Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mircea MUTHU – „…I se spunea Medio Monte”

 

„…Sute de amănunte se aliniază de-a lungul CĂII. Aşa e şi-n Medio Monte. Aşa se întîmplă şi în destinul unei comunităţi. Riscul e ca din pricina amănuntelor să nu se vadă CALEA”[1], ne spune p o v e s t i t o r u l Marian Ilea din Ieud şi asta după ce, aflîndu-ne în căutarea „copacilor de muştar”, fuseserăm atenţionaţi că „nu m-am împăcat cu aşa numitul flux al memoriei. S-a întîmplat ca la mine să fie ceva dezlînat, de neînţeles, despre  aşa numita povestire logică.”[2] Opţiunea, exprimată cu francheţe, pentru un caleidoscop diegetic – un fel de Halima plasată în Maramureşul istoric, respectiv în „Ţara de sus” a Transilvaniei – este imediat vizibilă în reluările arborscente de la debutul din 1990 (Desiştea, I) pînă la apariţiile mai recente cu Medio Monte (2010), Desiştea II (2011), Gravimetrul (2015), urmate de duplexul alcătuit din Cronicile de la Herina (2015) şi republicată ca parte secundă în Herina (2016)[3]. La o privire generală coagulări există şi ele sînt iterative prin recursul la spaţiile plasate la periferia fostului/actualizatului Imperiu central-european. Desiştea, Medio Monte şi Herina sînt plăsmuite şi nu prea, de la Medio Monte gîndul fuge la Baia Sprie iar Herina şi Desiştea alcătuiesc reflexul ficţional al unui segment din geografia transfrontalieră nord-estică. Impresionantă, chiar deconcertantă rămîne pretutindeni tipologia multietnică, uneori cu spoială cosmopolită, schiţată de obicei în cărbune şi  cu destule exemplare umane migrînd dintr-o carte în alta. Această lume predominant excentrică atît de pestriţă antroponimic, social şi mentalitar trăieşte prin oralitatea istorisitorului care aspiră, indirect, să spargă canonul comunicarii scrise şi în care, totuşi, paradoxal, este obligată să se încadreze pentru ochiul cititorului.  Personajului aproape mitic, un picaro sui-generis, Cantonierul tînăr, „cuvintele jucau pe dinaintea lui, nu trebuia decît să le smulgă din horă, să le arunce pe hîrtie. Copia pînă la prima notă falsă. Lucrările ieşeau neterminate. […] Aduna hîrtia în pumn, o azvîrlea în colţul unde era soba. Restul nopţii citea din plăsmuirile altora” (Cantonierul). Încercări contestate şi de către Babele Hîrbului: „Nouă ne place să spunem ce vedem, nu ce gîndim că vedem, cum face Cantonierul”, citim în Trei dintre însemnările Cantonierului. Un alt personaj, enigmaticul Făcător de Cruci lucrează şi el, dar „în secret”, la „istoria Desiştei” – un locus mundi caracterizabil prin concrescenţa mitului cu demitizarea, a prezentului cu trecutul ş.a., spaţiu cartografiat parţial de Cantonierul tînăr şi asimilat – dar acum pe portativul faptelor nude din prezentul contemporan – de memoria fabuloasă a lui Margasoiu, cealaltă eminenţă cenuşie din oraşul de provincie simbolică. Ştiinţa înscenării dramatice din mini-romanul Margasoiu (şi nu doar aici) se regăseşte de altfel în inspiratele şi, mai ales, în causticele piese de teatru adunate în volumul Arca lui Giorgio (2015) –„o replică postmodernă a celebrei ambarcaţiuni a lui Noe.”[4]  Teatrologicul încorporează, aproape ciclopic, procedeele narative, multe dintre acestea structurate dialogic.

În fiecare dintre „locurile locuite” poezia epică a onomasticii este aiuritoare ca sonoritate şi diversitate etnică în siajul prelungit, într-un voit degradeu, din cunoscutul fin de siecle budapestano-vienez: Barbara Mittemberg, „Babele Hîrbului”, Vergil Mladeovski, Maier Knapf, Clothilde Scheller, comisarul Iaroslav Vacek, episcopul Leopold Graf Kollowitch et alţii devin parte dintr-un univers în care prezentul este basculat în trecut şi invers, univers unde venerabilul Lutz Korodi, „Domnul achizitor de păr omenesc”, inventează de pildă instrumentul pentru măsurarea gravităţii pămîntului (Gravimetrul, 2015). Toţi sînt atraşi, într-un fel sau altul, de fostul Civitas Medio Monte, acum cu muntele perforat de mine dar care, pe vremea romanilor „n-au existat. A fost doar un munte înconjurat de dealuri şi acoperit de păduri. I se spunea Medio Monte. Era măreţ şi negăurit”, dar bogat altădată în ape tămăduitoare, cum aflăm din Povestirea domnului Gerard Lissabona. Iată de ce, constată povestitorul, acum „erau verkeri care, la ieşirea din găuri, îşi lăsau minţile în adîncul muntelui. Şi cînd se întorceau după ele nu le mai găseau”. Dincolo de posibile influenţe din Marques sau Faulkner aşezate de comentatori sub pălăria postmodernismului autohton[5] lumea deambulatorie  din proza lui Marian Ilea reinventează de fapt tiparul osificat în administraţia secretată de Imperiul chesaro-crăiesc: guvernarea oraşului Medio Monte scoate în prim-plan, la modul parodic, triada clasicizată alcătuită din funcţionar, ofiţer şi prelat, antologic reprezentată de la Musil la Bohumil Hrabal sau Ivan Klima. Modelul, dorit armonios, întemeiat pe ordine şi disciplină, este asezonat aici cu ironia rece şi umorul casant iar apelativele oficiale, iterative (gen „domnul(e) consilier”, nelipsitul „consiliu orăşenesc” ş.a.) mărturisesc despre ceea ce  Gyorgy Konrad a numit, în Vizitatorul, „inconştienţa paradisiacă” a exactităţii ilustrată, la Marian Ilea,  de „gravimetru” dar şi în comportamentul diurn: „Domnul Adam Csozberger călătorea cu trăsura. De la domiciliu pînă la piaţă chema trăsura. Cînd pleca la achiziţia de animale, în comunele din jurul oraşului, Domnul Adam Csozberger lua trăsura. Două roţi mari, o laviţă, un cal şi Domnul Mutter Blazin, vizitiul. Îi plăcea să coboare din trăsură. Punea stîngul în scăriţă…” ş.a. (Medio Monte, subl.ns.). Ori altă mostră, de astă dată un concurs cu public, „pentru a constata că nimic nu fusese măsluit”: în final, invariabil, „Domnul consilier orăşenesc Benea opta pentru prima clasată.Urma domnul consilier orăşenesc Trif. Apoi domnul consilier orăşenesc Nistor. Cea care se clasa a patra îi revenea domnului consilier Matiaskovski”. (Gravimetrul). Morga comportamentelor ceremonioase, legăturile amoroase ilicite, actele oficiale reproduse ad litteram/ „Soseau documente cu sigiliul imperial”/, universul berăriilor, minele de la Providenţa Divină, raporturile dintre idilic şi grotesc, delaţiunile epistolare, cofetăria cu dulciuri afrodisiace, tratamentele cu mărgăritarul de Medio Monte, în sfîrşit, provincia alogenă cu drame transformate în farsă, toate acestea alcătuiesc, înmănunchiate, – în aliajul dintre rostirea neaoşă şi eticheta (fals)nobiliară din gramatica inconfundabilă a prozatorului maramureşan – o veritabilă asimptotă la „vesela Apocalipsă” din Imperiul defunct. Personaj central, orăşelul Medio Monte se regăseşte în Casa din piaţa Gorky (2002) dar şi în Vacek (2000). Nu lipsesc de asemenea dezastrele amprentate cu notă de burlesc. Tot în Gravimetrul amintitul Lutz Korodi „văzu molima. La început, ca o cohortă bine înarmată, tîrîndu-se prin cîmpie înspre oraş […] Veneau şoarecii de deal. Cu miile. Intrau în casele locuitorilor de pe strada Malinovski. Urlau cîinii. Se speriau găinile. Şoarecii rodeau tot. În trecerea lor. Dulapuri, paturi, aşternuturi. Îşi făceau culcuşuri. Conduceau […] Puteai să omori un milion dintre ei. Soseau urgent două milioane” ş.a. La fel, ne lămureşte autorul, „în ţinutul fabulos al Herinei[6] se petrece acţiunea acestei cărţi care propune o lume a unui defunct imperiu ce-şi caută şi astăzi cotele de supravieţuire”. Şi aici, aflăm de la Parohul Chirilov, „avem neamuri de sînge, neamuri de cuscrie, neamuri de adopţie şi neamuri de fîrtăţire ce se fac pe un an de zile”. Prima secţiune, alcătuită din Osima şi Berăria Luther, este urmată  de a doua, respectiv de Cronicile de la Herina cuprinzînd Bătălia, Contesa, Cofetarii şi Caietul ce conţine, inversîndu-le cronologic, „cronicile”, precum şi relatarea vizitei făcută de autor, în postură oficială, la televiziunea ucraineană din Ujgorod. Redus ca dimensiuni volumul ilustrează, ca şi Gravimetrul de pildă, principiul lui pars pro toto, conţinutistic şi tehnic. Conţinutistic vorbind, inventivitatea antroponomastică este certificată de fragmente narative şi descrieri şocante, unele trimiţînd la practici magice din vremea întemeierii Herinei cu alogeni de pretutindeni. Precum „Babele Hîrbului” din Desişea I, fiica decedatului propietar al caleştii-taxi cu traseu fix (gară-centru şi înapoi), ciudata „Osima Michl lua o mătură. Mergea la cei bolnavi şi le mătura bolile. Făptura cu sită roşie pe cap(sic!-nota ns.) o învăţase să folosească plantele colorate împotriva gălbînării ori a bubelor albastre. Osima Michl căuta mătrăguna, o săruta şi o alinta” ş.a. „Omuleţii pădurii”, învăţătura vrăjitorească primită de la Rusca care, la rîndul său, ucenicise la Herbila, „baba care avea în mijlocul frunţii  un singur ochi”, conflictul Osimei cu biserica reprezentată de parohul Lală Marcu, copiii născuţi din flori de către aceasta şi, finalmente, bunăstarea materială a orăşelului Herin graţie (cum altfel?) documentului emis de Cancelaria Imperială „semnat de un oarecare Friedrich Landmann” ne oferă imaginea unui mini-univers care nu este posibil fără Berăria Luther, a cărei reclamă deschide şi închide capitolul: „Se aduce la cunoştinţă că de la orele nouă ale fiecărei dimineţi, deci inclusiv dimineaţa asta, e deschisă Berăria Luther, singura cu adevărat familială, unde familiile  vor fi desfătate prin servirea delicioasei şi specialei beri la butoi Mutter, care se găseşte la ţap şi la halbă, şi la preţuri moderate, numai la noi, poftiţi, vă rugăm.”/ subl. ns./ Numai că în spatele acestui limbaj onctuos-provincial ce  stîrneşte  zîmbetul nostalgia Vienei, comportamentul de alienat mintal şi totuşi nu prea al sexagenarului Luther Schuller intrernat şi decedat la ospiciu, soţ de faţadă al propieterăsei Clothilde, odinioară damă de companie la Viena şi, mai ales, poliţaiul-informator Vitebsk (afin cu comisarul din Vacek) adaugă la desenul de medalie al Herinei linia de gravură, îngroşată şi prin apetenţă culinară: „Înaintea celor două halbe rase cu bere veneau cei trei gomboţi ungureşti, avînd în burţile  lor prune gravide cu vişine”. De asemenea, citim acum în Cofetarii, „merg şi găluştele de cartofi umplute cu fructele pădurii, la care adăugăm unt şi scorţişoară. Asta vrea Herina, şi gata!”. În cele patru „cronici” parodicul atinge cote antologice pe portative diferite şi totuşi comunicante. Astfel, anonimele calomniatorilor la rîndul lor calomniaţi trimise la „imperiul din Budapesta” înfloresc, lingvistic, într-un epistolar savuros din care transpare, iarăşi, înzestrarea dramaturgului: „Domnule Comandant Central, noi n-am înjurat niciodată Consiliul de Miniştri pentru că nu ne-a greşit cu nimic. Domnul comnadant Csaky zice şi constată exact contrariul. Domnule Comnadant Central, domnia-voastră desigur veţi concluziona că E la mintea turtureleleor că aşa ceva ar fi fără rost” ş.a. Dar limita de sus este războiul fără război şi, subsecvent, învingătorii fără învinşi – o temă recurentă la un Danilo Kis sau la mai cunoscutul Hasek – aşa cum ne comunică, pe cale diaristică, parohul Boschetti Andor, cronicarul din Bătălia, preluînd – de astă dată în Contesa, şi aceasta un cronograf al Herinei – constatarea lui Spitz Lieber trimis în turnul bisericii să observe mişcarea trupelor de pe aliniamentul frontierei: „Bătălia s-a numit biruinţa rezerviştilor noştri. Pe cîmpul de la Kunigunda, lîngă băile Lajos, am văzut zece cai şi doi purcei. M-am aşteptat la pîrjol mare printre huciuri şi-nceput de pădure. Am mai notat în caietul acela: Privesc mai atent prin binoclul militar şi văd că nu văd nimic. E primul semn că am învins”. Este punctul pe i la „Apocalipsa veselă” a lui Marian Ilea într-un ciclu epic alambicat şi iterativ, inconfundabil prin scurtircuitări lingvistice şi caracterologice, recognoscibil de asemenea datorită multiplelor strategii narative circumscrise, precum într-un palimpsest, teatrologicului. La multă vreme după Budai-Deleanu Transilvania de Nord ştie să rîdă subţire sau de-a dreptul caricatural de imperii, instituţii, de metehne sau, printre alţii, de „domnii consilieri” de ieri şi de astăzi.

[1] In Cum am devenit scriitor, din Povestiri cu noimă, Ed. Dacia XXI, 210, p.72

[2] Copacii de muştar, în Desiştea, I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1990, p.164

[3] Cărţi imprimate, în ordinea enumerării, la editurile Cartea Românească, Dacia XXI, Limes, Tracus Arte, Cartea Românească. Am mai consultat   Capra germană şi gramofonul, Tracus Arte, 2014 şi Amintiri din casa scării, Limes, 2014 în care se regăsesc personaje şi teme din volumele înşirate în text.

[4] Cf. Daniela Sitar-Tăut, Arca lui Giorgio, în „Polemici”(serie nouă), Baia-Mare, 2017.

[5]  Cf. de pildă Nicolae Oprea, Un prozator din Nord, în Idem, Nopţile de insomnie.Opţiuni livreşti, Paralela 45, 2005 despre « Babelul caricatural  » şi Gheorghe Glodeanu, Un Macondo fabulos situat în Maramureş, în Idem, Măştile lui Proteu, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2005 despre „un rapsod care a trecut pe la şcoala noului roman”.

[6] Pe clapeta ediţiei din 2016 autorul mai precizează că Herina „e ţinutul prozaic imaginar situat între Iasinia (capitala huţulilor) şi Iaremcea (una dintre celebrele staţiuni turistice ale imperiulu polobez). E vorba despre un spaţiu de vreo 2o de km aflat în Carpaţii  păduroşi (sau în Carpatia, cum îi spun cei din Ucraina) Acest spaţiu e locul de unde izvorăsc Tisa, care o ia înspre Ungaria şi Prutul care curge în sens opus, către Colomeea şi Cernăuţi”.

Revista indexata EBSCO