Jun 27, 2013

Posted by in Stilul marilor profeti biblici

Virgil NEMOIANU – MARELE M. IVĂNESCU

Dacă sînt cumva cît de cît cunoscut în România, apoi estepentru afirmatia că Stefan Aug. Doinas este cel mai bun poet român din a doua jumătate a secolului XX. Iată, fără să încerc să supralicitez ideea de „clasament” literar (care are si ea cîteva merite, dar are si cam multe trăsături îndoielnice) adaugă acum sus si tare că Marele M. Ivănescu îl întrece în (cel putin!) o privintă pe Doinas. Este vorba de felul în care dragul meu prieten (am scris în altă parte despre relatiile dintre noi, despre persoana lui psiho-fizică, nu vreau să mă repet) reprezintă si zugrăveste starea de spirit („conditia” cum îi zicem mai modern) a intelectualului român sub comunism. Să explicăm.

Cine a citit admirabila operă a lui Petru Cretia, Norii (proză lirică de altfel), stie că învătatul si talentatul autor spune acolo negru pe alb că intentia sa a fost să sugereze (indirect) stări de spirit din anii, din deceniile trăite de el. Stări de spirit personale, stări de spirit mai general-sociale. Reusind sau nereusind acest lucru, Cretia ne-a dat o fermecătoare si valoroasă operă.

Ei bine, afirmatia mea aici este că Ivănescu, fără nici o declaratie, izbuteste să se instaureze în pozitia de poet-model al anilor comunismului, să prindă esenta pozitiei scriitorului român, a intelectualului sub jug, al răspunsului cultural la prigoana dictatorială. Nu este vorba aici de un fel de „rezistentă prin cultură” (pe care de altfel eu unul nu o dispretuiesc sau nu o minimalizez asa cum îsi permit să o facă altii). Mult mai curînd este vorba de reactia individuală, personală, subiectivă, la violentă si la încercarea sistematică de a denatura, de a schimonosi, de a desfigura sufletul uman, comportările, atitudinile, convingerile naturale si spontane ale omului gînditor.

Evident am aici avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape pe Marele M. Ivănescu, dar poate că nici măcar nu e nevoie de acest avantaj, poate că e suficient să aruncăm o privire atentă asupra celor publicate de poet, deci să ne multumim cu o lectură si analiză textuală.

Deschid aici o paranteză. Nu de mult a apărut o biată carte de dialoguri, initiate de un „intelectual public” complet străin de spiritul si de esenta lui Ivănescu. Unii comentatori avizati (mă gîndesc la distinsa mea colegă de odinioară Felicia Antip) au admonestat cum se cuvine acest volum pe deplin irelevant cu răspunsuri smulse unui om diminuat, tintuit pe „patul de suferintă” cum spunea el însusi cu eroic sarcasm si auto-ironie. Ar fi fost mai bine să nu fie „terorizat” de curiozitătile unui nechemat. Închid paranteza.

Poeziile ivănesciene dinainte de 1962, cîte sînt, nu prea au importantă (un critic migălos, mai harnic si mai priceput decît mine, ar putea eventual contrazice afirmatia aceasta, desi nu-mi prea vine să cred), în schimb perioada de la începutul si chiar de la mijlocul anilor ’60 constituie o adevărată oază, o zonă luminoasă si jucăusă în opera completă a autorului. Se afla atunci sub influenta unui grup de prieteni mai tineri, admiratori, zurbagii de multe ori, care îl îmboldeau, îl scoteau din melancolia lui funciară, glumeau cu el si îl lăudau cu toată sinceritatea de altfel. Stiu bine că este adevărat, mă număram printre acestia. Dar poate că nu este întîmplător că această fază mai însorită coincide cu anii de „liberalizare” a comunismului în varianta sa „maureriană” asa cum probabil ar trebui să-i spunem, faza efemeră, dar totusi faza în care în România multi plămîni s-au bucurat de oxigen.

Dar abia cînd Mircea revine la adevăratele lui sentimente si stări de spirit, abia după ce se reînscrie în propriul univers, abia atunci putem vorbi despre adevărata sa opera. Chiar si stilistic recunoastem acest lucru. În marea lor majoritate poemele compuse după 1971 sînt bazate pe fraze lungi, serpuitoare, intentionat lipsite de concludentă. Frecvent apar sonete dezordonate. Atmosfera creată e cenusie si monotonă. S-a vorbit, nu fără îndreptătire, de traditia lui Bacovia. Tînguirea pătrunde textele, discretă, dar reală. Rima e folosită cu zgîrcenie, metafora colorată e aproape integral absentă. Discursul lingvistic domină si, pînă la urmă plăsmuieste, realitătile lumii: „(éa n-are de unde să stie că este un iaz cu apele de silabe// din care ies animale trecute si o pîndesc, cu botul pe labe)”.

Mai însemnată este însă chiar substanta poemelor ivănesciene. Eul poetic pus în scenă (sigur, acum generalizez, dar nu prea cred că gresesc) este un învins, un anxios, un descurajat, un alienat si mai cu seamă un singuratec. Acest personaj subiectiv se retrage, se ascunde chiar, nu numai în propria sa odaie (de regulă burdusită de cărti pe pereti), dar chiar între gardurile propriei individualităti, ale propriei minti. În acest interior atît de greu atacabil se desfăsoară drame subtile, se initiază analize profunde si complexe, se deapănă gînduri despre gînduri, se propun optiuni multiple si neasteptate. Erosul, cel mai adesea nefinalizat, nu dispare totusi niciodată; este un eros al jindului si al nedumeririi. Realitatea exterioară este supusă unor actiuni ample, pînă la urmă se trezeste marginalizată de către interiorul omului. În esentă se defineste si se mentine în aceste poeme, cu toate riscurile sau interogatiile angoasate, un spatiu al autonomiei, o insulă ascunsă a libertătii. Poeticul ivănescian se desfăsoară într-o celulă liber-aleasă, dar o celulă a libertătii totusi.

Poate cel mai surprinzător lucru dintre toate este că disperarea – la care cititorul s-ar fi putut, logic, astepta – îsi face aparitia destul de rar sau chiar niciodată. Ea este exorcizată de îngrijorarea atotprezentă. Pe de o parte. Pe de alta parte vizuina descoperită sau clădită de eul poetic se dovedeste neasteptat de robustă. Fie că ascunde si apără subiectivitatea de amenintările exterioare, fie că izbuteste să le respingă pe acestea, sufletul pitulat nu se lasă violat sau rănit.

Contribuie la aceasta biruinta defensivă si recursul neîncetat la ironie si la autoironie. Nici urmă de triumfalism, nici urmă de victorie ori de succes în versurile lui M. Ivănescu. Mereu zîmbetul blînd-sarcastic îndreptat spre sine, îndreptat spre cei de-afara, îndreptat spre natură sau societate. Mereu relativitatea, semnele de întrebare, absurdul, incertitudinile si dubiile. Mereu „stasisul” – căci asa cum spune poetul undeva „nemiscarea se poate si ea povesti ca o întîmplare”. Observatie de mare profunzime, oricît de paradoxală ar fi, sau poate tocmai din această cauză. După cum de altfel, în treacăt fie spus, poezia Marelui M. Ivănescu este un adevărat tezaur de observatii profunde, puse la dispozitia cititorului răbdător.

Ajungem asadar la statutul emblematic al acestui refugiat în Transilvania. Incapabil să se exileze mai departe, el renuntă la adîncile si esentialele sale rădăcini dîmbovitene si se ascunde într-un tărîm străin lui în fond, dar nu antipatic. Ivănescu supralicitează alienarea, o contracarează prin chiar dublarea ei. Întelegem această alienare dublă asa cum se cuvine: drept exprimarea concret-socială a unei alienări defensive lăuntrice. Aici devine Marele M. Ivănescu modelul, cvintesenta, cărturarului român în anii de neagră opresiune. În bîrlogul sufletului propriu îsi găseste adăpost si cuib contra brutalitătilor si grosolăniilor ce îl împrejmuiesc. Se fereste de ele si izbuteste să le ignore, sau cel putin să se salveze de ele – de aceste prigoane si supărări. Poezia ivănesciană ilustrează admirabil retragerile strategice ale mentalului românesc în fata chinului si a violentei.

Dincolo de „rezistenta prin cultură”, dincolo de evadări (Nichita Stănescu, Ion Alexandru si destui altii), dincolo de conflicte sau frictiuni sau ambitii, intelectualul român se sustrage în deceniile cu pricina si-si caută un univers alternativ, dar profund personal, deci real si adevărat. Asa au făcut Radu Petrescu, Alice Botez, Petre Cretia. Asa a făcut, mai presus de toti ceilalti, Mircea Ivănescu. Compar, zîmbind jignit, îndurerat, cu un scrîsnet înăbusit parcă, funeraliile marelui poet cu cele ale bufonului public, dispărut cu numai un an înainte. Dar ce importantă are în fond? Marele M. Ivănescu si-a construit propriul si durabilul monument, el e înzestrat cu propriul său „patriotism” tragic si retractil, el rămîne ca o exemplificare a durerii si a supravietuirii.

Virgil Nemoianu, Washington DC, august 2011

Revista indexata EBSCO