Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Uneori viața ne desparte de cuvinte”

 

Citindu-l cu satisfacţie pe un autor care nu mai e în viaţă, dar care mi-a fost o vreme contemporan şi pe care nu mi-a fost dat a-l cunoaşte în persoană, încerc simţămîntul că acea contemporaneitate nici n-a existat. Că fiinţa lui, coincidentă cu inscienţa în care mă aflam, înscrie un început total, cum al lumii.

*

A ţine în frîu marile sensuri, cu pornirile lor nu o dată turbulente. A ocroti micile sensuri, aidoma unor vieţuitoare plăpînde. De-o parte o energie tinzînd spre excedent (şi de ce nu spre emfază?), de alta blîndeţea chenotică a mărturisirii.

*

Uneori viaţa se desparte de cuvînt, asemenea unei fiinţe care adoarme. Cuvîntul însă e permanent insomniac.

*

„Caracterul ni-l construim din ruinele disperării noastre” (Emerson).

*

Prea adesea succesul erotic depinde nu de intensitatea afectului, ci de siguranţa de sine afişată de actant, aşadar de un factor al extrovertirii dirijate.

*

„Un bătrîn chinez povestea ceea ce auzise: că atunci cînd un imperiu stă să piară, are multe legi” (Nietzsche).

*

  1. E.: „Dacă ai un defect de care nu te poţi lepăda cu uşurinţă, se cade să-l accentuezi, să-l ramifici, să-l pozezi. Să-l exploatezi fără complexe. Numai astfel vei scăpa de condiţia de ins cenuşiu, trecut cu vederea. Semenii vor fi puşi în situaţia de a te blama ori stima, de-a se teme de tine ori de a-ţi aduce prinosul preţuirii lor”.

*

„Societatea Română de Pneumologie afirmă că în România se fumează, anual, peste 5 milioane de pachete de ţigări, 70 de decese fiind cauzate zilnic de fumat. Totodată, acelaşi for subliniază că 42.000 de oameni suferă complicaţii cauzate de ţigări” (Adevărul, 2017).

*

11 august 2016. Spre dimineaţă, un vis care încă mă urmăreşte. Mă aflam într-o odaie de hotel cu E., care avea însă trăsăturile lui G.O bizară interferenţă de identitate pe care nu stam a mi-o explica atunci, la care reflectez acum. Ce să fi însemnat oare? O trădare ce se anunţa în acest chip intempestiv? O, în sfîrşit, pacificare sentimentală sau, dimpotrivă, imaginea unui conflict din care nu există ieşire, statuată în simbol? Priveam provocatoarea figură din faţa mea, de natură cvasimitologică, ca pe un fapt în fond natural. Culmea e că n-am mai încercat emoţia copleşitoare din alte similare episoade onirice cînd apărea E., de care am avut parte de-a lungul deceniilor. Lucrurile păreau a se fi liniştit oarecum, aşezîndu-se în imaginea unui compromis din care lipsea însă nervul, trăsătura de foc de altcîndva. Un echilibru fatal cum un crepuscul dozat în clipe părelnic imobile, care, spre a ne cruţa, acoperă liniştitor marele declin.

*

„Alia Nasroya, de 27 de ani, din Riga, Letonia, a devenit cunoscută în întreaga lume datorită părului său incredibil de lung. De 20 de ani nu şi-a mai tuns pletele, care au ajuns să măsoare 2,28 metri, ca să semene cu personajul ei favorit de basm, Rapunzel, dintr-un celebru film de animaţie. (…) Cel mai lung păr din lume îl are însă chinezoaica *ie Qiuping ale cărei plete măsoară 5.626 metri.

*

Dureroasă la culme îmi pare vorba pe care o aud în răstimpuri, în legătură cu o fiinţă pîndită de o primejdie: „Cum i-o fi norocul”. Sintagmă care pare a fi, mai curînd decît o speranţă, umbra unei maledicţii.

*

Se profilează acum o aşa-numită „religie fără Dumnezeu”: o concepţie în care se declară suspendată relaţia dintre religie şi adevăr, în favoarea unui pragmatism comportamental, fără o boltă transcendentă deasupra. „Aşa cum văd eu lucrurile, creştinismul se deplasează într-o direcţie ce nu poate decît să-şi uşureze ori să-şi slăbească încărcătura morală în favoarea carităţii moral-practice” (Gianni Vattimo). Ce ar însemna o atare „caritate” prin expulzarea lui Dumnezeu, care a girat-o prin textele Bibliei? Adică a autorului său postulat nu doar de teologie, ci şi de un, să zicem, bun simţ istoric. Nu cumva e vorba de încă un … plagiat?

 

*

„S. K. se trudea să demonstreze că Danemarca, deşi «creştinată», nu era «creştină». Astăzi, lucrul acesta este evident. Inutil să-l mai demonstrez încă o dată (cum fac atîţia teologi contemporani). Pentru mine, altceva e interesant: omul modern, radical secularizat, se crede şi se vrea ateu, areligios sau măcar indiferent. Dar se înşeală. N-a izbutit să abolească homo religiosus din el: n-a suprimat (dacă va fi fost vreodată!) decît pe christianus. Asta înseamnă că a rămas «păgîn», deşi n-o ştie. Mai înseamnă şi altceva: că o societate areligioasă nu există încă (eu cred că nu poate exista, că dacă ar fi realizată ar pieri în cîteva generaţii, din plictiseală, neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă…)” (Mircea Eliade).

*

Impacienţa scrisului. Te lămureşti lent, dar cauţi să lămureşti rapid.

*

Simplitatea: o întoarcere spre infinit, fără să aibă aerul că ţine seama de infinit.

*

„Se pretează la trucul subtil de a se preface că acţionează numai atunci cînd e foarte aproape de a fi cel care se preface că ar fi” (Coleridge despre Hamlet).

*

Există dureri familiare, ce, revenind, îţi produc impresia întîlnirii, după o pauză, cu o apropiată cunoştinţă.

*

Tristeţe ce refuză forma, plutind liber cum norii.

*

„La Copenhaga sunt mai multe biciclete decît maşini. În ultimii zece ani, autorităţile locale au înlocuit sistematic parcările din centrul oraşului cu spaţii verzi şi cu zone de loisir, şi au înlocuit benzile de circulaţie ale maşinilor cu piste pentru biciclete. La Oslo, edilii au ambiţii şi mai mari. Vor să elimine complet maşinile din centrul oraşului pînă în 2019. La Bucureşti, în schimb, toate politicile locale sunt gîndite pentru şoferi şi pentru maşinile lor – şi eşuează. Europa pe două viteze”. (Dilema veche, 2017).

*

După ce l-a copleşit de elogii pe * din toate punctele de vedere, Y a socotit de cuviinţă a-l nega din toate punctele de vedere, cu aceeaşi miză pasională. Oare cînd crezi că a fost sincer autorul în chestiune? A. E.: „Poate în primul caz, poate în al doilea. Dar e foarte cu putinţă să nu fi fost sincer nici într-un caz, nici în celălalt”.

*

O mare speranţă poate deveni vanitoasă, la fel o mare credinţă, dar nu şi o mare iubire.

*

Cu trecerea deceniilor, o dragoste care supravieţuieşte nu devine oare o licoare preţioasă aidoma vinului vechi?

*

Graţios se strînge viaţa, în acest ceas de amiază tîrzie, aidoma aripilor unei păsări sau ale unui fluture, aidoma petalelor unei flori. Se pregăteşte irevocabil să înnopteze. Cum i te-ai putea împotrivi?

*

„Cu cît spiritul e mai mic, cu atît mai mică e şi frica” (Kierkegaard).

*

„Uva, o căţeluşă Labrador de 3 luni, este primul dulău din lume care este dresat de un roboţel din «Războiul Stelelor». Stăpînii căţeluşei care trăiesc în Lisabona, Portugalia, sunt amîndoi ingineri în cibernetică. Una din creaţiile lor a fost roboţelul R2-D2 din «Războiul Stelelor» pe care l-au învăţat să îi dea comenzi Uvei” (Click, 2017).

*

Vorba „frumoasă” induce impresia inteligenţei, care, la rîndul său, induce impresia unui rezultat pe măsură al unei activităţi. Vorba şi activitatea se urmăresc o vreme una pe alta cu îngăduinţă, aidoma mersului paralel a două maşini pe o şosea. Rămîne de văzut dacă ambele vor sosi la aceeaşi destinaţie.

*

„Arghir mă imploră să-i spun dacă e bine să fac acum un lucru oarecare, de mare consecinţă pentru existenţa lui. – E bine, zic eu, pentru două motive: întîi, fiindcă (şi expun motivul); al doilea… Cînd spun «al doilea», Arghir mă întrerupe cu o întrebare cu totul străină de obiect, de pildă: ai văzut cum a plouat ieri? şi uită cu totul problema iniţială. –Om slab de minte, gîndesc eu, şi dur din distracţie. Dacă i-aş spune: sunt în mare cumpănă, împrumută-mi o sumă de bani, mi-ar răspunde: să vezi ce frumos au înflorit piersicii!” (G. Călinescu).

*

Efemeridele: mici insecte care trăiesc doar cîteva ore, cărora în popor li se zice rusălci, asemuite cu tinerii cărora le e dat a muri înainte de cununie. Aflînd aceasta, cum să nu mă fi gîndit la neasemuitul meu prieten, Cornel Rocsin, cel ce a părăsit această lume la 18 ani? Drama morţii unui virgin.

*

  1. E.: „Slăbind cu vîrsta, memoria mea se ţine de şotii. Capul îmi e plin de zumzetul unor nume în libertate, aidoma unor insecte zbîrnîitoare care nu mai poposesc nicăieri. Pe de altă parte, revăd cu ochii minţii un şir de figuri umane cărora le-am uitat numele. Anonimi la ora de faţă, cu care n-aş putea sta de vorbă, aşa cum obişnuiam, pe care mă fac că nu-i recunosc, atunci cînd îi întîlnesc pe străzile răsucite ale trecutului”.

*

Uneori meditaţia reprezintă un soi de întrerupere a fluxului vieţii, precum o pauză intervenită după un răstimp de efort, alteori se conjugă cu fluxul vieţii, cum ai conduce o maşină care merge atît prin funcţionarea motorului său, cît şi prin prestaţia ta de şofer.

*

„Confesiunea începe întotdeauna cu o fugă din sine însuşi. Pleacă dintr-o disperare. Temeiul ei este, ca al oricărei plecări, o speranţă şi o disperare. Disperare faţă de ceea ce eşti, speranţa să apară ceva ce încă nu există” (Maria Zambrano).

*

Profundele sentimente sunt de multe ori învăluite în teamă. Cele superficiale se învăluie de multe ori, compensator, în curaj.

*

Polifonia vieţii nu îngăduie nici un sunet pe de lături, nici un cuvînt, nici un suspin, totul fiind trecut în partitura sa care te atrage cu o luciditate visătoare, aşa cum o floare atrage albina. O floare sonoră căreia, dacă nu i te supui, rămîi pe dinafară fără glas tu însuţi.

*

„De ce să-mi ucid sufletul, de ce să mi-l înăbuş în aspiraţiile sale doar ca să par logic şi consecvent în faţa celorlalţi? E o teribilă robie să trăim ca sclavi ai ideii pe care şi-au făcut-o ceilalţi despre noi. E o teribilă robie robia gloriei deşarte. O schimbare, vor spune ceilalţi. Nu, un progres. Nu de ei, de mine trebuie să dau socoteală. Libertate, libertate, libertate. Dumnezeu m-a chemat, trebuie să-L ascult. Dacă ceilalţi nu vor înţelege acea chemare, sunt oare obligat să trăiesc ca rob al lor? Trebuie să trăieşti în realitatea ta proprie şi nu în părerea pe care şi-o fac ceilalţi despre noi; în propriul nostru spirit, nu în ideea celuilalt” (Unamuno).

*

Străduindu-te de dimineaţă a urma fantasmele literare, a merge pe o linie avînd ambiţia unicităţilor, ţi-ai dat seama că te poţi regăsi nemaipomenit în micile gesturi mecanice ale zilei, bunăoară cînd formezi numere de telefon sau îţi potriveşti ceasul.

*

Întunericul îl dă de gol, nu lumina, mişcările sale întîmplătoare, ezitările, dispoziţiile anoste pe care ar fi dorit să fie trecute cu vederea, rămîn întipărite în huma întunericului care se usucă, păstrîndu-le ca atare, un mulaj a ceea ce este el efectiv.

*

„Noua limbă de lemn e, de fapt, cea veche. Iată două mostre luate la întîmplare dintr-un discurs al actualului ministru al agriculturii, Petre Daea: «Să preiei cu dibăcie conexiunea factorială, dar, mai cu seamă, să detaşezi cu puterea de percepţie direcţiile de acţiune…» şi: «Puterea de percepţie nu-ţi dădea posibilitatea să prinzi cu toată dibăcia conturul realizării, dar, mai cu seamă, nu îţi puteai aşeza mintea pe hîrtia de scris pentru a putea proiecta viitorul agriculturii». Dacă agricultura ar durea, atunci numele acestei usturătoare şi iremediabile migrene ar fi daea” (Dilema veche, 2017).

*

„Ion Ţiriac, statornic susţinător al sportului şi al PSD-ului, spune într-un interviu:    «Eu, între hoţ şi prost, prefer hoţul» . Nu-i prost Ion Ţiriac…” (Dilema veche, 2017).

*

„Supunerea faţă de legile divine, chiar dacă ne face să suferim, este necesară. Oh, de-am putea cerşi lucrurilor unele secrete ale supunerii lor…” (Monseniorul Ghika).

*

Există stări de suflet care nu se livrează cu uşurinţă hîrtiei albe, sensibilităţi, tensiuni, contrarietăţi care abia iau cunoştinţă de ele însele, în nebuloasa din care aspiră totuşi la un, fie şi aproximativ, contur raţional. Te cuprind fără să le poţi cuprinde şi tu. Dovedesc acea molatică fatalitate a prezentului, parcă fără antecedente şi fără urmări, în care te percepi dezarmat, părăsit, inclusiv de tine însuţi. Nu poţi nici începe, nici sfîrşi nimic. Eşti prizonierul unei dispoziţii menite a rămîne în suspensie, neavînd acces la verb.

*

Trecutul suferă sub povara unei realităţi excesive, viitorul suferă din pricina unei realităţi insuficiente.

*

„Năzuinţa spre ordine e totodată o năzuinţă spre moarte, căci viaţa e o încălcare permanentă a ordinii. Sau invers: se poate spune că năzuinţa spre ordine e un pretext onest cu care ura faţă de oameni îşi motivează şi îşi justifică ticăloşiile” (Milan Kundera).

*

Viaţa ca o partidă pierdută deja, viaţa ca o partidă care poate fi pierdută. Stresul cu mult mai împovărător al cazului secund.

*

Cuvînt venind dificil, nu ca o consolare a durerii, ci ca un competitor al ei.

*

„Rareori am întîlnit un om mai dăruit cu toate defectele cum sunt eu: voluptate, cupiditate, răutate, trufie şi mai ales egoism. Mulţumesc lui Dumnezeu că ştiu asta, am văzut şi văd în mine această ticăloşie şi mă lupt cu ea. Aşa se explică succesul scrierilor mele” (Tolstoi).

*

Nu orice clipă a trecutului se transformă în ficţiune, cum afirma un romancier, spre a salva memoria cea hibridă (ar fi o stare paradiziacă neîntreruptă), ci doar cîte o clipă rară, neîndoios privilegiată „de Sus”, care triumfă sub chipul amintirii.

*

A şti prea puţin şi a şti prea mult înseamnă, în egală măsură, a pune în dificultate necunoscutul.

Revista indexata EBSCO