Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Neașteptatele căi ale sfințeniei: Simone Weil (II)

 

„Contradicţia este pîrghia transcendenţei” – scrie Simone Weil[1]. Afirmaţie capitală, care este cheia de boltă nu numai a misticii weiliene dar şi a înţelegerii trăirilor sale, a înţelegerii naturii porţii de intrare în cunoaşterea supranaturală.

Pentru Simone Weil, filosofia inautentică este cea care ignoră limitele cunoaşterii fiinţei umane în funcţionarea sa naturală, care nu poate accede la necunoscutul ireductibil. Gîndirea weiliană este o gîndire a limitelor raţiunii, deschizînd fiinţa umană spre lumea aparent insondabilă a misterului. „Lucrurile sînt naturale, temporale, dar limitele lor provin din Dumnezeu”.[2]

„Metoda corectă a filosofiei consistă a identifica în mod clar problemele  insolubile în cadrul insolubilităţii lor, a le contempla în starea lor pură, în mod continuu, timp de ani de zile, fără nici o speranţă, în aşteptare. Conform acestui criteriu, nu există decît puţini filosofi.”[3] Cuvintele cheie în acest pasaj sînt fără nici o speranţă, în aşteptare. Filosoful autentic se află într-o tensiune interioară constantă de aşteptare a revelării misterului, dar fără nici o speranţă. Oricare speranţă a filosofului poluează misterul prin proiecţia minţii în lumea insondabilului.

„Trecerea la transcendent are loc atunci cînd facultăţile umane – inteligenţa, voinţa, iubirea umană – se confruntă cu o limită şi omul rămîne în prag, dincolo de care nu poate face niciun pas, fără să se deturneze, fără să ştie ce doreşte, în tensiunea aşteptării.
Este o stare de umilinţă extremă. Este un act imposibil pentru cel incapabil să accepte umilinţa.”[4] Cu alte cuvinte, ceea ce ne spune Simone Weil este că accesul la transcendenţă este condiţionat de totala anihilare a fiinţei. Inteligenţa, voinţa, iubirea umană sînt obstacolele intrării în transcendenţă. Moartea la sine însuşi este starea de umilinţă extremă. „Sufletul  primind un atom al iubirii lui Dumnezeu, nu avem decît să aşteptăm şi să îl lăsăm să crească.
Trebuie doar să veghem precum agricultorul veghează asupra cîmpului său. Să cerem lui Dumnezeu să planteze o sămînţă în suflet şi să verse asupra ei lumină şi ploaie.
Recolta este moartea spirituală. În cazul în care sămînţa s-a multiplicat, cînd ştiuletele este prezent, atît de mare cît poate fi, atunci Dumnezeu intervine pentru a transforma binele finit în bine infinit. El trimite moartea spirituală, unul după care omul nu mai trăieşte, dar Dumnezeu trăieşte în el.”[5] Omul renunţă la sine pentru a îl găsi pe Dumnezeu şi deci pentru a se regăsi.

„Noi sîntem ca muştele lipite pe fundul unei sticle, atrase de lumină şi incapabile de a merge spre ea.  Cu toate acestea, să fii mai degrabă lipit de fundul sticlei în mod perpetuu decît să te deturnezi un singur moment de la lumină. Lumină, vei avea oare compasiune şi, la

 

 

sfîrşitul acestei perpetuităţi, să spargi sticla? Chiar dacă acest lucru nu se va întîmpla, să rămînem lipiţi de sticlă. Trebuie să fi traversăm veşnicia timpului într-un timp finit. Pentru ca acest lucru contradictoriu să fie posibil, este ca partea sufletului ataşată de timp, partea discursivă, partea care măsoară, să fie distrusă.”[6] Teribilă exigenţă, dar pe care o regăsim la marii mistici ai lumii, într-un nou tip de obiectivitate implicat de noua ştiinţă a conştiinţei. Paradoxul paradoxurilor este timpul.  Avem un timp finit pentru a traversa infinitatea timpului. Singura soluţie este anihilarea părţii sufletului care este ataşată timpului.

„Stratul inferior al sufletului, golit şi întors spre lumina veşnică, înseamnă separarea şi fuziunea între apă şi suflul de foc, botezul fiind simbolul acestei transformări. Fuziunea apei pure şi a luminii veşnice este sensul miracolului din Cana, transmutarea apei în vin.”[7] Supremă alchimie divină, prin medierea Terţului Ascuns.

„Corelaţiile contrariilor sînt ca treptele unei scări. Fiecare corelaţie ne ridică la un plan superior, unde se află raportul care uneşte contrariile. Pînă în momentul cînd ajungem la o stare în care trebuie să gîndim contrariile în mod simultan, dar nu putem avea acces la planul în care acestea sînt unite. Aceasta este ultima treaptă a scării. Acolo, nu mai putem merge în sus, trebuie să contemplăm, să aşteptăm şi să iubim. Iar Dumnezeu coboară. […] Un om inspirat de Dumnezeu este un om care are atitudinea, gîndurile şi sentimentele legate printr-o punte nereprezentabilă”[8] Descrierea weiliană a scării fiinţei prezintă o similitudine uimitoare cu prima viziune a Viviei Perpetua, pe care am analizat-o într-un articol precedent din „Convorbiri literare”.  Avem aici din nou un exemplu al noului tip de obiectivitate implicat de noua ştiinţă a conştiinţei. Ajunşi pe ultima treaptă a scării, Dumnezeu coboară în noi. De remarcat intuiţia pe care o are Simone Weil privind nivelurile de Realitate: „Fiecare corelaţie ne ridică la un plan superior, unde se află raportul care uneşte contrariile.”  Unificarea simultană a tuturor nivelurilor de Realitate este realizată de acţiunea Terţului Ascuns. Importantă este şi remarca privind pe omul „inspirat de Dumnezeu”: el realizează unificarea gîndurilor, sentimentelor şi a corpului (atitudinea, postura).

„Materia şi forţa oarbă nu sînt obiectul ştiinţei. Gîndirea nu poate ajunge la ele; ele fug din faţa ei. Gîndul savantului nu atinge decît relaţii, care sezisează materia şi forţa într-o reţea invizibilă, impalpabilă, inalterabilă, de ordine şi armonie.”[9]  Perspectiva weiliană este de mare actualitate în lumina mecanicii cuantice. Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea supranaturală nu sînt total separate. Ele coexistă într-o viziune unificatoare.

„Există o raţiune supranaturală. Este cunoaşterea, gnoză a cărei cheie de boltă este Hristos, pentru cunoaşterea Adevărului al cărui suflu este trimis de Tatăl.
Ceea ce este contradictoriu pentru raţiunea naturală nu este contradictoriu pentru cea supranaturală, dar ea nu dispune de limbajul celeilalte cunoaşteri. Cu toate acestea, logica raţiunii supranaturale este mai riguroasă decît cea a raţiunii naturale.[10] Admirabilă formulare a aspectului raţional al lumii!

„Dumnezeu nu este atotputernic, din moment ce el este Creator. Creaţia este abdicare. Dar, El este atotputernic, în sensul că abdicarea sa este voluntară. El cunoaşte efectele şi le vrea […]. El a abandonat întreaga noastră fiinţă, cu excepţia părţii sufletului nostru care, ca El,  este în ceruri. Hristos El însuşi n-a cunoscut acest adevăr decît pe Cruce. Puterea lui Dumnezeu aici, jos, este infinit de mică în comparaţie cu cea a Prinţului acestei lumi. Dumnezeu L-a abandonat pe Dumnezeu. Dumnezeu S-a golit.”[11] Pentru o asemenea afirmaţie, Simone Weil ar fi fost, cu siguranţă, arsă pe rug în alte vremuri. Dar ea trebuie îndelung meditată deoarece ea ne revelează natura ontologică a contradicţiei. Creaţia lumii introduce contradicţia între Dumnezeul atotputernic şi actul însuşi al creaţiei. Creatura nu este nici atotputernică, nici perfectă. În acest sens, Dumnezeu Se „goleşte”. Numai o dragoste infinită poate produce un astfel de sacrificiu, un astfel de abandon de Sine. „Dumnezeu a abdicat atotputernicia sa divină şi S-a golit. Abdicînd mica noastră putere umană devenim, în vid, egalii lui Dumnezeu.”[12]

Cu alte cuvinte, contradicţia este constitutivă acestei lumi şi nu constituie o simplă grilă de lectură. Dumnezeu este Cel care a introdus contradicţia în sînul acestei lumi în care trăim: „Contradicţia este semnul supranaturalului.”[13]

Consonanţa între filosofia weiliană şi filosofia lupasciană este deplină. Ele sînt complementare: Stéphane Lupasco pune în centrul gîndirii sale cunoaşterea naturală, pe cînd Simone Weil pune în centrul gîndirii sale cunoaşterea supranaturală, dar amîndouă se sprijină pe prezenţa suverană a contradicţiei. Simone Weil nu cunoştea ideile lui Stéphane Lupasco, pentru simplul motiv că opera fundamentală a lui Lupasco Le principe d’antagonisme et la logique de l’énergie – Prolégomènes à une science de la contradiction[14] a apărut la aproape un deceniu după moartea filosoafei Simone Weil. Nu putem decît să ne imaginăm care ar fi fost amploarea unui dialog între Simone Weil şi Stéphane Lupasco. Dar ei dialoghează perpetuu prin opera lor.

 

 

 

 

 

 

[1] Simone Weil, La connaissance surnaturelle, Gallimard, Paris, 1950, colecţia « Espoir », dirijată de Albert Camus, p. 83.

[2] Idem, p. 74.

[3] Ibid., p. 305.

[4] Ibid.

 

[5] Ibid., p. 227-228.

[6] Ibid., p. 258.

[7] Ibid., p. 259.

[8] Simone Weil, Œuvres complètes, vol. VI 3 : Cahiers (février 1942 – juin 1942), Gallimard, Paris, 2002, sub conducerea lui André A. Devaux, Florence de Lussy şi  Robert Chenavier, p. 97.

[9] Simone Weil, L’enracinement – prélude à une déclaration des devoirs envers l’être humain, Gallimard, Paris, 1949, p. 171.

[10] Simone Weil, La connaissance surnaturelle, op. cit., p. 56.

[11] Ibid., p. 67-68.

[12] Ibid., p. 264.

[13] Ibid., p. 71.

[14] Stéphane Lupasco, Le principe d’antagonisme et la logique de l’énergie – Prolégomènes à une science de la contradiction, Hermann & Cie, Coll. « Actualités scientifiques et industrielles », n° 1133, Paris, 1951.

Revista indexata EBSCO