Nov 15, 2017

Posted by in Poezii

Melania Cuc

Talcioc

 

Mi-am scos masca cu tot cu rolul tristeţii.

Am şters obrazul cu zîmbetul de duminică

Şi iată-mă-s, simplă, la îndemîna voastră,

Obiect de vînzare

În talciocul în care

Vin chiar acum samsarii de vise.

Ne îmbrăţişăm ca prietenii de beţie

Negociem  preţul giuvaerelor văzute şi nevăzute

Căutăm secretul

În zaţul cafelei la termos…

Vremea se prelinge.

Încă mă încurc în număratul secundelor.

Soarele şi-a oprit umbra după-amiezii

Pe colivia corbului profetic.

Muşterii molfăie caşcavalu-n gingie.

Un număr de circ ambulant ne mai lipseşte.

Saltul la trapez fără lonjă de siguranţă

Repetabil, mereu în rotaţie…

– Sînt un Ceva fără mare însemnătate.

Zic, în timp ce părăsesc panarama,

Îmi tîrşesc papucii  cu broderii bizantine

Pe drumul spre casă.

 

Peliculă, alb-negru

 

Să ne imaginăm că sîntem

La cinematograful de cartier,

Scuipăm coji de seminţe

Pe sub scaunele golite de oameni.

În timp ce Humphrey Bogart

Îşi otrăveşte plămînii cu ţigări scumpe

Tu îmi atingi mîna

În degetele mirosind a săpun de rufe.

Nu mai am sentimentele de altădată

Nu mai am credinţă adevărată.

De pe  mosor se deşiră numai materia

Despre care

Savanţii susţin

Că rezistă intemperiilor încă o mie de ani.

Filmul acesta aproape imaginar

Este doar o imitaţie după şalul persan

Şi cohorte de molii înfometate

Se ucid între ele

Pentru unicul, singurul fir de aur clar

Ce ne mai rămăsese

De la argonauţii cei cu

Sicriul din lemn de santhal

Plutind în derivă pe cloctitorul ocean.

Pe ecran se perindă chipuri de oameni

Umbre zîmbitoare

Şi gesturi aproape obscene;

Ca într-un joc interactiv sîntem

Şi gură la gură,

Palton peste palton

Resuscităm amintirile

Peste  care,

Cei ce lipsesc astăzi din film

Aruncă chibrit şi petrol.

 

Ce-mi pasă mie de veşnicie?

 

Scriu poveşti, basme,

Şi le închid în bomboane mici

Cît să încapă în gura copiilor.

Adaug şi adrese pe copertele colorate,

Pun număr de inventar

Destinatarilor

De  pe pămînt, din vînt, din foc şi din apă.

Cică…

Marca poştală a fost scoasă din uz,

Că se dau doar la negru lipiciul şi tuşul…

Tot întîmplări după care umblam

Să le iau urma, pasul.

Sînt ca un ax ce învîrte roata norocului,

Titirez de grafit pe o foaie albă.

Merg în poante, fac volute,

Dublu salt…

Şi nimeni pe lume nu mă aplaudă.

Cum va să fie miezul fructului viitor?

Întreb liniştea

Din flaconul cu parfum de paciuli

În timp ce

Picioarele în papuci tot mai largi

Se leagănă deasupra crevasei

Din marmura roz cu vinişoare albastre.

Am spaime

De înălţimi, de adîncuri

De îndepărtări

Şi de acel  prea-aproape

Ce ar putea să mă sufoce

Cu puful de pernă.

Verile şi iernile îmi sînt liniare

Aşa, ca dinţii unei furculiţe

Înfiptă în untul feliei de pîine de secară.

Este confortabil să fii ax în ochiul de sticlă

Să vezi şi să te prefaci că nu vezi

Cum un robot deja desuet

Repetă din memorie:

,,a fost odată ca niciodată, a fost… a fost odat…”,

 

În spaţiul pardosit doar cu gînduri

 

Cu mănuşi galbene îţi pansez

Umbra rănii mortale

Şi cuie bat din loc în loc

Pe crucea unde

Cămaşa neîmbrăcată  vreodată

Se lasă flagelată

De soare, vînt şi ninsoare.

Aş vrea să-ţi scriu de pe acuma

Scrisoarea de iertare;

Să înşir pagini de nimicuri caraghioase

Pentru ca ochii din jurul tău

Să rîdă cu lacrimi.

Despre zgomotul care-mi spulbera  somnul,

Despre frica de şerpii ce descresc

În pulpa unui fruct pe care

Nu l-am gustat niciodată…

O, să nu uit

Să-ţi vorbesc despre îngeri şi bestii

Despre chimia care rezolvă

Cam o jumătate din taina tăinuită de oameni.

Aripi uriaşe de fluturi vibrează,

Se ating unele-n altele

Şi e iarăşi dimineaţă, e seară…

Ne risipim, ne adunăm fărîme;

Sîntem din nou mumii în sarcofage,

Crisalide cu nume celebre, ce zboară,

Zboară! Frunze colorate de toamnă.

 

Am putea evada din povestea noastră?

 

Tu eşti arcaşul, responsabilul cu răbdarea.

Eu, prada,

Năluca ce exersează cadrilul

Desculţă

Între pietrele sparte.

În seara ce vine fără semne astrale

Voi aduna cenuşa, voi spăla farfuriile golite

La masa pe care

A fost împărţit în porţii egale

Viţelul cel gras.

Fiul risipitor  a devenit porumbel

Pasăre cît batista

Cu monograma din care

Cad fulgi de înger rebel.

Am putea evada din imaginea cu dovleacul

Şi pantoful  desperecheat?

Încărunţim şi vopseaua de păr s-a scumpit.

Cum să nu ştiu că-n lume e miercuri

Şi bate vînt de catifea dinspre

Atlantida, ultima piesă

Dintr-un puzzle

Care ne mai lipsea pentru ca

Să  fim împliniţi şi cu stea în frunte.

Se schimbă perechile în dans.

Melodia se pierde prin orificiile

Unei orgi pe care

Am reciclat-o  în luneta ce nu vede

Cerul şi pămîntul,

Doar pe nevasta care schimbă cearşafuri

Dimineaţa.

În peisajul de butaforie al scenei cu un singur actor

Lumea întreagă se vede

Aşa, cu capul în jus,

Cu picioarele prinse în brăţări

De torţele cerului.

 

Cenuşa vîntului

 

Mătur, adun cu degetele

Resfirate pe podele- de-rezistenţă

Firimituri de cenuşă,

Semne interpretabile a ceea ce-a fost

Gîlceava străzii din seara trecută.

Ca-ntr-o răstignire rămăseseşi

Pe fundalul cărţii de joc.

Poker pe chibrituri, pe nastruri.

Oraşul lumina de jos în sus

Elitrele insectelor

Despre care entomologii vorbesc la congrese.

Cenuşă de vînt primăvăratic  eram noi

Pe patul de iarbă din mijlocul caruselului.

Zburam de jur împrejurul unui ax ipotetic

Eu şi dantelăreasa aia,  în rochie neagră.

Uceniceam, croşetam  voaluri şi giulgiuri,

Plase pescăreşti gata de aruncat

Peste gălăgioasa mulţime.

 

În groapa cu nisip pentru jocul copiilor

Şi în cămaşa mea, deasupra inimii,

Se incinerează zorii unei alte zile febrile.

Mătur, adun cenuşa vîntului primăvăratic…

Pe străduţele lăturlanice,

Platanii  şi-au smuls rădăcinile din asfalturi…

Şi-n biblioteca publică-i zgură…

Cocoşii de tablă de pe acoperişuri

De case părăsite de oameni

Cîntă psalmi aleşi din Cartea Cărţilor.

 

(Din volumul în lucru Strelitzia)

Revista indexata EBSCO