Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Theodor PÂSLARU – Amintiri și istorisiri din trecut (VIII) / 45 (prezentare și editare Traian D. Lazăr)

 

În timpul atacului inamic din 6/19 august 1917, Secţia observaţii a Marelui Stat Major, unde era încadrat subofiţerul Theodor Pâslaru a rămas în spatele frontului de la Oituz, dar a continuat să lupte şi, graţie contraatacului dar de rezervele Armatei a II-a, nu a fost capturată. În timpul luptelor, Theodor Pâslaru a fost rănit. Evacuat în spatele frontului, nu a fost internat în vreunul dintre spitalele din România, pline de răniţi în urma violentelor lupte din vara anului 1917, ci trimis într-un spital din Rusia. A stat acolo pînă la vindecare şi, apoi, prin Odessa, a revenit în ţară. A cunoscut astfel, direct, evenimentele revoluţiilor din Rusia, impactul lor asupra românilor din Basarabia, a celor refugiaţi la Odessa şi în sudul Rusiei, schimbările produse de aceste revoluţii în relaţiile româno-ruse. În cursul anului 2018, revista Convorbiri literare va oferi cititorilor o nouă serie din acest corpus de însemnări. Fragmentele  pe care le-am publicat pînă acum fac parte dintr-o carte aflată în curs de editare la Junimea. 

 

Şi îngrozitor, că noi nu ne puteam mişca, sub nici o formă, de pe poziţia noastră. Nu s-au tras în trei luni de zile atîtea obuze cîte au fost trase în ziua aceea, de inamic, în observatorul nostru. Ne căpiase. Eram socotiţi ca ocupaţi, pierzînd orice legătură cu toate posturile. După ce au încetat a ne bate cu artileria, ne uitam cu ochii liberi, din adăpost, cum treceau pe şosea.

Şi acum altă veste. Pe creasta piscului nostru veneau, pe poteca pe care ne urcam noi sus, un sergent cu doi soldaţi din Regimentul 29 Infanterie Dorohoi. Ei au fost în luptele grele de la cota 612 Sticlărie şi la mînăstirea Caşin, unde a fost rupt frontul iarăşi. Acesta (Sergentul, n.n.), nemaiavînd unde merge mai înainte, s-a lăsat jos la noi cu mitraliera lui cea dragă şi cu cei doi ostaşi cu cutiile cu benzi pentru mitralieră. –Amu camarazi, ce staţi aici? Nu vedeţi nemţii cum trec? Moldova-i pierdută, dar eu nu mă las pînă ce aceasta, mitraliera, n-o mai avea nici un dinte în ea. Haideţi la luptă cu toţii!

Noi eram 12 (telefonişti, n.n.) la postul de comandă şi 11 la postul de antenă (radio, n.n.), cu toţii 23. Între aceştia era un sergent, ca civil fost subcomisar la Rîmnicu Sărat, un fricos cum n-am mai văzut om pe lume. Veşnic era cu lacrimi în ochi. I-am atras atenţiunea de atîtea ori că, dacă nu-şi ţine curajul ca om, să dispară dintre noi. Colonelul era, acum, şi el deznădăjduit că nu avem nici o scăpare. – Fiţi pe pace domnule Colonel, vom lupta pînă la unu de va fi cazul! Nu vom pieri, am avut cazuri mai grave şi tot am scăpat! Dumneavoastră ştiţi! Aveţi răbdare, să vedem cum se desfăşoară luptele. Dacă acum nu mai daţi dumneavoastră comanda, o fi dînd-o generalul sau alţii. Lupta n-a încetat încă. Noi, de aici, ar trebui să dirijăm artileria şi obuzierele, cum să tragă. Facem semnalizarea de sus, de pe pisc. Ei vor înţelege că noi sîntem. Afară de aceasta, anteniştii pot comunica avionului nostru ce zboară.

Sergentul acela din 29 Infanterie s-a lăsat jos pe canalul de comunicaţie, de la noi la linia I, II, III infanterie şi a ales poziţie de luptă pentru toţi, apoi a sosit sus la noi. Pe sergentul ce-l aveam (Gheorghiu, n.n.) l-am pus sus pe creastă să facă semnalizarea, pentru a trage artileria şi obuzierele în inamic, pe şosea şi pe măgura Slănicului de Tîrgu Ocna, că şi pe acolo mergea o coloană de-a lor. Artileria şi obuzierele prind firu şi trag intens. Începe un contraatac.

 

Un contraatac dat de ai noştri.

 

Atunci şi noi, toţi, ne hotărîm a ataca coloana din vale a inamicului. Colonelului îi spunem: – Domnule Colonel stai aici, să vezi ce facem noi! Rămîi cu sergentul Gheorghiu, care va dirija tirul artileriei noastre de sus, de pe pisc. Dumneata stai în adăpost, la gura tunelului şi observă. Poate rămîne şi un antenist cu dumneata, poate comunică ceva de sus (din avion, n.n.) Căpitanul Dişartel. Noi ne ducem la luptă, cu sergentul acesta din (regimentul, n.n.) 29. El a ales poziţia. Să vedem ce facem. Acest sergent ne spune: – Cum ajungeţi în tranşeele infanteriei, luaţi fiecare cîte o lopată Liliman (Lindeman, n.n.).Sacii de merinde umpleţi-i cu cartuşe. Care nu au arme, să-şi ia, sînt destule pe liniile de tranşee. Eu mă cobor primul la dreapta, cu mitraliera şi aceşti doi soldaţi cu casetele (de benzi, n.n.). Din 10 în 10 paşi de la mine spre stînga, vă faceţi măşti fiecare şi începeţi a trage pînă nu sînteţi toţi gata. Atunci cînd încep eu a trage cu căţeaua (mitraliera, n.n.), atunci începeţi şi dumneavoastră.

Ne-am luat rămas bun de la Colonel, rugîndu-l să aibă răbdare că totul se va sfîrşi cu bine. El nu ştia, sărmanul, că noi îi luasem revolverul, căci voia să se împuşte văzîndu-se înconjurat de inamic, dar nu capturat. Pe carabina mea nemţească, cu busolă şi nivel la cadranul arătător, mergeau tot felul de cartuşe, şi româneşti, şi nemţeşti şi ungureşti. Eram  sigur de ea pînă la 500-800 metri! Făcusem probă cu ea într-un cerc făcut într-un copac. O ţineam crezînd că o voi păstra pentru mine ca trofeu de război. Dar n-a fost aşa!

Totul era gata la ora 3 p.m. Comunicăm sergentului. Eu eram al treilea, de la el. La 150 de metri (în faţa noastră, n.n.), nemţii mergeau în coloană de marş, fără să fim observaţi. Gata! Începe mitraliera, începem şi noi şi în 15 minute nu a mai rămas nici unul viu. Cît am ajuns cu bătaia armelor, tot am curăţat şi jos la pămînt toţi. Cei ce veneau înspre noi, văzînd primejdia, au fugit înapoi. Artileria lor trage înspre noi de-a coasta, pe flanc. Cînd cad loviturile lor, încep şi ai noştri să tragă spre ei. Pînă să ne retragem noi pe liniile de tranşee ale infanteriei, omoară doi dintr-ai noştri şi răneşte trei, între care şi eu, rănit la pulpa piciorului drept, mai sus de genunchi o palmă şi între şold, rănit de o schijă intrată în carne, fără să-mi atingă osul sau vreo vînă (vas de sînge, n.n.). Cu mare greutate am fost tras în primele tranşee de un camarad. (Mi s-au , n.n.) rupt de la cusătură pantalonii şi (am fost) pansat, băgînd la rană o mînă de tutun şi strîns cu bandaje.

La ora patru şi jumătate apar şi ostaşi de-ai noştri, vînători, grăniceri şi vînători de munte dînd un contraatac.

Ultimele lupte pe frontul Oituz -20 august 1917

Pe mine durerea mă înteţea din ce în ce mai tare, dar nerăbdarea din mine, de a vedea cum decurg luptele, mă făcea să uit orice durere. Mă gîndeam acum la zvîrcolelile celorlalţi doi răniţi traşi şi ei în tranşee de ai noştri şi pansaţi. Erau răniţi mai grav ca mine, unul în coastă, iar celălalt în şezut. Se văitau amîndoi amar de durere, dar ce puteam să le facem noi în acele momente critice.

Luptele se dădeau cu înverşunare de ambele părţi. Se îngrozea văzduhul de atîta bubuială. Mitralierele tocau mereu şi armele păcăneau întruna. Nu era acum decît un iad de fum şi foc, o mînie a lui Dumnezeu şi un blestem căzut pe toţi. Valuri, valuri veneau ai noştri, vînători şi vînători de munte, tot băieţi tineri, fără mustăţi, secerau cu puştile mitraliere şi armele tot ce întîlneau în cale. Iar artileria şi obuzierele noastre cred că n-au tras în tot timpul campaniei cît au tras în ziua aceasta, în cîteva ore. Aceste lovituri, căzute grămadă, unele după altele, în continuu, i-au îngrozit pe nemţi, unguri, bosniaci şi bavarezii S.S. S cap de mort cu ceaunele –căşti ce le purtau pe cap. Au umplut cîmpul şi coastele de cadavre şi răniţi. De-ai noştri mai puţine, că atunci cînd atacau ai noştri ieşeau răniţi şi intercalaţi şi nu înaintau pînă nu era terenul curăţat, fie de artilerie, fie de ei, aşa ieşeau şi făceau salturi la înaintare. Trecînd de noi, luptele se dădeau cîteva sute de metri mai înainte.

Pe partea cealaltă a Grozeştilor, la poalele Bahnei, pe şoseaua lor şi pe sub coastele Măgurei Slănicului de Tîrgu Ocna, Cantacuzino Grăniceru cu Brigada lui de grăniceri a făcut minuni de vitejie. A căzut în spatele şi flancul inamicului şi i-a tocat pe toţi cei ce intraseră în orăşelul Tîrgu Ocna aproape de saline. Şi pe coaste, unde este închisoarea, mai făcuseră un munte din (cadavrele) cai(lor) ce purtau mitralierele nemţeşti. Fugeau nemţii înnebuniţi de un aşa atac. Umpluseră străzile şi şoseaua de cadavre de-ale lor. Bavarezii şi cei din S.S.S. (Corpul alpin wurtemburghez), răniţi fiind, au mărturisit că pe cîte fronturi au fost nu au mai întîlnit aşa atac fulgerător şi nimicitor ca pe frontul român.

Pe şoseaua, ce merge pe lîngă (rîul) Oituz şi peste tot cîmpul Grozeştilor, tot terenul a fost curăţat de inamic şi dat înapoi dincolo de poziţiile foste ale lor, mult înapoi din fosta poziţie a (de la) gurei defileului ca şi pe zona Sticlăriei, rămînînd în urma lor cadavre şi depozite mari de muniţii de artilerie şi obuziere şi armătură de tot felul de infanterie, cu bolţi în munte făcute ca magazii. Din acest atac a celor 5 divizii ale lor nu au mai scăpat nici 10%. Toţi morţi şi răniţi[1]. (…)

După ce Colonelul nostru comandant vede cu ochii săi cum s-au desfăşurat luptele pe zonă şi în sectorul nostru şi camarazii, cei rămaşi teferi şi sănătoşi, s-au dus la el şi i-au vestit cele întîmplate cu noi, nu a mai avut răbdare şi s-a scoborît cu un camarad la noi. Cînd ne vede aşa, cu bucuria lui în lacrimi înnodată, ne sărută şi ne mîngîie zicînd: – Adevăraţi români sînteţi acum! V-aţi jertfit, dar jertva voastră va fi răsplătită. Se lasă puţin la vale, la cei doi camarazi morţi, puşi unul lîngă altul. Un camarad de-ai noştri sta lîngă ei şi îi păzea. Colonelul Costescu îngenunche lîngă ei, îi pupă pe faţa lor ce zîmbea şi pe mîini. Cu chipiul luat de pe cap, îi stropeşte cu lacrimile căzute din ochii săi. Se urcă din nou la noi şi, din pachetul ce a venit de sus, ne lasă pesmeţi ofiţereşti de-ai lui, cîte 100 de ţigări şi cîte 100 de lei, bani de fiecare. A trimis pe camaradul, ce stătea lîngă cei morţi, de a chema vreo Salvare orişice, dîndu-i un bilet. Apoi el s-a urcat sus. Eu i-am predat carabina şi l-am rugat să dea ordin camarazilor, ce sînt şi au rămas sănătoşi, să aibă grijă de tot ce rămîne sus de la noi, iar acum să ne trimită jos mantăile şi foile de cort şi bidoanele cu apă, să ne udăm sufletele, că în ziua aceea nici anafură nu băgasem în gura noastră. Despărţindu-ne le-am dorit bine şi sănătate la toţi şi izbîndă în lupte. Cu Dumnezeu înainte!

Au venit cu cele cerute. Sergentul Gheorghiu, cînd ne-a văzut, şi acesta a început a plînge. Eu îl întreb: – De ce plîngi, Gheorghiule? – Nu pot, domnule Pâslaru, să mă stăpînesc, cînd vă văd aşa. Se duce la cei doi morţi să se uite, dar i-a fost frică de a se apropia de ei. Îi spun: – Pune o frunză mare pe buzele lor şi pe nas. El îmi spune: – Nu am curajul, domnule Pâslaru, să mă apropii de ei. L-am rugat şi pe acesta că dacă aţi făcut legătura cu Regimentul, să vină Salvarea noastră, să ne ridice de aici. – Vezi Gheorghiule, piciorul mi s-a inflamat grozav şi mă doare. Comunică-i aceasta domnului colonel Costescu, să ceară ajutor pentru noi la orice unitate, că venind sanitarii la postul de prim ajutor, ne vor spăla rana şi dezinfecta. Dar aceasta s-a întîmplat tocmai la ora 7 seara, cînd am fost ridicaţi de pe teren şi duşi la Oneşti, la primul post de ajutor şi la opt şi jumătate, cînd mi-a venit rîndul pentru pansat.

Toţi răniţii erau culcaţi la pămînt. Noroc am avut că mi-a dat în gînd de am cerut mantaua şi foaia de cort. Aceasta ne-a prins bine la cîteştrei camarazi, că le-am aşezat sub noi pînă la ora 11 noaptea, cînd a venit trenul sanitar pentru a ne lua. Au fost atît de mulţi răniţi de-ai noştri, că nu-i terminaseră de adunat pe toţi pînă la ora 11, cînd s-a completat de a mai primi în vagoane. O jale şi durere pentru toţi. Dar eram bucuroşi că atacul s-a respins.

Transportarea răniţilor  21, 22 august 1917

La ora 11 noaptea, am fost transportaţi în diferite oraşe. Nu au fost locuri să-i oprească pe toţi. A fost mai grav (mai puţine locuri, n.n.) la Bacău şi Roman. Pe noi ne-a dus la Iaşi. Acolo, nefiind locuri nici în spitalele mobile, ne-a dus la Paşcani. Opreşte şi acolo cam 80 de răniţi şi ne întoarce iarăşi la Iaşi. De acolo ne-a ataşat, cîteva vagoane, la un tren cu răniţi ruşi, aduşi de pe frontul Comăneşti, Asău, Brustureasa, unde se dăduseră lupte grele pentru ruşi. În acele locuri erau trupe ruseşti pe tot frontul pînă la Dorna-Vatră. Şi nemţii au crezut că atacînd în acest sector vor aduce o derută întregului front şi vor termina cu frontul român. Dar n-au reuşit. Încercările lor au fost zadarnice, pierzînd sute de mii de vieţi omeneşti.

Pe noi, ducîndu-ne noaptea cu trenul, a doua zi (22 august, n.n.) ne pomenim că am ajuns la Nistru şi că ne vor trece dincolo. Se schimba personalul medical şi sanitarii. Unii dintre aceştia, ne spun că ne duc în Rusia la spitalele lor, dar nu vă temeţi, ei vă dau îngrijiri deosebite, căutînd mai cu atenţie pe cei răniţi sau bolnavi. Au medicamente suficiente. Medicii şi surorile lor vă vor îngriji mai bine şi chiar hrana o veţi avea mai bună.

Chiar aşa a fost. Pînă în orăşelul Demi-Petrosc (Petrovsk, n.n.) am fost de trei ori spălat, dezinfectat, curăţat la rană şi pansat în timpul mersului cu trenul. Nu pot uita niciodată atenţia şi îngrijirea ce ni s-a dat de rusoaicele acelea, cîrne, mărunţele la statură şi cu mîinile albe ca zăpada şi uşoare ca fulgul, cînd pansau şi puneau medicamente.

Acolo ajungînd, ne-au transportat cu ambulanţele la spital. Aici ne-au luat toit ce am avut la noi. Ne-au dezbrăcat , curăţat pe fiecare cu o soluţie, ne-au ras şi tuns, (ne-au dat) cămăşi şi indispensabili noi cu halat şi … la pat fiecare din cei 160 de români. Acolo am găsit alţii, aduşi de două, trei, patru luni. Unii erau complet vindecaţi şi aşteptau să le dea drumul, să plece în ţară, dar revoluţia era în toi, în fiecare zi se auzeau fel de fel de ştiri.

Greu a fost, pentru mine, o lună şi ceva, pînă s-a cicatrizat rana şi am început a mă da jos din pat şi umbla în cîrjă. Mă simţeam ca născut din nou. Eram tînăr, în floarea vîrstei, cu sînge curat şi sănătos şi-mi părea bine că am scăpat aşa, cu pielea puţin găurită şi n-am rămas cu nici o infirmitate, cu toate că a ieşit şi curs destul sînge din corpul meu. Dar eram mîndru că mi-am făcut datoria către ţară, ca român.

[1]  Rezultatul atacului inamic din 6/19 august 1917 pe frontul Oituz: „Duşmanul n-a obţinut decît, ici colo, cîteva mici succese locale. Peste tot, ele (forţele inamice, n.n.) au fost oprite de intervenirea energică şi la timp a rezervelor noastre. Lovitura plănuită pe acest front a dat greş, tot aşa cum dăduse şi cea încercată în aceiaş zi pe frontul Mărăşeştilor. Ea nu s-a putut desvolta şi transforma într-o străpungere de front”. C  Kiriţescu, op cit., II, p. 624 Bătălia de la Oituz s-a încheiat pe 9/22 august 1917, trupele române păstrînd linia Cireşoaia, Coşna, Sticlărie. Bătălia de la Oituz, dela 8 pînă la 22 August, e o izbîndă a puterii de rezistenţă a soldatului român. În strînsă legătură cu bătălia dela Mărăşeşti, ea a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inimice şi a adus o nouă consacrare gloriei Oituzului, cîştigată cu atîta sînge în toamna anului 1916. C  Kiriţescu, op cit., II, p. 630

Revista indexata EBSCO