Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Numele lui Dumnezeu e în sufletul omului

 

După ce va fi fost retezată brutal, la sfîrşitul deceniului cinci al secolului trecut, de ideologia ate­istă a regimului bolşevic, „filiera”, mai ales, gîndiristă a liricii religioase nu a mai putut fi recuperată nici măcar în anii ’60-’70, în vremea cînd alte punţi cu poeticile interbelice au fost refăcute, fie şi parţial; lirica sentimentului religios a rămas în închisorile timpului, cu Nichifor Crainic şi protagoniştii mişcării „Rugul aprins” apoi, „ascunsă” în poeme care „dădeau de înţeles că…” sau, cîteodată, în semne, nume, simboluri creştine tipărite cu litere mici ori în mărturii destinate sertarului, cum este scrisoarea lui Ioan Alexandru, datată „17.IV.1968”, trimisă, de la Berlin, poetului Ion Cocora care a făcut-o publică într-o antologie „sentimentală” intitula­tă Amintirea poetului: „Se pare că mi-am regăsit credinţa pierdută în Dumnezeu, cu adevărat şi pînă la moarte. E cea mai puternică lumi­nă ce-a stîrnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul şi mă voi strădui să rămîn în Crist cu toate puterile. E singura salvare şi mediumul cel mai favorabil cunoaşterii adevărate: iubirea pentru al­tul, învingerea eului şi acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri şi profunzime. Agonia a înce­tat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea. Cred cu toată inima şi tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a mă simţi pe culmea omului. Păstrează taina ce ţi-o dăruiesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu”: acesta e semnul revelaţiei, al convertirii poetului Imnelor, necunoscut opiniei publice de la noi vreme de aproape treizeci de ani. La toate aceste „absenţe” din circuitul public se adaugă interdicţia, comunicată de cenzură editu­rilor epocii sub forma unei liste de cuvinte „tabu”, de a scrie, fie şi măcar cu literă mică, înger, Dumnezeu, Iisus, Duhul Sfînt, Fiul, Sfînta Treime, cruce, biserică, mănăstire, nume de sfinţi, evanghelişti şi mucenici, preot, monah şi monahii, altar, lumînare, candelă (cu sensul lor sacru) etc., astfel încît apariţia, în anul 1978, a volumului Epifania al lui Daniel Turcea, „poetul de la Mănăstirea Cernica”, rămîne un eveniment cu totul singular în poezia noastră de dinainte de 1990. După acest an, lirica sentimentului religios a „ex­plodat” în volume care se reţin pentru istoria literaturii noastre, tipărite de Dan Laurenţiu, Bartolomeu Anania, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Liliana Maria Ursu, Ioan Pintea, Constantin Hrehor, Al. Pintescu, Dorin Ploscaru, Ioan Petraş, Paul Aretzu, dar şi într-o serie foarte bogată de cărţi meşteşugite prin tentativa de a „imita” cîntările, auzite la Sfînta Liturghie, prin îngurgitarea pe nemestecate a literaturii de consum, care „se inspiră” din Biblie ori, de-a dreptul, printr-o simţire fariseică, (contra)făcută sub diverse impulsuri biografice, simulînd „epifanii” şi „teofanii” revelate unor autori rămaşi în hainele lui Saul din Tars, cărora le place să crea­dă că se află la întîlnirea cu El pe Calea Damascului.

Între poeţii adevăraţi, plămădiţi din aluatul evanghelic al dreptei mărturisiri în credinţă, Gheorghe Simon e o figură într-un anume fel emblematică; cărţile sale – Ful­gere captive (1984), Viaţa după Iisus (1996), Duminica absenţelor (2004), Ardere de tot (2009), Amin Agapia (2012), Fractalia (2013), Canonul iubirii (2015), Fiul Agapiei (2015) –, reunite într-o selecţie de autor în două antologii recente, Soare interior (2016) şi Teofania (2017), cresc în acasa de la intrarea în Mănăstirea Agapia (acolo e fiinţa din text, dar şi aceea din viaţă pentru că, iată, ca­sa poetului e chiar dinaintea porţii prin care pătrund pelerinii în sfînta mănăstire). Împrejurările apariţiei celei de-a doua antologii, Teofania, la Editura Doxologia, cu „binecuvîntarea I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei”, cum se specifică pe pagina de gardă, „leagă” şi altfel poezia lui Gheorghe Simon de aceea a lui Daniel Turcea; Cristina-Lucia Turcea, sora poetului trecut în lumea celor drepţi în anul 1979, la Mănăstirea Cernica, a donat I.P.S. Teofan manuscrisele (acte, scrisori, desene originale, caiete cu însemnări, poezii dictate în spital, eseuri), ca „o jertfă a poetului că­tre Biserica dreptmăritoare creştină şi către fraţii întru Hristos de pretutindeni”, cum se scrie în Actul de donaţie; poate nu e întîmplător faptul că poemele apărute postmortem ale lui Daniel Turcea, „cel mai smerit dintre pămînteni” şi cele ale lui Gheorghe Simon, „fiul Agapiei” sînt tutelate de un înalt ierarh care bine-cuvîntează şi ast­fel, întru Domnul, Epifania unuia şi Teofania celuilalt; de altfel, Gheorghe Simon dezvăluie el însuşi „descendenţa”, dedicînd explicit un vast poem eremitului care ţine literele mănunchi „ca pe o torţă a Harului”: „Daniel coboară sub pămîntul viu/ în cripta tăcerii/ după ce va fi văzut/ zborul epifanic al sufletului/ în văzduh spre Înviere./ Toate ale sale pagini albe/ brusc s-au schimbat în Cuvînt/ de aducere aminte/ în făptura de semne/ înrîurind vederea celor nevăzute/ cîte i se vor fi arătat/ pe cărăruia către Schitul Maicilor/ cu lacrimi înmugurite a slavă/ şi a prea măririi celui mai smerit/ într-o clipă/ nemicşorată de ispită (…) El era pe cînd noi nu ne născusem încă/ şi ne aşteaptă şi acum în cuviinţa rostirii./ El ne cucereşte prin asceza tăcerii/ primenind cuvinte vechi/ străvechi/ în duh de veghere/ anahoret./ El clipeşte acum/ şi în chipul luminii/ pare a fi strămutat/ atît de departe/ atît de aproape/ cum se îngînă geană cu geană/ şi rug care ne arde/ înverzind toiagul de aramă” (Părelnic sufletul).

Cele trei poeme care deschid antolo­gia recentă – Moldova, Mărturisire şi Prolog – dezvăluie nu doar mate­ria, viziunea, înfăţişarea poetului, mesajul şi formele lirismului, ci şi simbolul său tutelar, ochiul triadic, ipostaza din realul imaginaru­lui poetic a Sfintei Treimi: Moldova, „bogată în sărăcie, mîntuită pe vecie”, Verbul cu „vocalele uimirii princiare” şi Agapia „nemuritoare”, unde pelerinul, după ce va fi rătăcit prin „vremi de pustiire”, res­piră „aerul primenitor” al rugăciunii, lumina „fără înserare” a iubirii, iertării, ascezei, mîntuirii şi fericirea trezviei. Din volumul de debut, Fu1gere captive, care îl plasa pe un loc distinct la Polul Neamţ şi poeziei noastre de azi (lîngă Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Emil Nicolae, Radu Florescu, Daniel Corbu), Gheorghe Simon selectează semnele poeziei sale „secrete”, atît cît puteau pătrunde într-o carte tipărită de editurile vremii: în primul rînd, „ochiul triadic” care aduce un nou început în casa amintirii unde va fi fost ucis „soarele copilăriei” şi readuce seva în „lemnele usca­te fibră cu fibră”, trezind cuvîntul puterii care „iluminează un po­por”, învăţîndu-1 adevărul ascuns al parabolelor christice: „Frigul bîntuie casa amintirii/ ouă de şarpe, zerouri uscate/ şi soarele copilăriei ucise./ Nicăieri o uşă de scăpare/ semne moarte/ ciorchini de aer sub gheaţa subţire/ noi suntem începutul/ rostesc lucrurile din preajmă/ şi moartea pentru o clipă se amînă./ Lemne uscate fibră cu fibră/ mîngîiate de ochiul triadic/ şi arma care în loc să ucidă/ trezeşte cuvîntul puterii./ Între degetele săracului/ amurg împletit cu raze de milă/ între monedele muritorului susură lumina/ armate de chiriaşi îmbracă haina anonimă/ cheile ruginite ca nişte omizi uitate/ în buzunarul femeii/ fluturi se vor dezlănţui în furtuna memoriei crucificări în agonie/ rămîn doar în imaginarul colectiv./ Cineva scapără chibritul flexibil/ gîtul unei lebede albe străluceşte/ ca o zăpadă/ de parcă tu eşti iluminarea unui popor/ trezit cu parabole”. (Casa amintirii). Poemele acestei cărţi trebuie citite în înţelesul lor proiectiv, dar şi în forme care dau contur unui discurs subversiv, foarte prezent în lirica optzeciştilor, vorbind despre amăgirea din mintea celui „ispitit de puterea absolută”, despre uciderea copi­lăriei vegheate de Dealul Crucii şi despre oamenii bîntuiţi de „moli­ma îndoielii”, mînaţi în „turmele rătăcitoare ale discursului”; prin­tre aceştia, poetul se rupe din cuvînt şi se împarte lumii, asemeni pîinii de la Cina cea de Taină, aşteptînd teofania în acasa sa: „Ca o vreme de iarnă/ e casa solară/ peşteră de veghe/ unde păsările cer vamă/ ninge aici/ s-a topit un cuvînt/ poetul caută izvorul cu un ulcior de lut/ mereu i se aprinde un fluture în gînd/ pentru cei care vin/ însămînţaţi/ sub un clopot de crin” (Poetul).

Proiectul liric al lui Gheorghe Simon se citeşte, integral, în seria de volume care începe, în anul 1996, cu Viaţa după Iisus, iar acest început e în Logos, în „cuvîntul dintîi” şi în Treimea din „ochiul triadic”; poezia e Verbul în lucrare, după cum El este „duh în lucrare”, iar poetul e „încercare a sufletului/ de a surpa golul abisului”, într-o lume în care pădurea „cade în genunchi”, visele „se scutură în deşert”, în case nelocuite şi cuibu­ri goale, printre priviri cuprinse de ură – o lume întemeiată pe frică, cu „îndurerate făpturi ale fricii”, unde orice plăsmuire e „vînare de vînt”: calea izbăvirii, scrie poetul, se află înlăuntru, în întîlnirea omului cu sine însuşi, în religia iubirii şi învăţarea Rugă­ciunii „ca mersul pe jos”, biruind astfel spaima de a fi: „Cel ce se apleacă asupra lui însuşi/ citeşte/ numele lui Dumnezeu ca pe un rest de fiinţă/ amintindu-şi de cei fără de prihană/ fîntîni însetate de sine/ pentru care omul este o rană/ şi doar cel înseninat prin cuvînt/ înţelege şi se uimeşte/ cum atîrnă cerul de pămînt./ Tot ceea ce nu poate fi exprimat/ devine de la sine/ poezie/ ardere fără flacără/ cu­vînt răstignit în făptură/ ispitit pînă la moarte/ înmărmurit în uimi­re/ întîrziind în extaz/ sufocat de real/ duhul însufleţeşte litera moartă” (Fîntîni însetate de sine). Aceasta este „arta poetică” a li­ricii lui Gheorghe Simon, care, cum se vede, se extrage din paradigma (neo)modernismului, avînd drept ţintă exprimarea inexprimabilului; du­pă cum Dumnezeu se află în sinea fiinţei, tot astfel poezia e arderea „fără flacără” a inexprimabilului, mărturisind învierea a tot ceea ce este întrupat, „neîntreruptă transformare a ceea ce nu se poate rosti”, unindu-se cu rugăciunea („Poezia anticipă prin surprindere/ ceea ce aşteptam să se întîmple/ cum s-a şi petrecut în tumultul trăirii/ şi al preamultului suflet/ surprins în rugăciune”, scrie Gheorghe Simon în poemul Uimire neumbrită): Sfînta Treime, ochiul triadic închipuie lumea pe cînd aceasta nu s-a deschis pe calea Genezei: „Erau mulţi strînşi mănunchi în jurul focului/ ca în preajma sufletului/ ca şi cum ar fi fost unul singur/ frîngîndu-şi mîinile şi întinzîndu-le în loc de aripi/ deasupra flăcărilor jucăuşe./ Nu se priveau şi nici nu-şi vorbeau/ îşi scrutau doar sinea pierdută/ aţîţaţi de vîlvătăile pîrguite în iureşul transfigurării./ Nici o umbră nu le tulbura contempla­rea/ văzîndu-şi chipul răsfrînt în pelsajul uimirii/ şi nimeni în preajmă care să-i ispitească/ ardoarea întrupării/ făcînd ca Verbul să se lumineze/ în atît de clara viziune a genunii./ Nici o adiere nu se înfiripa/ decît vocea pierdută a călătorului/ care îşi striga numele pentru a nu se înstrăina/ şi pentru a nu fi surprins/ de omnitudinea pustie/ copleşit de o stranie vacuitate./ Doar focul inte­rior e privegheat de himera/ pustiului de gînd/ cum ard pocnind cu­vintele rostind/ în numele Tatălui/ şi al Fiului/ şi al Duhului Sfînt/ închipuind o lume” (În numele Tatălui). Litera trebuie înviată în cuvînt, acolo unde inexprimabilul din ea primeşte sens, precum frunzele rătăcind în „părerea de vînt” a cîmpiei în căutarea coroa­nei din „pădurea obscură”, asemeni clipitei care îşi caută clipa şi crucii care „se înfiripă” în răscrucea de pe calea pelerinului; în această poetică a exprimării inexprimabilului, Gheorghe Simon in­ventează un termen nou – arhechipul: clipita e arhechipul clipei, crucea, al răscrucii, frunza, al coroanei copacilor, litera, al cuvîntului care se coace în sine: „Am urmat orbeşte calea aspră/ a în­singurării sufletului/ zburătăcit mereu prin vecinătăţile deşarte/ ale închipuirii de sine./ Arzătoare şi înfrigurate imagini/ se răsfrîngeau tremurînd/ şi nu îndrăzneau să se fixeze/ într-un unghi al aşteptării oarbe./ La început nu ştiam că literele/ pot cădea în capcana cuvintelor inocente/ doar pagina albă mi se părea fierbinte/ în ardoarea sufletului înfrigurat şi cuminte./ Se înşirau de la sine/ urmînd un sens ocult/ rîuri negre de litere/ prefigurate în cuvînt./ Furnici înaripate/ îşi urmau alene cărarea/ precum hieroglifele lui Cantemir, Sobornicul./ Abecedarul mi se părea a fi/ un cod al tăcerii imaculate/ şi nici prin minte nu se înfiripa/ vreo imagine în letargie/ erau doar litere moarte/ înviate prin hierofanie” (Hierofanie). În dinamica acestei relaţii de geneză reciprocă dintre inexprimat şi exprimat, dintre ceea ce se vede şi ceea ce se înfăţişează cu „ochiul interior al omului lăuntric”, pe un traseu iniţiatic sînt mai multe trepte ale revelaţiei; epifania, întruparea Logosului; teofania, revelaţia lui Dumnezeu, la care nu are acces decît fiinţa poetului în „zbor epifanic”, în rugăciunea-poezie; hierofania, iniţierea în imagine, în viul şi misterul literei moarte care „se înduhovniceşte” în cuvînt: „Mai viu răsare cuvîntul/ din albul necuprins al tăcerii/ se mistuie în tăcerea de piatră/ a muntelui/ precum susură/ şoapte/ pe ecranul de sticlă/ al morţii efemere./ Şi în aşternutul amintirii/ imaculate/ doar floarea nemuririi/ învie/ în sufletul cititorului/ care uită uşor de sine/ şi se identifică re­pede/ cu litera înduhovnicită/ rămînînd la fel de inocent/ cum se furişează/ trecutul în prezent/ precum în sufletul închinătorului/ se aude în tăcere/ cum se înfiripă în priveghere/ lumina neînserată/ şi Taina Învierii” (Taina Învierii).

Casa de lemn din satul de munte re­prezintă topos-ul poeziei lui Gheorghe Simon care regăseşte acolo spaţiul de identificare a fiinţei interioare, într-o geografie fil­trată prin conştiinţa artistică, plasînd „clopotul de lacrimi al Moldovei” într-un perimetru delimitat de Suceviţa, unind credinţa cu „neamul şi viţa”, Văratec cu drumul Reginei, cu mireasma de fîn şi buciumul verii sunînd, acolo, „tomnatec”, Poiana Largului şi, mai ales, pîrîul Agapiei care „curge direct” în copilăria tutelată de figura „mamei Natalia”: casa de lemn e Axis Mundi, unde se ajunge pă­şind „pe o margine de cer” şi unde se iveşte însuşi omul, întîia oglindire a lui Dumnezeu, sub „icoana Fecioarei Preacurate”; iată: „Casa de lemn/ ochi viu în care se luminează înţelesul/ şi naşterea Fiului./ Casa de lemn sporeşte prin ascunzişuri/ alunecă uşor ca o corabie/ pe valurile vagi ale timpului./ Pluteşte ca un pai de grîu pe apa trecătoare./ Nici un semn că viaţa are aici vreo pricină/ doar sporii migratori se aciuează pe la colţuri/ umbre încremenite/ în care sălăşluiesc şerpii aducerii aminte./ Pe calea iertării cad fructe/ din pomul viu al crucificării de sine./ De departe trecutul pare un cort uriaş/ sub care mişună alegorii./ Pînza memoriei e ţe­sută cu raze de lumină./ Nimeni nu o mai poate privi/ ci doar amin­ti/ casa de lemn e ca o frîngere de sine/ iar semnele precare/ înmănuncheate în focul imaginar/ sunt un reper/ pentru vînătoarea apoca­liptică” (Casa de lemn). Plecat în lume din casa de lemn dintre pădurile, pîrîul şi izvoarele Agapiei, pelerinul este figura lirică în jurul căreia se structurează înţelesurile adînci ale liricii lui Gheorghe Simon; Ulise, în rătăcirea sa spre Ithaca, înspre matricea Agapiei, caută lumina neînserată unde se arată faţa lui Dumnezeu şi Taină învierii, făcînd drumul înapoi, spre izvoare, din infernul lu­mii care „ne pierde”, din „străinime”, cum îi spune, adesea, Gheor­ghe Simon, de pe calea deşertăciunii, din pustia altui Cain, spre ca­sa de lemn şi „raiul copilăriei”, acolo unde va auzi Eu sunt Cel ce este. Sfîntul Ioan şi aura sa, „soare pe tipsie”, Ioan Ascetul, spunînd „rugăciunea inimii”, Agapie Pustnicul, monahul de la Rohia, mo­nahiile din mănăstirile Neamţului şi, între „laici”, Noica, Brîncuşi, „copilul din Humuleşti” sînt călăuzele pelerinului pe calea ascetică a teofaniei, a regăsirii lui Dumnezeu în suflet, în fiinţa interioa­ră a omului lăuntric: „Priveşte o clipă/ apoi se retrage în chilie/ citeşte din cartea vieţii/ cuvintele de foc/ pe care le-au mărturi­sit profeţii/ paginile se răsfiră/ înfiorate de duhul rostirii./ Pă­durea e cuprinsă de extaz/ amiaza – un ochi uriaş/ prin care priveş­te Dumnezeu./ Ioan Ascetul închide cartea sfîntă./ Cuvintele înmănunchiate/ par o cerească făptură/ furişată în icoană” (Ascetul): prin asceza „inspirată” se întemeiază fiinţa şi lumea pentru că numai ast­fel sufletul arde viu, „se îmbunătăţeşte” şi găseşte calea înălţării spre lumina neînserară a mîntuirii. Casa lui Gheorghe Simon este aceea de lemn din Poiana Părinţilor, la Agapia Veche, unde „se lumi­nează înţelesul şi naşterea Fiului”, acasa lui este Agapia, „surioa­ra”, „mireasa”; aici este spaţiul fiinţial, în care „se pîrguieşte Cuvîntul”, mai aproape de cer, cu toaca înviind „clipele moarte”, o „corabie de sunete/ pe cerul limbii române”, e avatarul Verbului şi Duhului, simbolul deplin al Bisericii lui Christos: „Agapia-i corabie uşoară precum Verbul/ în prezentul viu se înfioară./ Agapia-i prinos de veşnicie/ precum freamătă lumina jertfei pe tipsie./ Agapia-i sub Dealul Mare ca o Sfîntă Cruce/ înveşnicită de-ndurare/ cum se-mpletesc în rugăciuni cerînd iertare/ măicuţele sub ascultare/ cum pe tîmpla neîntinată a Pulheriei/ o tivitură albă se înfiripă/ şi fiind atît de subţire încît pare a fi o cărare/ pentru părelnicul Veşnicul Mire./ Agapia e vecie transfigurată/ pe valea verde a în­chipuirii/ şi tot ce răsare se frînge în sămînţă/ şi tot ce e pute­re izvorînd din cuviinţă/ se strămută în putinţă/ precum lumina Agapiei/ în lumină scriind/ numele toate care s-au pomenit/ vreodată./ Agapia e precum o frontieră/ în văzduhul tîrnosit prin rostire/ ea te îmbie să-i treci pragul/ lăuntric zugrăvită/ cînd al tău suflet freamătă/ şi tresaltă în lumea cealaltă/ pripită/ te trezeşti dintr-odată/ pomenit/ şi din haos păşeşti în pronaos” (Amin Agapia).

Poezia lui Gheorghe Simon, scrisă, adesea, în canonul troparului şi în rugăciunea din amvon (Mîngîierea Cuvîntului Tău), acuzînd, uneori, o excesivă discursivitate (în poeme precum Duhul Sfînt, Faţa întoarsă, Focul precum sufletul, Înfrăţire, În miezul fierbinte al iernii eterne etc.), se regăseşte în prima linie a orizontului deschis de Epifania lui Daniel Turcea în lirica noastră contemporană.

Revista indexata EBSCO