Nov 15, 2017

Posted by in EDITORIAL

Adrian LESENCIUC – Cultura română, între drumul propriu și „imitațiune”. Reperul Maiorescu. Formulări junimiste

 

         O istorie critică a culturii române scoate în evidenţă trei căi majore de raportare la schimbarea culturală. În primul rînd se poate vorbi despre o dialectică a închiderii şi deschiderii culturale, analizată, de-a lungul secolelor, fie prin apel la logica disjunctivă, fie la cea conjunctivă. În al doilea rînd, raportul cu exterioritatea imediată a creat o formă de reflectare a difuzionismului, ceea ce a condus la viziunea preluării selective de forme din exterior (teoria formelor fără fond), respectiv la preluarea neselectivă, dar adecvată spiritului vremii (teoria sincronismului). În cel de-al treilea rînd, pe coordonate spaţiale, schimbarea culturală la români îmbracă forma unei anumite apetenţe către o Europă al cărei model cultural se originează în fundamentele paradigmei culturale sud-est europene. Prima cale care se articulează distinct este reacţia de răspuns faţă de provocările difuzioniste. În condiţiile angajării în regimul tranzitoriu de schimbare culturală în raport cu schimbarea socială-sursă, cultura română a răspuns imediat. Răspunsul la modernizarea care alunecase, în marginal, în „imitaţiune” şi în provocări ideologizante a luat forma „teoriei formelor fără fond”.

Aparent antidifuzionistă, această teorie emisă de Titu Maiorescu era o reacţie sănătoasă la maladia post-paşoptistă a imitaţiei culturale occidentale, stimulate de valul difuzionismului, la importul nestructurat şi neselectiv de semne culturale, de forme care nu funcţionează adecvat, care nu au un fond corespunzător în raport cu fondul cultural autohton. Chiar dacă cea mai cunoscută formulare a teoriei este cea maioresciană, apărută în perioada de avînt cultural generat de schimbările sociale prefigurate de revoluţia paşoptistă, se poate vorbi despre un stadiu preparadigmatic al formulărilor refuzului de import de „forme”. În acest stadiu – inclus în cea mai importantă sinteză a textelor româneşti pe tema plierii „fond”-„formă”, lucrarea lui Constantin Schifirneţ Formele fără fond, un brand românesc (2007), în capitolul Antemaiorescieni – teoria nu este articulată. Găsim, mai degrabă, simple constatări ale decalajului faţă de Occident şi respingerea „imitaţiunii” (Dinicu Golescu, Eufrosin Poteca, Alecu Russo, Gheorghe Asachi, George Bariţiu etc.), culminînd cu afirmarea specificului naţional şi condamnarea importurilor culturale neadaptate fondului autohton în programul cultural al Daciei literare: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional…” (Kogălniceanu, 1840/1967:127).

 

Titu Maiorescu, reperul cultural cel mai semnificativ al închegării primei teorii culturale româneşti, a înfiinţat în 1863 (împreună cu I. Negruzzi, P.P. Carp, V. Pogor şi Th. Rosetti) Societatea Junimea. În 1867, pe 1 martie, cu 150 de ani în urmă mai exact, a luat fiinţă revistei societăţii, intitulată Convorbiri literare. Societatea şi fondatorul ei, de o autoritate incontestabilă în ceea ce priveşte încolţirea germenilor literaturii şi ai culturii române, ulterior Convorbirile literare, au permis diseminarea unor idei care s-au închegat într-o teorie consistentă, pilon al identităţii culturale româneşti.

Teoria maioresciană a formelor fără fond se bazează pe principiul echilibrului în plan teoretic şi în acţiune în ceea ce priveşte raporturile dinamice dintre „elementul naţional” şi „civilizaţia apuseană”. Teoria formelor fără fond poate fi exprimată astfel: dezvoltarea reală a societăţii româneşti (n.a.: schimbarea socială) se poate produce prin adaptarea formelor de import la fondul românesc şi prin dezvoltarea din interior a fondului autohton. Ea a fost fundamentată teoretic pe autonomia valorilor, presupunînd criterii specifice de apreciere a fiecărui domeniu cultural, pe unitatea dintre cultură şi societate, descriind relaţiile de intercondiţionare existente între planul vieţii sociale şi cel al culturii, respectiv pe unitatea dintre formă şi fond în cultură şi în dezvoltarea socială, ceea ce înseamnă că dezvoltarea organică a unei societăţi se realizează dinspre fond înspre forme şi nu invers (Georgiu, 2000:152-153). În baza acestor raţionamente, Maiorescu reacţionează faţă de încurajarea mediocrităţii tineretului românesc şi faţă de importul necontrolat de forme fără fond, inadaptabile mediului autohton:

 

Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu avem o şcoală de loc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă de loc decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem de loc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de loc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decît să le facem pe toate aceste fără  maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi. (Maiorescu, 1868/1989: 129)

 

Chiar dacă formele maioresciene fără fond nu privesc doar palierul cultural ci, mai degrabă, în sens larg, decurg din „neconcordanţa dintre nivelul de dezvoltare economică, socială, culturală, de pregătire intelectuală a poporului român şi modernitatea instituţiilor importante, contradicţia dintre nevoile, tradiţiile şi trăsăturile poporului român, şi instituţiile politico-juridice şi culturale” (Schifirneţ, 2007:57), din perspectiva schimbării sociale ne vom focaliza doar pe această dimensiune, completată de studiul efectelor culturale ale acestei schimbări.

Teoria maioresciană nu este retrogradă şi reacţionară, cum a fost deseori catalogată. Ea vizează deschiderea culturală, dar în spiritul unei filtrări prin intermediul dialogului intercultural de pe poziţii de egalitate, nu de subordonare. „Filtrul” naţional la care face referire Maiorescu înseamnă cunoaştere din interior, exigenţă, standarde. Înseamnă refuzul preluării necritice a ceea ce, natural, interacţionează cu cultura proaspăt ieşită din cochilia proprie. Trierea fluxurilor şi conţinuturilor difuzioniste este elementul fundamental în intenţia fortificării conştiinţei culturale şi naţionale:

 

Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul. (Maiorescu, 1868/1989: 130)

 

Maiorescu se exprimă în favoarea schimbării determinate de dominanţa factorilor de natură internă, care vizează inovaţia/invenţia culturală (fără a se opune presiunii modernizatoare externe şi asimilării, în manieră difuzionistă, a formelor pliabile fondului autohton şi necesare dezvoltării acestuia), respectiv în favoarea schimbării pe scală temporală, a modernizării, pentru recuperarea decalajului de natura civilizaţiei. Teoria formelor fără fond, privită în actualitatea epocii, nu reprezintă doar o particularitate a societăţii post-paşoptiste. Ea reprezintă o sinteză a tendinţelor contradictorii la care a fost supusă societatea de-a lungul istoriei, inclusiv în perioada „mileniului mut”, în perioada de „subistorie” în care, după afirmaţiile lui Drăghicescu (2006), influenţele străine se făceau resimţite mai întîi în marginalul cultural, ulterior alterînd întreaga fiinţă. Istoria culturii române de pînă la momentul Maiorescu se poate scrie prin apel la metafora sintetizatoare – o formulă fericită de expresie – a formelor fără fond. Teoria maioresciană, aplicabilă nu numai spaţiului cultural românesc, ci „tuturor societăţilor „întîrziate”, periferiale, aflate în condiţia de „dezvoltare dependentă”, societăţi aflate în tranziţie spre un model realizat deja în societăţile dezvoltate” (Georgiu, 2000:154), va da seama, ulterior, şi de încercările de recuperare a distanţei faţă de Occidentul văzut ca reper de dezvoltare, inclus în contemporaneitate. Trăind în ceea ce „vremea” noiceană se traducea prin fixitate, permanenţă, stare pe loc, „vremuire”, eternitate suspendată, societatea românească a răspuns, periodic, exteriorităţii prin invocarea decalajului în care ne-au adîncit istoria, vremurile, ceilalţi (orientali cu precădere, venind din stepele asiatice, prin est sau prin sud). Unul dintre aceste răspunsuri la provocările vremurilor – cel mai semnificativ în istoria culturii noastre – este cel al lui Maiorescu care teoretizează, dă formă pentru prima dată acestei legi a tensiunii dintre nevoia de recuperare şi calea de aliniere în raport cu o civilizaţie care bate dinspre apus la porţile culturii române, în schimbare. Să notăm, aşadar, un prim înţeles derivat din dinamica raportului dintre formele de import şi fondul autohton: în sens maiorescian, teoria trimite spre necesitatea dezvoltării organice a societăţii, în spiritul dezvoltării organice a culturii.

Perspectiva maioresciană a formelor fără fond este continuată şi îmbogăţită de cea eminesciană. Junimist şi colaborator în paginile Convorbirilor, Eminescu datorează ideilor vehiculate în societatea ieşeană germenii propriei teorii născute din cea maioresciană. În termenii lui Eminescu, teoria formelor fără fond nu reprezintă doar un cadru teoretic de explicare a unor aspecte particulare ale societăţii, ci, mai ales un principiu explicativ al întregii societăţi contemporane, afectată de prezenţa unei „pături superpuse”[1] (noţiunea centrală în înţelegerea viziunii eminesciene sociale şi culturale) de funcţionari neproductivi, bugetofagi ai statului, dar şi un principiu explicativ al evoluţiei culturii şi societăţii româneşti. Această pătură neproductivă este, de asemenea, responsabilă de copierea formelor instituţionale occidentale, neadecvate dar aplicate forţat „vecinicei neaşezări” a neamului, căci „caracterul naţional nu se întemeiază prin moravuri publice” (Eminescu, 1989:110). Imitaţia neproductivă, inadecvată, conduce, în perspectiva eminesciană, la slăbirea naţiunii prin eroziunea fondului. Formele goale conduc la un configurarea adevăratului gol cultural – mai periculos decît golul istoric şi psihologic asupra căruia urmau să se pronunţe marile personalităţi ale culturii române –, căci „cu forme goale în locul fondului […] nu se regenerează şi nu se-ntăreşte o naţie”. Formele fără fond sînt acele conţinuturi „importate” sau „copiate” atît din exterioritatea neproductivă, cît şi din trecutul inadecvat, depăşit. Paseismul răsfrînt în forme ale aşezării culturii este la fel de periculos ca importul curent de forme din exterioritatea culturală; ceea ce trebuie să rămînă neschimbat este fondul în care formele vechi s-au topit, în care s-au amestecat. Spre deosebire de viziunea teoretică maioresciană, spaţialistă, viziunea eminesciană se deschide temporal. În limitele ei, individul este legat de un cadru spaţio-temporal din care nu poate evada nici prin paseism, nici prin cosmopolitism (ambele, forme de simulaţiune): „Individul e osîndit prin timp şi spaţiu de-a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni, în care s-a născut” (Eminescu, 1970:90). Predeterminarea spaţio-temporală a individului şi culturii sînt cele care imprimă raporturile fireşti dintre forme şi fond şi care amendează orice nepotrivire, orice intruziune. Prezentul fiind urmarea firească a dezvoltării anterioare, trecutul împrumută fiinţelor individuală şi culturală fondul autohton, modelat în amestec cu formele trecute, dar nu şi aceste forme, anacronice şi inoportune. Această deschidere pe coordonate temporale avea să fie exploatată ulterior în neoiobăgia gheriană.

Forma fără fond, depistată de Eminescu în manifestările ei în cadru instituţionalizat: lărgirea vechilor privilegii pentru „progeniturile” favorizaţilor, importul de atribuţii funcţionale care se rezumă, faptic, la simpla corespondenţă, înfiinţarea de instituţii de împrumut: Academia, Universitatea – forme goale, în esenţă:

 

Acest tineret ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate faţă de nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurînd oamenii şi împrejurările cu capul lor strîmt, şi dezaprobînd tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de-a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de Universitate, membri la societatea academică, şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale. (Eminescu, 1989: 86)

 

– nu se rezumă la simpla aducere sub focalizarea opiniei publice a acestor imitări sterile, ci şi la depistarea nevoii, trebuinţei naturale a culturii române de a-şi urma parcursul.

 

Bibliografie: Dumitru Drăghicescu. [1907] (2006). Din psihologia poporului român. Introducere. Studiu introductiv: Virgil Constantinescu-Găliceni. Îngrijire ediţie, note: Elisabeta Simion. Bucureşti: Historia; Mihai Eminescu. (1970). Educaţiune şi cultură (după Manuscrisul 2257, f.30). În Mihai Eminescu. Despre cultură şi artă. Ediţie Îngrijită de D. Irimia. Iaşi: Junimea. 19-20; Mihai Eminescu. (1989). Icoane vechi şi icoane nouă. În Mihai Eminescu, Iubirea de patrie. Pagini de publicistică. Ediţie, cuvînt înainte şi comentarii de D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Militară. 71-105; Grigore Georgiu. (2000). Istoria culturii române moderne. Bucureşti: Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy” – SNSPA; Mihail Kogălniceanu. [1840] (1961). Introducţie [la „Dacia literară”]. În Mihail Kogălniceanu, Scrieri. Bucureşti: Editura Tineretului. 125-128; Titu Maiorescu. [1868] (1989). În contra direcţiei de astăzi în cultura română. În Titu Maiorescu, Critice. Prefaţă de Gabriel Dimisianu. Bucureşti: Editura Minerva. 122-130; Constantin Schifirneţ. (2007). Formele fără fond, un brand românesc. Bucureşti: comunicare.ro

 

[1] Teoria „păturii superpuse” trimite la birocratizarea excesivă a statului român, care, supraîncărcat de structuri parazitare, neproductive , consumă din producţia ţărănimii şi nu permit constituirea clasei de mijloc: „Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negru sub unghie, fabricaţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi, cari trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi boiereşti şi fudui, mult mai înfumuraţi decît coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scînteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte s-ar mîntui cu domnia demagogilor” (Eminescu, 1989:76). Teoria „păturii superpuse”, completată de teoria compensaţiei sociale, dau notă distinctă viziunii eminesciene asupra formelor fără fond, în comparaţie cu perspectiva maioresciană.

Revista indexata EBSCO