

 

Pierd tot timpul şi asta mă lasă indiferentă.

Am pierdut pînă şi amintirea lucrurilor.

 

Cînd cineva mă învinge

mă consolează faptul că acela

tot un anonim va continua să fie.

 

Nu fac nimic, nu vreau nimic.

Orice călătorie rămîne o speranţă deşartă

a tălpilor sparte ale pantofilor.

 

Nici o emoţie nu mă străbate.

O oarecare milă am doar pentru umbră,

fiindcă depinde în întregime de mine

şi moare de fiecare dată

cînd mă ascund de soare.

 

Trupul meu sănătos cu bucurie

l-aş da celor bolnavi,

fie şi numai pentru o zi,

aceea a nunţii.

Revista indexata EBSCO