Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – O antiutopie cu o altfel de scriitură

 

Nu cunosc în literatura română un scriitor care să-şi fi schimbat, programat, scriitura şi tehnica narativă, de la o carte la alta, precum Vasile Andru. Îşi teoretiza disponibilităţile în eseuri şi chiar în interiorul unor texte ce aparţin în mod egal literaturii experimentale şi speculaţiilor teoretice despre ceea ce este literatura şi rostul ei spiritual. Voinţa scriitorului de înnoire, cunoscîndu-i multiplele rezerve de subiecte, trebuie înţeleasă ca punere de acord a stilului cu fondul. Deci, fuga e motivată de teama de a nu rămîne încorsetat într-un tipar unic, sortit ruginirii. E absolut gratuit să mai spui că e un scriitor atipic. Mai curînd se poate vorbi despre singularitatea lui, ca rost particular de a fi în lumea literaturii, nici ca alţii, nici ca el însuşi. Asemănarea e cauză de plictis pentru un spirit foarte activ ca al lui. Cu ani în urmă am primit de la el, cu dedicaţie, volumul: O zi spre sfîrşitul secolului. În subtitlu scria „proză scurtă”. Iar cu mîna lui a adăugat: „altă scriitură!”. Pentru Vasile Andru şi literatura, scrisă mereu altfel, intră în „acest grandios scenariu al iluziilor care este existenţa noastră”. Mai ales intelectuală, se înţelege. Interesant e că setea de iluzie a scriitorului, în acest ultim moment creator, se manifestă strict negativ. Jocul stilistic e satisfăcător, întrucît eliberează, răzbunător, revolta împotriva unei realităţi trăite ce promite o „realitate” virtuală în care intelectualul nu mai are loc. Că această idee este fecundă, graţie scriiturii mereu adecvată în literatura lui Andru, nu se cere justificat, ci doar constatat în schimbările caleidoscopice experimentate cu plăcerea noului, fără trudă. Indianistul din el nu trăieşte doar pasager starea de iluzie creatoare şi efectele ei deformatoare ale obiectului reflectat. Altfel ce ar fi literatura ca ficţiune vizionară în romanul Grădinile ascunse, editat postum, în formă definitiv revăzută? Şi această carte, ca întreaga operă, stă sub semnul mărturisitei dorinţe de a scrie şi această carte, „ca să se mîntuie”. Dacă literatura antiutopică a secolului XX, de tip 1984, şi-a creat sateliţi, un astfel de satelit românesc, întîrziat ca să poată fi scris altfel, este ficţiunea viitorului absurd în viziunea lui Vasile Andru.

Scriitura noului roman este original aderentă viziunii asupra unei societăţi ce amplifică pînă la absurd răul vizat de antiutopiile deja clasicizate, cum sînt cele scrise de Zamiatin, Orwell sau Huxley, de exemplu. Scriitorul nostru nu rămîne la mediul, la personajul sau la instrumentele simple şi sobre ale acestor distopii care descriu subversiv o realitate existentă. Romanul lui Andru e literatură de anticipaţie prin extensie virtuală, pe baza a ce s-a experimentat deja. Personajul vînat e un intelectual. El aste victima sigură a regimului totalitar într-o formă agravată şi de un absurd particularizat, de alte dimensiuni decît în literatura lui Kafka. Deşi e trecut prin succesive probe discreditante, ce au ca apogeu închisoarea şi tortura, spiritul lui de opozant, manifestat prin atitudine şi tăcere, rămîne neschimbat. „Grădinile ascunse”, de el căutate, sînt un simbol al unei alte lumi în care creativitatea să se bucure de libertate, un liman atractiv pentru tentativa de evaziune. Nou în antiutopia lui Vasile Andru este şi ironia regină, ca figură de gîndire ce construieşte viziunea în formă agravată. Şi exagerările sînt în sine ironice. Studiat, apare o nouă particularitate a scriiturii, contrafacerea, prin parodie şi pastişă, a unor sloganuri ori ziceri din limbajul comun. Scriitorul se complace în exerciţiul virtuozităţii jocului stilistic, nu ca scop, ci ca mijloc expresiv al spiritului neînfrînt provocat de subiectul destinului unui intelectual într-un sistem social absurd. De scriitura nouă vorbind, se constată că în acest roman nu se mai repetă stilul vorbit, cu aspect de proces-verbal, din unele povestiri introduse în volumul Veacul meu, fiara mea, numite proze narativ „bifocale”, ce compun, scrie autorul, un „Roman în cinci falii”. „Falii” însemnînd schimbări în stil şi concepţie narativă. După cum nu se mai întîlneşte nici o urmă din structura compozită a prozelor din volumul O zi spre sfîrşitul secolului, unde nararea unui fapt e părăsită în favoarea comentariului teoretic a ceea ce ea vrea să fie. Volumul întreg a fost programat să fie redactat într-o „altă scriitură”. După trecerea scriitorului prin India, stilul meditativ al întoarcerilor în sine se modifică semnificativ, aşa cum se percepe în florilegiul de proze din volumul Opt chipuri ale singurătăţii, despre care am scris la apariţie, în 2016. Ciornele acestor proze, amintite în „Colofon”, sînt documente ale efortului de a adecva scriitura, transferînd în ea gînduri în formă aforistică, de multe ori paradoxală sau ambiguă. Schimbarea însăşi a tehnicilor narative, a folosirii subtitlurilor în acelaşi text, varietatea literei care spune ce scriitorul n-a spus, pînă la aşezarea originală în pagină, text central, text marginal, fragmentarea, ca şi inserţiile de tot felul, se implică subînţeles în scriitură, participînd, ca semnificant, la configurarea discursului. În fiecare carte a lui Vasile Andru te întîlneşti cu noi identităţi stilistice ce ascund una şi aceeaşi esenţă spirituală. Stilul acestui ultim roman excelează prin jocul ironic al prefacerii sloganurilor şi expresiilor de uz curent în noi sloganuri ce condamnă categoric societatea inumană presimţită a fi a viitorului. Astfel de jocuri stilistice sînt prea frecvente ca să nu fie observate ca marcă a scriiturii. Lectura romanului Grădinile ascunse, urmărind şi perspectiva stilistică, este, de la primele pagini, întîmpinată de o euforie a exagerărilor, proliferante în descrierea „realităţii” traversate de personaj. O lume pe dos, desfigurată, dezumanizată astfel încît să impună starea de absurd. Este un procedeu ce asigură izbînda ideii romanului. Plusează atît de mult, încît apare ca o conversiune negativă chiar şi a ceea ce a fost organizarea şi mentalitatea comuniste. Este, acum, reluată şi adăugată o formă mai veche a acestei proze publicate în 2006, total neglijată de critică. În „ediţie definitivă”, în Grădinile ascunse, după o logică a probabilităţii , autorul imaginează scene ce s-ar putea produce în viitor, pe bază intuitivă favorizată de gîndirea abstractă. Profetizează ceva ce nu este încă, dar e posibil să fie, plecînd de la certitudinea experienţei trăite în totalitarismul comunist. Citim, deci, o literatură de anticipaţie asupra viitorului umanităţii, promis şi de ceea ce este astăzi ritmul vieţii sociale, pe lîngă experienţa premergătoare acumulată critic de Vasile Andru, mare amator de paradoxuri, printre altele. Iar paradoxul poate fi o prefaţă a absurdului lumii pe dos din acest roman. Uimit şi ostil, Ambrozie, personajul principal, face experienţa complicată a traversării acestui univers, mereu pedepsit pentru inaderenţa lui de intelectual suspicios şi suspectat pentru ceea ce caută. Înaintează răbdător pentru atingerea scopului, descoperirea grădinii miraculoase, loc secret al nemuririi. De altfel şi numele protagonistului face trimitere la ambrozie, elixirul zeilor nemuritori.

Secţionat în cinci părţi, cu tot atîtea moto-uri de mare subtilitate, romanul se deschide cu numele protagonistului: „Ambrozie iese din apartamentul fagure”. Chiar din incipit apare intenţia antiutopică implicată în trimiterea la blocurile de beton care anulează individualitatea, o reduce la masă. Simbolic, orizontul spre care se îndreaptă este obscur. Ca să găsească „grădinile” intrate în legendă, Ambrozie, profesor de antropogenie, obiect doar proiectat, nu şi predat, orbecăie, riscant pentru libertatea şi demnitatea lui de intelectual, printr-o lume absurdă. La orizont are „pădurile seculare şi obscure. Acolo, în miezul neştiut al pădurilor, se află grădinile.” Aventurat pe urmele legendei, Ambrozie vrea să-l întîlnească pe gonaciul de vînătoare despre care se spune că văzuse grădinile, dar acum era „transfigurat şi fără grai” de cele văzute, păzit de oameni înarmaţi, ca unul ce deţine un secret rîvnit de clasa conducătoare din Humoreni. Dar pînă să ajungă acolo, se istorisesc peripeţiile drumului care începe cu popasul la „Institutul de Studii Gri şi Roşii”, unde el ar fi fost, teoretic, angajat să predea antropogenia. Are surpriza să asiste la demolarea „Institutului mamut”. Campania comunistă de demolare a edificiilor care ne conservau istoria e acuzată, la modul literar, de Vasile Andru în mai multe proze. Dar, ca subiect dramatic major apare în Păsările cerului.

La Institutul în demolare erau obiecte şi facultăţi „numai pe hîrtie”. Ca în antiutopia Lobocoagularea prefrontală, scrisă de Vasile Voiculescu şi ignorată de critică, desigur şi cu urme orwelliene, se spune că, în realitate , în Institut funcţionau „numai două mari departamente. Unu: Facultatea de Spălare a Creierului; doi: Facultatea de Cultul Personalităţii”. Ca să adauge ceva ce nu spuseseră antecesorii autori de distopii, Andru prelungeşte relatarea precizînd că prima facultate le „era destinată celor supradotaţi şi geniali, ca să-i mai uşureze de creier”, iar a dou facultate era pentru „retardaţi mintal”. Cei cu creierul spălat erau numiţi în posturi înalte. „Portarul-rector” îl informează pe Ambrozie despre planul pe 101 ani al Institutului, plan „care nici nu mai există”. „A ars biblioteca universală”, spune portarul fără regret, „că oricum cartea dăunează grav”. Motivul capital al romanului este problema intelectualului indezirabil într-o astfel de societate. Mereu spionat, e ameninţat să nu facă amiciţii cu oameni cu idei, care ar deveni conspiraţii de neiertat. În schimb poate aplauda în exces, după ce urmează un „curs intensiv de aplauze”, căci „cine aplaudă voios, departe ajunge! Spune-mi cum aplauzi, ca să-ţi spun cine eşti.” Stilistic, asocierile între pastişă şi parodie trădează sensul discursului auctorial. O specială ironie se citeşte şi în numele de străzi, cartiere şi altele. Cel mai prăpădit cartier din Humoreni se numeşte „Avîntul uriaş”, cîrciuma, „Zorile foarte noi”, iar bulevardul „P.P. – Progresul Profund”. O stradă e numită „Progresul infinit”, iar altele zece, încă şi mai accentuat ironic, purtau acelaşi nume, „Avîntul Dezvoltat”. Principiul „omului nou” al acestei imaginare societăţi era: „Vreau să-l dobor pînă nu mă doboară el”, tipărit, distinctiv, cu italice.

În această ultimă operă, care e romanul Grădinile ascunse, fenomenele sociale absurde sînt reprezentate într-o specială cheie ironică, acid şarjantă. Este tonalitatea stilistică a întregului roman. Hiperbolizarea expresă a răului social este în sine ironică prin parodii şi pastişe de tot felul. Lucrători robuşti şi agili „dărîmau cu graţie şi supleţe sportivă, de parcă nu avea importanţă acţiunea, ci măiestria”. Şi îndată e introdusă o asociere ce ajută la înţelegerea sensului ironiei: „Dărîmatul era operă de artă, tot aşa cum este posibilă crima ca operă de artă”. Spectacolul era supravegheat de un şef cu „un ciomag artizanal… simbol al autorităţii”. Dialogul lui Ambrozie cu acest ciomăgar pune în lumină pornirea semidoctului de a-l culpabiliza pe intelectual că nu munceşte fizic. Încă şi mai interesant, pentru mecanismul faptei şi obtuzitatea mentală a lucrătorilor încredinţaţi că ceea ce fac ei e „act creativ”, este dialogul lui Ambrozie cu ei, îndoctrinaţii. În ceea ce spune unul dintre ei se recunoaşte parafraza, aici dezvoltată, a unor sloganuri din limbajul de lemn mai vechi şi mai recent. Întrebat de Ambrozie de ce demolarea, el răspunde: „Noi muncim, noi nu ştim… Iniţiativa noastră este executarea. Vederea noastră este închiderea ochilor. Auzul nostru este astuparea urechilor.” Că de aici începe povestirea despre o viitoare lume absurdă şi mai accentuat totalitară, o spune acelaşi, interpretînd demolarea: „Prin distrugere, omul îşi ia soarta în propriile mîini. Cine nimiceşte, acela stăpîneşte. Cît nimiceşti atîta stăpîneşti.” Alţi roboţi, dintre demolatori, sînt temători. Unul zice că a auzit ceva, dar e „interzis să spună”, că, în cazul lor „mîncărimea de limbă e tratată cu puşcăria”. De aceea preferă să vorbească cu o groapă, precum un sclav din antichitate. Institutul viitor, plănuit a fi „de nebănuite forme”, „ nu va mai avea ferestre”, se va trece la învăţămîntul nocturn spre a se lăsa timp pentru producţie.

Dactilografa rămasă într-un cotlon bate la maşină mecanic. Dialogul se încheie într-o notă de ridicol subiacent, cînd un muncitor spune că scopul demolării e cărămida pentru export „şi ca să cîştigăm atît imagine, cît şi valută”. Iar secretara susţine construirea unor grădiniţe fără ferestre, deoarece „fereastra dăunează grav sănătăţii”. Parodia adaptată situaţiei este pentru Vasile Andru un artificiu stilistic util pentru realizarea radiografiei absurdului. Multe astfel de clişee verbale prefăcute, cum ar fi şi „umilinţa liber consimţită”, sînt montate ironic în povestirea dramatică prin varii combinaţii verbale. Sau, de exemplu: „Viitorul vine dormind. Somnul creează viitor”. O undă de umor recuperator scaldă, lustral pentru narator, afirmaţia: „dacă strîngi pe cineva de gît, începe să ţîşnească viitorul!” Urmată, îndată, de uciderea oricărei speranţe: „omul viitorului este omul fără nici un viitor”. Este un text de citit pe dedesubt, capitolul fiind semnificativ intitulat „Dialog cu gropile”, cu trimitere la frica sclavului, bărbier al regelui Midas, de a spune ce ştia despre urechile de măgar ale stăpînului. Pentru că pusese prea multe întrebări, spre nemulţumirea supraveghetorului cu ciomagul, ca din întîmplare, Ambrozie suferă un „accident civilizat”, care are „un sens, fizic sau metafizic”, spune secretara. Scriitorul revine cu o anume insistenţă, în structura problematică a romanului, asupra acestei metode de îndepărtare a oponentului. Pancu, fostul coleg al lui Ambrozie, după ce îl dă pe acesta afară din locuinţă, devine un periculos delator şi agent al serviciilor secrete. El, „omul nou”, nu se sfieşte să se laude cu „instrumentele de tortură”, „materialul de intimidare”, şi chiar de exterminare, pe care le are la îndemînă. Îl sperie pe Ambrozie arătîndu-i „aparatura de spionat”, îl intimidează vorbindu-i despre „execuţia medicală” perfect sterilizată: „Noi trimitem pe lumea cealaltă o populaţie sănătoasă, neinfectată”, ghilotina e prevăzută cu „lame de unică folosinţă”. Recursul tipografic la italice e un mod al autorului de a atrage atenţia asupra răului extrem, a inumanului absurd, prin jocuri de limbaj, într-un stil împrumutat din cele mai banale clişee, recontextualizate.

Experienţa lumii pe dos, făcută de Ambrozie, se îmbogăţeşte cu noi nuanţe după întîlnirea lui cu un înţelept bătrîn centenar. Discursul neîntrerupt al acestuia vorbeşte despre un absurd progres în vorbe, transmis la radio „din 7 în 7 ore”, despre „dictatura democrată” în care a trăit, cînd fiecare cetăţean se „autodenunţa ca duşman de clasă”, chiar de mai multe ori pe zi. Mai parodiază o afirmaţie a lui J.J. Rousseau, din Contractul social, despre cum s-a născut şi cum a devenit omul, ironizează absurdul timpului în care mulţi dintre prietenii lui „au fost nimiciţi din motive umaniste şi profund democrate”, fiindcă „exterminarea este totdeauna în folosul celor exterminaţi”. Diatriba bătrînului, un foc încrucişat ce trimite şi la trecut şi la prezent, e încoronată, evident, cu o ironie exclamativă: „Eroice vremi”.

Considerat un potenţial pericol cu „gînduri ascunse”, intelectualul este spionat şi intimidat, cum se deduce din varii situaţii risipite în roman. Însă, o concentrare maximă a stării intelectualului este înscenată în capitolul Alergie la simboluri. I se cere profesorului de antropogenie să-şi exprime recunoştinţa pentru „măsura înţeleaptă” de a fi fost evacuat din locuinţă şi forţat să doarmă într-un lan de lucernă. Chemat la „Departamentul Justiţiei”, Ambrozie e introdus într-o cameră de tortură, numită „generator de trac şi slăbirea barierelor psihice”. Anchetatorii îşi etalează instrumentele de tortură, teroare psihică sub care îi cer „un raport verbal despre grădinile ascunse”, dar „concret, fără simboluri”, ei făcînd alergie la simboluri. Îl avertizează: „noi nu avem probleme de conştiinţă, noi avem aparatură”. La cele nouă întrebări despre „grădini”, Ambrozie dă răspunsuri evazive , ispititoare totuşi pentru anchetatori. Eliberat, i se cere „loialitate şi obedienţă”. Ca să-l oblige, puterea îi dă o funcţie şi un subaltern. În mod absurd, „Subalternul îi spune şefului ce ordine să-i dea şeful”. Totul sună ca o încurcătură de limbă. Aici autorul plusează din belşug, pînă la risipă de jocuri verbale. Ca „sclav al funcţiei” i se cere să fie „la înălţimea sclaviei sale”, să exercite „un despotism temerar, elevat şi feroce”. Amuzat de regulile instituţiei, care era „Departamentul Progresului Infinit”, Ambrozie ascultă uimit solicitarea ameninţătoare a subalternului: „Vreau să trăim cu pumnul tău în gură! Nu ne obliga să te obligăm”. De aici mai departe, naraţiunea dramatică profită de ceea ce autorul ştie de la cei ce făcuseră experienţa închisorilor comuniste. Neascultător, Ambrozie este arestat şi torturat fără motiv. Bătăi din ce în ce mai crunte îl lasă fără cunoştinţă. Iar cînd „Ambrozie a deschis ochii, medicul s-a supărat foarte tare că nu era mort de tot”. Un număr considerabil de pagini istorisesc cruzimea torturii şi graţierea sub jurămîntul că va „proslăvi regimul”, corifeii timpului fiind oameni fără merite, adversari ai meritocraţiei. Parte din prezent devine viitor şi mult mai multe în plus. Într-o lume pe dos „idealul de a săpa groapa altuia” şi „arta de a da ordine” vor fi condiţii ale succesului.

Cu adrese încrucişate spre ieri, azi şi mîine este folosită retorica şarjelor directe, în acelaşi stil împovărat de acuze individualizate. Este vizat, în înscenări ironice, scrise cu furie creatoare de imagini memorabile, sistemul actual ce-şi întinde tentaculele spre un viitor sumbru. Lumea de azi şi de mîine privilegiază injustiţia, incultura miniştrilor, agramatismul, spionajul interuman, fenomenul „migraţiei creierelor”, falsul academic al diplomelor, divinizarea „corupţiei postmoderne” şi „prada din hambarele patriei”, „dormitul în papuci şi în Senat”, procreaţia mecanică, fără coabitare şi fără iubire, omul marionetă dresat de lozinci orientat spre sperjur şi denunţ şi altele ce nu se mai pot enumera. Drept care, e de citit toată cartea, dar mai ales pamfletul din cap. 16, care, într-un fel, reprezintă spectacolul decăderii la care asistă Ambrozie înăbuşindu-şi rîsu-plînsu. Ironia ucide psihologic răul trimiţînd la un „Nivel de trai ca-n rai”. Revolta stilizată în pamflet şi avertismentul îngrijorător este un mesaj literaturizat prin care autorul ne spune, în rezumat, iată ce ne aşteaptă, o umanitate care se autodigeră, se autodevorează, precum „şarpele lumii”. Ştim că e mitologicul Ouroboros. Un personaj, un fel de deus otiosus, care prooroceşte dormitînd, spune că s-a „ajuns la limita modelului” de societate a viitorului. Controlînd structura romanului ca revelatoare a discursului, condus spre imposibilia, scriitorul nu uită să pună de acord profeţia despre limită cu stilul ce vizează absurdul. Este absurd să pedepseşti o greşeală ce nu s-a făcut. Portarul Institutului, devenit şef, îi propune lui Ambrozie funcţia de decan al „Facultăţii de Spălare Electronică a Creierelor”. La refuzul acestuia, îl admonestează: „Ai orgolii cu mine? Să zici mersi că te-am iertat pentru culpe grave, nefăptuite de altfel.” O contestaţie „e respinsă înainte de a fi făcută”, „Procesele se judecă înainte de săvîrşirea delictului”, „vinovatul e închis înainte de a greşi”, cu scopul „de a corecta instinctele ”. E ca şi cum ar fi avut o nedeclarată maşină de citit intenţiile intelectualului bănuite a fi ostile puterii care conduce. Spre a-l înspăimînta pe Ambrozie, anchetatorii îi flutură în faţă formula extremă a „Umanismului meschin. Deviza noastră este – spun ei – vindecăm durerile de cap prin tăierea capului”. Stilul este mijlocul avut la îndemînă de Vasile Andru pentru a denunţa , în formă de avertisment, absurdul viitorului societăţii, astăzi încă, sau oarecum, cît de cît umană.

După ce autorul a construit acest ultim posibil model, Ambrozie evadează din el, urmînd „ispite ezoterice”. Merge în „satul vrăjitoarelor” şi, de la ultima dintre ele, află de laboratoarele experimentale ale fiului ei, dintr-o „pădure mică tăinuind o lucrare mare”. Cercetătorul, trăind într-o oază de ştiinţă a viitorului, voia să prepare „elixirul de viaţă lungă”. Sînt pagini de science fiction, în care sînt amestecaţi, decorativ, copiii geniali ai cercetătorului. El era ajutat în căutările lui de „Marea Sursă a Eonilor”. Ambrozie este condus în „Pavilionul desăvîrşiţilor”, o cameră de criogenie, unde oameni de două sute de ani trăiau surîzînd în lumea somnului. Adormiţi fiind, erau desăvîrşiţi. Prin schimbare de registru, în această a doua parte a romanului aventurilor lui Ambrozie, Vasile Andru cade într-o euforie epică a inventării posibilităţilor ştiinţifice de schimbare a vieţii în luptă cu iminenţa naturală a morţii. Imaginaţia lucrează la fel de fecund şi chiar sporită de pasiuni subiective mascate în diluţii literare. Brusc apare un personaj feminin, Sabina, care îl ia de mînă pe profesor şi îl conduce să-i arate grădinile mult visate. Totul se întîmplă fără dificultăţile şi primejdiile la care cititorul s-ar fi aşteptat, îndreptăţit de libertatea creatoare a receptării, după ce autorul le anunţase la început, ca fiind obstacole anevoie de trecut. Într-un spaţiu narativ mult prea restrîns, cu mare economie, redusă la minunea „arborelui de pîine”, îi este prezentată grădina care trebuia să fie un microcosmos edenic miraculos. Deloc impresionat, fără să i se întîmple nimic din ceea ce i se întîmplase gonaciului rămas cu minţile rătăcite, „Ambrozie a luat calea întoarcerii spre oraş”. Se poate crede că motivul grădinii din pădurea obscură e un pretext, un loc căutat, pentru aflarea căruia Ambrozie trebuia să parcurgă un drum printr-o lume absurdă, care, de fapt, ocupă tot spaţiul cărţii. Ca să nu i se încheie astfel aventura, autorul îi prelungeşte acţiunea pînă la întîlnirea cu destinul de intelectual sacrificat de potentaţi politic, cărora a fost obligat să le fie călăuză într-o expediţie cinegetică prin „pădurile obscure”. Cu foarte multe detalii sînt istorisite rătăcirile, din intenţia călăuzei, deşi se spune că Ambrozie „învăţase să nu gîndească”. Rătăcirea e un prilej de dezgolire a mentalităţii conducătorilor politici revoltaţi de felul în care sînt călăuziţi de un intelectual. După ce cîţiva dintre ei, cei mai corpolenţi sînt sfîrtecaţi de lupi, cei rămaşi îi fac promisiuni exorbitante călăuzei în schimbul salvării. Ajunşi la marginea unui oraş de la poalele muntelui, ei hotărăsc rapid „să-l stîrpească pe acest călăuz care ne-a înjosit şi ne-a expus primejdiilor”. O „Notă” finală, urmare a cîtorva puncte de suspensie, lasă să se înţeleagă că a fost ucisă călăuza şi îngropată la poalele pădurii. Este inserată aici o incantaţie folclorică în proză despre mormîntul anonim.

Am citit Grădinile ascunse ca pe un testament al lui Vasile Andru revoltat contra comunismului şi postcomunismului. O nouă şi ultimă formă de mîntuire scrisă cu un prisos de energie stilistică ce comunică starea psihică şi spirituală provocată de subiectul sacrificării intelectualului călăuză.

Revista indexata EBSCO