Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Constantin BOSTAN – Sidonia C. Hogaș – „De veghe-n lanul de ocară” (III)

 

Controversele Sidoniei cu posteritatea pitorescului tată includ pînă şi corecta rostire a numelui acestuia. Aflat cîndva între iluştrii săi elevi, Al. O. Teodoreanu, ţinea să precizeze foarte ferm către sfîrşitul vieţii: „Sînt unii care şi în ziua de azi îi rostesc numele pocit, numindu-l anapoda Hogàş (cu accentul pe ultima silabă) – ca şi cum ar căuta rimă la imaş, sălaş, făgaş, iavaş, faraş etc. Ca fost elev al său ce mă aflu, îi informez acum, şi pe această cale, că el îşi zicea Hògaş (cu accentul pe prima silabă). Cuvine-se deci aşa şi nicidecum altfel să-i zicem şi noi”[1].

Nu ştim dacă Păstorel polemiza astfel chiar şi cu fiica scriitorului, ce încă din  volumul ei amintiri (Piatra-Neamţ, 1940) pleda pentru accent pe „a”, dar trebuie să-l „informăm” postum pe marele epigramist că, pe lîngă mărturia Sidoniei C. Hogaş din Tataia (p. 8: Hogàş, de la „făgaş” sau „hăugaş” – un fel de şanţ), avem şi o revenire, la fel de „accentuată”, într-o epistolă din ’58, cu cîteva clarificări genealogice:

 

22.III.[1958]. Piatra[-]N[eamţ].

Mult Stimate Domnule Turcu,

Acum cîteva zile am primit răspunsurile informative ce aşteptam de la rudele mele despre tata, care nu diferă cu nimic de cele ce ştiam eu privitor la bunicii mei. Hogaşii noştri cred că sunt rudă, se trag din răzăşii din Ciuhureni (jud. Baia) [Ciohărăni – azi sat şi comună în jud. Iaşi], pentru că Gheorghe Popovici, unul din fraţii bunicului nostru (Gh. Dimitriu) a fost secretar la Mihai[l] Sturza [aflat în domnie: apr. 1834 – iun. 1849], care avea pămînturi pe lîngă Ciuhureni sau chiar Ciuhurenii erau a lui [da, de îndată ce fiul său, prinţul Grigore M. Sturdza, ajută sătenii să ridice o biserică (1864)].

Accentul cade pe ultima silabă[:] Hogàş [–] aşa spunea tata [subl. n., C.B.], deoarece numele vine de la de la fagàş sau hăugàş [subl. n.], de altfel toate actele vechi ale tatei sunt semnate cu „Hogaşiu” sau „Hogaşu”. Posed actul de naştere a bunicului meu de pe tata, în care spune: …Gheorghe Dimitriu [subl. S.C.H.], făt a lui Dima Hogaşu şi al Ioanei… deci, cum spun, familia e Dimitriu nu Dumitriu.

Ca om, bunicu[l], ca şi preotul Dima, tatăl său, a fost de o cinste şi de o bunătate fără pereche, pe lîngă o… un fel de „candoare”, de o naivitatea, ca să zic aşa, copilăroasă. – Nu s-a sfiit, cînd a crezut nimerit, să puie poalele anteriului în brîu şi să joace Hora Unirii, fapt care a contribuit, în mare măsură, le demiterea din protoierat. Purta barbă? Dar şi bunicu[l] de pe mama tot barbă purta, se putea altfel? Ca nebunii de azi[:] „tuns, ras şi frizat”?

Bunica? Fata serdarului Gh. Stanciu de la Pechea, înstărit, nu bogat; prietenă cu Cocuţa Conachi (căsătorită Vogoride). Era cu 12 ani mai mică decît soţul ei; acasă la tatăl [ei] obişnuia acelaş port ca şi după căsătorie: fustă creaţă şi în sus „polcuţă”, un fel de jachetă; hainele de lînă sau de matase, însă totdeauna de cea mai bună calitate. Un ochi atent (nu binevoitor) ar fi observat că rochia din fotografii, după „ape” [luciri], este de matasă.

Expresia „D[umne]ta soră, D[umnea]ta frate” era acea obişnuită la preoţi, asemenea obişnuia şi bunicii de la Piatră între ei; cuvîntul şi părerea bunicii (mama tatei) era lege şi ordin în căminul ei; era de o rară inteligenţă, iscusinţă şi diplomaţie întru toate ale ei; totdeauna ireproşabilă în îmbrăcăminte şi foarte cochetă. Bunicu[l] a adorat-o pentru felul ei de a fi. Ţinuta ei din fotografie nu arată decît respect şi decenţă. Posed fotografii de înalţi demnitari în care soţul e reprezentat stînd pe scaun, iar soţia ceva mai în spate, un plan mai afund, în picioare… Era oare prin aceasta mai puţin princesă?

Dar…, Domnule Turcu, eu sunt convinsă că unii cetitori de hîrtii, din colectivul unora [aluzie la contribuţiile hogaşiene ale unor membri de institute], cînd scriu despre Hogàş sau ai lui, moaie condeiul nu în cerneală, ci în propriul lor venin sufletesc; să se ştie însă că atît neamul Hogăşăştilor, cît şi cel al Nădejdeştilor [Nădejde, unii devenind Speranţă], nu au fost sau nu s-au botezat decît o singură dată. Creştini au fost şi creştini au murit.

Vă mulţumesc mult pentru vorba şi fapta ce o aveţi p[entru] C. H[ogàş]. Primesc cu multă plăcere orice părere sau orice hîrtiuţă găsită în arhive cu privire la C. H.

S[idonia] C. Hogàş.

[Adaos, pe un bilet:] Cînd bunicu[l] a fost înşţiinţat că bunica a murit, el a exclamat: „Aşa, Mărioara a murit?!… Atunci, eu nu mai am pentru ce trăi!” S-a urcat în pat şi, în urma hotărîtului său refuz de a primi hrană sau alte îngrijiri, la cîteva zile a fost găsit mort şi el, în patul său. Aşa s-a isprăvit aceşti oameni care, de mult tare, [î]s lut de oale şi nu-s lasaţi în pace nici ei, ca şi fiul lor, Calistrat Hogàş.

S.C.H.

 

Aceeaşi Sidonia, mereu infatigabilă în lupta-i filială cu petele de culoare şi-adesea chiar cu mori de vînt (acerb şi fără simţ estetic al umorului vînate), scria şi mai „accentuat”, la nici o lună:

 

18.IV.[19]58. P[iatra-]N[eamţ].

Stimate Domnule Turcu,

Vă mulţumesc pentru Tribuna mult [probabil, numărul cu amintirile lui Păstorel] şi, tot atît, pentru cinstea ce faceţi umilelor mele rînduri cu privire la bunici. Căutaţi a mă mîngîia cu viitorii cercetători [ai scrierilor lui C. Hogàş], dar dacă şi ei, ca şi mulţi din cei de pînă acum, vor avea sufletul tot de hîrtie? Cine ştie în ce culori fistichii l-or mai vedea pe Hogàş şi aceştia…

Mulţumesc frumos şi pentru preţioasele acte, din arhive, cu privire la Hogàş.

Sănătate, voie bună şi numai bucurii la amîndoi,

S[idonia] C. Hogàş.

 

Se vede limpede, şi de această dată, pornirea-i excesivă şi suspicioasă de lustruire a icoanei părinteşti şi, dacă vom reveni la propriile-i rînduri, nu altfel sunt şi multe consemnări/reacţii din Tataia:

 

„Considera hrana numai o datorie pe care o îndeplinea foarte grăbit şi – adevărat e – se hrănea foarte substanţial, dar foarte cumpătat şi tot pe atît de ales; […]

Desfid pe oricine ar susţine că tata era băutor de vin, şi tot dispreţul pentru acei sărmani care afirmă sau care ar susţine asemenea lucruri ca şi multe alte josnice calomnii. […]

Omul care a fost capabil de un sentiment atît de pur şi înalt ca acela purtat Floricicăi; […] acest clarvăzător de frumos şi iubitor numai de frumos; […] iată-l de către neîntrecuţi mînuitori ai actualului condei românesc, scriitori şi scriitoraşi, care n-au călcat nicicînd pragul casei noastre, şi nici probabil i-au cunoscut sufletul în pornirile lui, iată-l zugrăvit, pentru care vină izvorîtă din privirile-i ascuţite sau pentru ce gînduri vrăjmaşe vremurilor de azi, ce dăinuiau sub eleganta şi îndrăzneaţa linie a frunţii?

Iată-l caricaturizat şi zugrăvit în culori false de mediocră nuanţă, ţipător şi grosolan plămădite şi încondeiate… cu călcîiul; iată-l zugrăvit sub masca unui burghez şi îngîmfat fanfaron, a unui nestăpînit şi brutal lacom de oale cu sarmale şi hălci de carne! […]

Iată-l pe acest suflet – în accepţia largă şi frumoasă a cuvîntului, în coaja lui destul de bine croită – împins şi zvîrlit de către posteritate spre cea mai prozaică mocirlă de obiceiuri şi patimi.

Îndură-te, Doamne, şi trimite puţină răcoreală asupra acestor creiere aprinse…”[2].

 

Paradoxal, aceeaşi devotată fiică, uita că se va vedea nevoită să noteze însă şi amintiri de „fierbinţeli” cu mult mai păguboase:

 

„Iată-mă copil mic la Piatra. Am deschis ochii priceperii mele asupra unor stări de lucruri triste. […] Căsuţa noastră era colţ de rai; dar, vai, sufletul ei cel mai adesea era stingherit şi amărît; răbufneli de dezbinare şi de suferinţă loveau lăuntrul ei.

Îmi apar în minte ochii catifelaţi ai mamei, nu de puţine ori plînşi, iar pe tata îl revăd cînd posomorît şi tonos [cu toane], cînd violent; mai totdeauna nemulţumit şi, ca o pasăre călătoare, cu întrerupte popasuri la cuibul ei.

………..

Venea regulat Petrachi, odagiul gimnaziului, de lua pe fetiţa cea mai mică [Mărioara], ca de vreo 2-3 ani, s-o ducă la „tataia”, care se mutase într-o odăiţă la gimnaziu. […] Apoi, cu poala rochiţei plină de jucărele şi nimicuri, tot cu Petrachi, pe drumul pe care venise, singură, numai cu sufletul ei mic şi stînjenit, pleca fetiţa spre cuibul din umbrarul înflorit, stingher şi fără el…

………..

Doamnă,

Peste cîteva zile va trebui să plec, poate pentru a nu mă mai întoarce. (…)

Şi între noi fiind totul sfărmat şi pentru totdeauna, îmi fac o ultimă datorie, rugîndu-vă să vă îngrijiţi cu tragere de inimă de copii. (…)

Stabilindu-mă undeva, unde mă va arunca soarta, voi căuta a lua cu mine, dacă nu pe toţi, cel puţin parte din copii. (…)

Celelalte cestiuni între noi sper a le putea regula pe o cale demnă şi paşnică.

Nu mă regreta şi uită-mă,

  1. Hogaş”[3].

 

Sunt fulgurante/delicate mărturii privind dezastrul familial stîrnit în 1886 de mult prea avîntatele şi pămîntenele trăiri ale „neobositului amant al naturii” pentru o tînără elevă: domnişoara Adler. Fireşte, dincolo de neastîmpărul polemic, refractar, ce-a izbucnit adesea şi în relaţia cu parte din fruntaşii urbei şi autorităţi (în seara unui 10 Mai, Hogaş a pus o ”muzică locală” de i-a cîntat prefectului, pe sub ferestre, un marşfunebru!), atrăgîndu-i destule tensiuni şi migraţiuni didactice (Tecuci şi Iaşi, 1878-1881), de astă dată e ditamai cutremur, puternic resimţit şi în familie, şi în comunitate.

Pînă la urmă, spăşite şi patetice cuvinte, precum cele din epistola citată infra sau declamate trist „sub pălărie” (vezi Coşbuc), o vor convinge pe blînda şi resemnata soţie să-l urmeze, cu parte din cei opt copii, în noul surghiun, din celălalt capăt de ţară: Alexandria[4]. Urmează: Roman (1891), Iaşi (1899) şi Piatra-Neamţ (1915).

Pare că, între portretiştii săi, Octav Botez l-a conturat şi el în tuşe sugestive încă din anii deplinei afirmări ieşene (1915): „Amoralismul său e senin şi se manifestă fără înconjur în simpatia pe care o arată pentru eroii săi, care se lasă conduşi de instinctele lor fără a încerca să li se opună, pentru călugării care ascund sub portul lor «un păgînism fără ascunsuri», pentru călugăriţele care nesocotesc poruncile dumnezeieşti şi ascultă «cuvîntul scris de natură în inima lor»”.

Dacă la Alexandria fiica va avea revelaţia unui tată cu adevărat „patern” („iată-l totdeauna cu o bună dispoziţie,  prevenitor şi protector pentru ai săi; acolo pe mama nu-mi aduc aminte s-o fi văzut vreodată amărîtă sau cu ochii plînşi, ca la Piatră”), următoarea escală îi va releva iar un înstrăinat de ai săi („toată viaţa de la Roman o revăd anevoioasă şi searbădă; ca niciodată pînă acum, tata se afirmă tot mai mult omul şcoalei”), iar Iaşii vor aduce un nou „dulce dezastru”:

 

Iaşi, 190…

Draga tatii,

După ce ai plecat tu, am stat trei zile în pat; acum am ieşit, dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi.

Constat că, departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă; viaţa mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viaţa, care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă. […] De aceea zic şi te rog cumpăneşte bine vorbele mele: A trăi departe de tine e moartea în scurt timp; a trăi lîngă tine e viaţa, mîngîierea şi fericirea unui om care te-a iubit şi veşnic te va iubi, a unui om care nu te are pe lume decît pe tine. Alege: stai în B., fii fericită dacă poţi şi nu te mai gîndi la mine; eu mă voi stinge peste puţin de durere… Sau întoarce-te imediat, dar imediat înapoi; aceasta ar fi viaţa mea, pe care aş primi-o ca un dar de la tine. […]

C.H.

Puişoru tatei,

Aceasta e a doua scrisoare ce-ţi scriu în timp de jumătate de ceas […].

Doamne, ce tortură, ce chin moral pentru mine!… Ce stare sufletească mai ucigătoare poate fi pe lume! […] Nu, nu, fără tine nu pot trăi; fă cum ştii, mîngîie-mă din depărtare, vino, rămîi, aruncă-te în braţe, fă tot ce vrai, ucide-mă… în mîna ta cea mică stă cumpăna întregii mele vieţi; e a ta, fă cu ea ce vrai, eu nu pot, nu am dreptul decît a fi martir…[5]

 

E lesne de înţeles şi resemnata durere cu care Sidonia a depăşit umilinţa de a insera şi asemenea mărturii (Calistrat Hogaş către D-ra P.V.[6]) în conturarea imaginii pline de lumini şi nostalgii a celui pe care l-a idolatrizat sub aura de TATAIA.

 

 

[1] Al. O Teodoreanu, Amintiri despre Calistrat Hogaş, în: Tribuna, Cluj, an I, 1957, nr. 30, 31 aug., p. 3 (apud Calistrat Hogaş interpretat de…, Antologie, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de Jana Balacciu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976,  p. 22).

[2] Tataia, 1940, pp. 34-35.

[3] Ibidem, pp. 39-40.

[4] În vol. cit. (Calistrat Hogaş interpretat de…), editoarea crede într-un motiv mai nobil: ”Dezgustat de meschinăriile vieţii în micul tîrg moldovenesc, Hogaş începe o perioadă de peregrinări” (Cronologie, p. 180).

[5] Tataia, 1940, pp. 96-98.

[6] Ibidem, pp. 96-105.

Revista indexata EBSCO