Nov 15, 2017

Posted by in Interviu

Adina Scutelnicu: „Creațiile mele reprezintă expresia stărilor prin care trec” – interviu cu artista Smaranda ISAR

 

La numai 23 de ani, bucureşteanca Smaranda Isar a atras deja atenţia cunoscătorilor asupra creaţiilor sale artistice. Este absolventă a Universităţii Naţionale de Arte Plastice şi Decorative, secţia Design textil, şi iniţiatoarea unui concept extrem de interesant, Hau sau spiritul obiectului, care înglobează într-un univers personal oameni obişnuiţi sau personalităţi prin animarea obiectelor pe care le-a creat. Lucrările sale – fotografii, instalaţii, performance, gravură etc. – au fost premiate în România, Macedonia, Anglia şi Japonia. A participat deja la numeroase expoziţii în ţară, dar şi în Mexic, Franţa etc. Lucrează la Atelierul de Artă Pătârlagele, un spaţiu drag pe care doreşte să-l extindă şi să-l pună la dispoziţia copiilor şi adulţilor interesaţi de creaţia artistică.

 

Adina SCUTELNICU: Spune-mi, pentru început, ce ai vrea să ştie lumea despre tine ca persoană?

Smaranda ISAR: Foarte natural şi firesc, ca orice copil, am început să desenez şi să mă exprim astfel de când eram foarte mică, înainte de a învăţa să vorbesc. Petreceam ore întregi desenând fel de fel de personaje imaginare. Jocul şi povestea le aveam în minte, iar „păpuşile”, personajele, erau cele pe care le conturam pe hârtie. În atelierul tatălui meu – ambii mei părinţi sunt artişti – am avut ocazia să descopăr o multitudine de tehnici pe care le puteam folosi pentru a-mi îmbunătăţi jocul: acuarela, creioanele colorate sau cerate, cărbune, peniţa cu tuş sau tehnici ale gravurii.  Cu toate că cea mai mare parte din ceea ce am învăţat din punct de vedere artistic se datorează părinţilor, ei mi-au arătat şi alte posibilităţi de a mă exprima şi au încercat să mă îndrume spre şcoli în care puteam învăţa matematica sau alte ştiinţe. Eu însă mi-am susţinut cu îndârjire părerile, aşa că am urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, apoi facultatea, la Universitatea Naţională de Arte. Am fost un copil şi un elev destul de dificil, pentru că am început să-mi formez foarte devreme propriile păreri despre cum să-mi trăiesc viaţa şi în ce fel să mă exprim artistic. Pentru asta, eram pregătită să merg până-n pânzele albe. Între timp, s-au mai schimbat nişte lucruri şi am realizat că există infinite posibilităţi de a fi şi nici una nu e mai bună decât celelalte; ele pot fi doar potrivite sau nepotrivite persoanei, momentului şi situaţiei.

Povesteşte-mi despre experienţa ta din Franţa! Cum ai ajuns acolo şi ce ţi-a plăcut/displăcut în mod special?

În timpul facultăţii, am aplicat la programul Erasmus de două ori: o dată am fost în Franţa şi o dată în Portugalia. Prima experienţă a fost în Grenoble, în anul doi de licenţă. După cum spuneam, în acea vreme eram o persoană care avea deja formată o părere, la care ţineam foarte mult, despre artă. Constatam schimbările care se petreceau în lume şi care reverberau în artă. Superficialitatea şi promovarea mediocrităţii artistice mă deranjau atât de tare, că aş fi putut deveni o revoluţionară ferventă, dar experienţa care a urmat a fost mult mai folositoare decât o revoluţie. În facultatea în care ajunsesem nu se făcea desen, pictură, sculptură, grafică; nimic din ceea ce învăţasem şi apreciam atât de mult. Ce făceau ei era pentru mine o amestecătură de instalaţii de prost gust şi nişte performance-uri aberante. De partea cealaltă, profesorii pe care i-am întâlnit nu înţelegeau de ce noi, în România, mai păstrăm câte ceva din vechea artă. Practic, experimentam în acele momente o respingere reciprocă. Vedeam în acel loc tot ce detestam în artă. Am trăit acolo şase luni împreună cu prietenul meu, simţindu-mă lipsită de orice posibilitate de a crea ceva. În schimb, locuiam într-un cămin mare, cam dărăpănat, un fel de mic castel cu camere spaţioase şi luminoase (care au devenit atelierele noastre), pe geamurile căruia vedeam Alpii. Între timp, am descoperit facultatea veche, care devenise o şcoală uitată de lume, unde se făceau cursuri de tehnici tradiţionale şi în care am fost primiţi să lucrăm. Lucram, aşadar, în trei locuri diferite: atelierele noastre, facultatea care ne găzduia şi şcoala de arte. Ceea ce s-a întâmplat în acele luni a fost extraordinar fiindcă am fost pusă într-o situaţie-limită în care a trebuit să mă pliez pe regulile altora şi să fac totuşi ce-mi place. Şi în acele momente s-a schimbat ceva în mine. M-am deschis şi am acceptat şi alte posibilităţi, am conştientizat că fiecare are dreptul de a alege cum să trăiască şi să se exprime. Mi-am dat seama că există un loc pentru fiecare în lume şi că acest lucru este minunat. Am devenit astfel mai focalizată pe ceea ce făceam, renunţând să-i mai judec pe ceilalţi, acceptându-i în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, aveam mereu ceva de învăţat şi de împărtăşit. Am construit în jurul acestei schimbări, iar la final am organizat cu prietenul meu o expoziţie. Profesorii au fost uimiţi şi fericiţi să vadă schimbările, iar din respingerea iniţială nu mai rămăsese nimic. Am înţeles cât este de important să înţelegi alte culturi, să compari şi să extragi ce e bun, să apreciezi locul de unde vii şi să nu repeţi greşelile.

Ce poţi să-mi spui despre bursa din Portugalia?

În al doilea an de master, am plecat în Porto, Portugalia, unde am studiat la o secţie foarte serioasă de tehnici de imprimerie. Am întâlnit profesori dedicaţi şi severi, dornici să te înveţe fiecare amănunt. Aceasta experienţă a fost foarte diferită de cea din Franţa. Am văzut o lume săracă financiar, dar bogată din multe alte puncte de vedere şi mi s-a părut că modul lor de viaţă seamănă cu cel al românilor.

Care este filosofia ta de viaţă? Care sunt lucrurile pe care le valorizezi în mod special? Cum priveşti relaţia creator-creaţie? Întreb fiindcă mi se pare că filosofia ta de viaţă se reflectă direct în creaţiile tale.

Pentru mine sinceritatea este ideea de la care pornesc şi se dezvoltă alte gânduri, stări şi concepte. Sinceritatea faţă de mine înseamnă autocunoaştere şi atenţie în a înţelege ce simt, de ce simt şi cum să transmit un mesaj. Înseamnă a-mi trăi fricile, neputinţele, spaimele, iubirile şi speranţele înţelegându-le şi analizându-le fără să încerc să le ascund de mine. Sinceritatea înseamnă a trece prin filtrul simţirii şi al gândirii mele orice informaţie în aşa fel încât să nu preiau aceste informaţii gata digerate, pretinzând că sunt ale mele. Sunt atentă la tot ce este în mine şi în jurul meu, îmi place să observ moduri de comportament şi de viaţă, să ascult şi să înţeleg oamenii. Mă bucur să trăiesc clipa asumându-mi ceea ce fac şi mă bucur că pot vedea minunea în lucrurile din jur. Aş spune că după analiza şi înţelegerea acestor lucruri legate de mine şi de oamenii din jur, urmează momentul exprimării şi materializării acestor stări, momentul creaţiei.

Cum este publicul căruia i te adresezi? Cum ai vrea să fie receptate obiectele-personaje cărora le dai viaţă? În ce univers „trăiesc” aceste obiecte-personaje?

Nu mă adresez unui public anume, cred că unii oameni aleg să mă urmărească în momentul în care simt ceva atunci când văd ceea ce fac. Într-adevăr, personajele pe care le creez, fie ele desenate sau oameni costumaţi, trăiesc într-o poveste. Dacă aş fi scriitor, aş scrie această poveste, însă nu pot descrie mai bine acest univers decât o fac prin arta vizuală.

Ce este Hau?

Hau sau spiritul obiectului este un proiect artistic care a început la Universitatea din Grenoble. Am cunoscut În acel loc foarte mulţi oameni diferiţi, dar foarte uniţi şi m-am gândit să-i invit la o şedinţă foto. Am adus în studio tot ce desenasem  şi pictasem în ultimele trei luni şi i-am invitat să facă directă cunoştinţă cu creaţiile mele. Au acceptat astfel ideea de a „intra” în aceste lucrări, de a deveni personaje din povestea mea. Le-am sugerat să se simtă în largul lor şi să adopte atitudinea pe care o consideră potrivită. Aşa s-a creat un schimb între munca mea şi starea lor, iar momentul imortalizat în fotografie reprezintă momentul întâlnirii celor două lumi. I-am fotografiat astfel pe fiecare în parte: colegi, profesori, directori, tehnicieni şi femei de serviciu. Proiectul a continuat şi în România cu colegi şi prieteni şi sunt sigură că va mai continua. Hau înseamnă spiritul obiectului; eu fac obiectul, iar ei îi dau viaţă.

De ce „Atelierele de artă Pătârlagele”? Cum ai ajuns la această denumire? De ce Pătârlagele?

Pătârlagele este locul meu de suflet, este locul unde am copilărit şi am crescut, unde merg de fiecare dată când prind ocazia.  Pătârlagele este un mic oraş între Buzău şi Braşov şi este locul în care s-a născut tatăl meu. Din acest loc am cele mai frumoase amintiri din copilăria pe care am petrecut-o într-o familie numeroasă.  Între timp, am început să invit prieteni care au rămas şi ei ataşaţi de acest loc. Ai mei au construit un atelier de gravură pe care eu şi prietenul meu am continuat să îl extindem adăugând şi cuptoare de ceramică. Am vrut să împart acest loc minunat şi cu alţii şi de aceea, de trei ani, organizez la Pătârlagele, împreună cu prietenii mei, o tabără de creaţie pentru copiii localnici. Intenţionez ca în viitor să primesc în atelierul nostru copii şi artişti de peste tot, însă deocamdată nu am unde să-i cazez.

Cum te vezi tu ca cetăţean universal şi ca artist? Mă refer la conexiunea dintre civilizaţii şi culturi atât de diferite pe care le regăsesc în creaţiile tale.

Îmi doresc ca în maximum cinci ani să reuşesc să am un atelier-rezidenţă artistică la ţară, utilat cu toate materialele de lucru, în care să poată veni orice doritor să înveţe şi să împartă experienţe. Îmi place foarte mult să-i învăţ pe alţii ce ştiu despre viaţă şi artă. Şi, desigur, o să călătoresc cât se poate de mult.

Am să-ţi pun acum cea mai stupidă întrebare. Ce reprezintă creaţiile tale? De fapt, cum trebuie ele privite, care este mesajul pe care-l înglobează?

Creaţiile mele reprezintă expresia stărilor prin care trec. Există o specială pe care o percep atunci când am contact cu o operă de artă: un impuls de viaţă, mişcare. În acea secundă îmi doresc să răspund şi să aduc şi eu ceva acestei lumi. Este ca şi cum până în acel moment aş fi stat, iar opera de artă m-a pus în mişcare. Cred că dacă reuşesc să „mişc” la rândul meu pe cineva, este îndeajuns.

Dacă informaţiile mele sunt corecte, eşti preocupată şi de fotografie, instalaţie şi performance, gravură. Povesteşte-mi despre aceste activităţi: sunt conexe artelor textile? În ce fel? În ce mod se întrepătrund, dacă se întrepătrund.

Aşa cum am povestit mai sus, ele sunt într-adevăr conectate. Ţesăturile şi imprimeurile pe care le-am creat le-am folosit pentru a costuma oamenii, ca apoi să îi fotografiez. După aceea le expun ca instalaţii textile.

 

Care sunt tematicile tale predilecte? Dă-mi, te rog nişte exemple de tematici!

Tematicile pe care le aleg de obicei se formează în jurul a ceea ce simt în raport cu mine, cu lumea şi oamenii de lângă mine, cu obiceiurile şi crezurile lor.  Ultima expoziţie se numeşte Piatra – Un mod de a fi şi reflectă interpretarea mea asupra unei analize minuţioase a celei mai vechi culturi rămase în istorie. În acest proiect am căutat să înţeleg ceea ce în trecut oameni numeau firesc. Am ales să compar acel mod de a fi cu modul de a fi al omului contemporan. Am analizat arta lor, simbolurile pe care le-au lăsat incizate în piatră şi am creat la rândul meu ştampile din piatră cu care am imprimat pe materialul textil. Am descoperit în acea lume credinţă, asumare, integritate, unitate, circularitate, eternitate, respect. Astfel am înţeles şi am învăţat un pic despre aceste concepte. Acest proiect va continua şi va trece prin mai multe etape : piatra, ceramica, lemnul, plasticul. Acest subiect mă interesează pentru că vreau să înţeleg din punct de vedere istoric schimbările şi influenţele în comportamentul uman, ce şi de ce ne-a făcut să fim ceea ce suntem.

Care sunt lucrările care-ţi sunt cele mai dragi? De ce?

Lucrările cele mai dragi îmi sunt cele pe care le fac cadou, cele pe care le fac împreună cu cineva sau pe care le fac în serile când mă distrez cu prietenii.

Spune-mi ce te scoate din sărite în viaţa de zi cu zi? Ce nu suporţi?

Dacă mă deranjează ceva, acţionez şi mă schimb, în acest fel, nu mă mai poate enerva acel lucru. Nu mai am lucruri pe care nu le suport… poate doar poluarea şi consumerismul, dar încerc să schimb ceva cu privire la acest aspect.

Acum, e uşor de anticipat, am să te întreb despre ce-ţi place în mod special.

Viaţa.

Ce întrebare ai fi vrut să-ţi adresez?

Nu cred ca e nevoie de alte întrebări.

Revista indexata EBSCO