Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Roger Scruton

 

Hoinărind prin numele şi titlurile internetului dau peste o informaţie care spune că în Anglia 50% din locuitori sînt desprinşi de orice formă de religie. Îmi amintesc îndată că alt sondaj spunea că aderenţa la ritul romano-catolic a ajuns să o depăşească pe cea practicată de anglicani, biserica de fapt „oficială”. Nu dau prea mare importanţă acestor cifre ale „ştiinţelor sociale”, dar îmi închipui că totuşi ele conţin şi o anume doză de adevăr. Oricum, mi se pare că oglindesc o situaţie care diferă considerabil de istoria multi-seculară a insulelor britanice. Prea puţin se potrivesc ele cu  sutele şi sutele de ani ale unei istorii în care se ciocneau păreri şi viziuni religioase, ciocniri care ajungeau pînă la vărsare de sînge.

Se observă mai rar că aceste dezbateri violente au dat naştere în lumea britanică la opusul lor, adică la o tradiţie bogată şi bine-articulată de chemări la conservare, la continuitate, la moderaţie. Tradiţie mai impresionantă decît cea din alte ţări şi limbi şi neamuri continentale. Am putea afirma că începe această linie cu Richard Hooker şi Sir Thomas Elyot în secolul 16, oameni învăţaţi şi cumpătaţi care căutau să instaleze o contrapondere la impulsivul şi subiectivul act de reformă protestantă a regelui Henric VIII.

Şi veacurile următoare (al 17-lea şi al 18-lea) au fost bogate în gînditori şi scriitori conservatori: de la Drden, Pope şi Swift, pînă la Dr Samuel Johnson, de la Clarendon, Shaftesbury şi marchizul Halifax pînă la şcoala platoniştilor cantabrigieni, ba chiar şi la filozoful „avangardist” David Hume (ca să pomenim doar cîteva nume mai proeminente). Secolul 18 se încheie cu genialul Edmund Burke, un adevărat „Karl Marx” al conservatismului mondial, care a sfărîmat ideologiile revoluţiei franceze şi a rămas pînă azi călăuza şi temelia conservatorilor de pretutindeni. Mai este ceva interesant la Burke: în mai tot decursul vieţii el a fost de fapt liberal – anti-colonialist, opus exploatărilor capitaliste, însă atunci cînd violenţele stîngiste şi-au dat arama pe faţă a ştiut să ia atitudine energică, lipsită de compromisuri şi plină de inteligentă adîncime.

Secolul 19 a fost prin excelenţă secolul conservatismului britanic, socotit adevărat model pentru toate ţările lumii. Începînd cu ultra-conservatorii oameni de stat Canning şi Castlereagh, secolul a fost punctat de figuri politice excepţionale precum prim-miniştrii Robert Peel, Benjamin Disraeli şi marchizul de Salisbury de pildă. Disraeli mai are şi meritul de a fi teoretizat opţiunea populistă a conservatismului: o structură politică şi ideologică pentru toate clasele sociale, pentru societate în ansamblu, iar nu pur şi simplu o fortăreaţă  pentru agricultură sau pentru latifundiari.

Dar tot atunci, în afară de oameni de stat, găsim şi personalităţi cultural/intelectuale. Coleridge şi Southey la finele romantismului de pildă. Apoi grupul teologic („tractarian”) de la Oxford (Keble, Pusey, Newman, Froude) care pur şi simplu au reînnoit anglicanismul aducîndu-l spre modalităţile de la începutul secolului 17 şi eliminînd condiţiile parazitare în care se înfundase între timp. Pînă şi oameni pe care îi definim ca liberali (un lord Acton sau un John Stuart Mill) aveau trăsături de ponderat tradiţionalism, ca să nu mai vorbim de istoricul Thomas Carlyle cu toate complexităţile sale.

Dacă secolul XX este mai puţin tipic conservator, apoi în nici un caz nu se poate nega că cele două figuri politice esenţiale britanice (Winston Churchill şi Margaret Thatcher) nu au purtat pe drept cuvînt eticheta de conservator. După cum din gînditorii acestui secol s-au impus categoric istoricii Arnold Toynbee şi Christopher Dawson sau, poate mai presus de ei, eminenţi oameni de litere ca T.S. Eliot şi Evelyn Waugh sau nu mai puţin eminentul politolog Michael Oakeshott.

Dar astăzi? Nu-mi dau seama dacă numele lui Roger Scruton este cît de cît cunoscut în România. Ar trebui să fie. Să spun însă vreo cîteva vorbe. Sir (cum a fost titularizat în 2016) Roger are acum 73 de ani şi originea sa socială este modestă. Convertirea sa la conservatism a avut loc în 1968 după ce asistase la aiuritele agitaţii juvenile de la Paris. Din acel moment activitatea sa a fost neîncetată. A fost profesor universitar (între 1971 şi 1992 la distinsul Colegiu Birkbeck, de orientare stîngistă, dar unde el s-a impus totuşi), eseist, editor de reviste, activist anti-comunist, antreprenor. Lista activităţilor ar fi prea lungă pentru un micuţ foileton. Să aleg deci cîteva puncte mai importante. Unul este, că în mod destul de puţin obişnuit pentru un anglosaxon, Scruton s-a lansat într-o multitudine de domenii. Fireşte, filozofia politică a fost de la început şi pînă la sfîrşit preocuparea sa centrală. Eu aş spune că nu numai diversele sale cărţi merită pomenite, ci întîi de toate trimestrialul „Salisbury Review” (1982-2001), cultural-politic pe care l-a editat; o vreme a scris acolo majoritatea articolelor, sub pseudonime variate.

Nu mă pot abţine să nu deschid o paranteză, spre a mă semeţi cu faptul că şi eu am publicat acolo, că Scruton însuşi mi-a recenzat Teoria Secundarului, că l-am invitat să ţină o conferinţă la universitatea noastră şi l-am invitat acasă. Închid paranteza.

Dar partea cu adevărat rară este combinaţia esteticului cu politicul la Scruton. A publicat mai multe studii foarte serioase despre muzică, despre arhitectură, despre degustarea vinului şi a tabacului, despre etică şi religie. A scris vreo două romane şi ceva nuvele şi dialoguri de tip platonic. În sfîrşit a stîrnit anume senzaţie intervenţia sa nemijlocită în lupta subterană a intelectualilor cehi cam în perioada 1979-1989 în care Scruton s-a angajat direct. Procura cărţi prin contrabandă, ţinea conferinţe pentru dizidenţi, le stabilea acestora legături cu universităţi străine, odată a şi fost arestat, în 1985, de cehi. După 1990 avea să primească mai multe înalte decoraţii oficiale de la Vaclav Havel.

Am citit acum vreo cîteva luni o nouă carte a lui Roger Scruton şi anume Fools, Frauds and Firebrands (London: Bloomsbury-Continuum, 2015; o primă ediţie, acum mult ameliorată, apăruse în 1985 şi stîrnise un sălbatec val de furie academică) (traducerea titlului ar putea fi Nătărăi, escroci şi instigatori)  pe care am găsit-o cu totul excelentă. Interesant este că această oaste de pseudo-structuralişti (francezi în majoritate, dar şi anglosaxoni şi germani) nu au fost demascaţi şi condamnaţi în suficientă măsură. Eu nu cunosc multe studii de specialitate pe această temă în afara de Mirajul lingvistic al lui Toma Pavel şi un alt studiu semnat de Claude Bremond şi tot T. Pavel.

În pofida titlului agresiv, cartea de care vorbim e scrisă metodic şi substanţial. Scruton trece în revistă un număr considerabil de corifei ai „noii stîngi” şi ai „corectitudinii politice”, le prezintă ideologia şi le demolează răbdător, disciplinat, explicînd pas cu pas metehnele şi insuficienţele lor politice şi culturale. De altfel sînt evitate formulările extreme şi, obiectiv, se admit meritele acestor autori: erudiţia lui Habermas, competenţa unor istorici englezi, stilistica lui Foucault. Scruton merge pînă acolo încît îl descrie pe Sartre ca pe un bun scriitor. Eu unul nu sînt de acord, apreciind că afară de vreo 2-3 piese de teatru nu se găseşte nimic de valoare în scrisul lui Sartre, nici în ficţiune, nici în critica literară, de politică şi filozofie nici nu mai vorbesc. Mai dur devine Sir Roger cînd e vorba de autori recenţi ca Slavoy Zizek şi Alain Badiou. Probabil că cele mai competente izbituri se înregistrează în secţiile rezervate neo-marxiştilor din aşa-numita Şcoală de la Frankfurt.

Cartea aceasta a fost tradusă în „samizdat” în polonă şi maghiară, iar deschis în portugheză, chineză şi coreeană. Eu cred că ar fi binevenită şi o traducere în română.

Poate că Scruton nu este un „conservator împăciuitor” ca unii din pre-mergătorii săi; sau nu în toate lucrările sale. Oricum însă prin Sir Roger Scruton ne putem convinge incontestabil că tradiţia conservatoare engleză îşi păstrează şi astăzi vitalitatea.

Virgil Nemoianu, sept 2017, Bethesda MD

Revista indexata EBSCO