Nov 2, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Constantin Marafet, Înălțimea frigului, Editura PIM., Iași, 2017,

Deși este de mai mult timp un poet consacrat, la care maturitatea artistică și-a găsit un drum al său, Constantin Marafet intră con brio în falanga poeților de cîmpie, precum Ion Gheorghe, George Alboiu, Zaharia Stancu, Ștefan Mitroi sau Rodian Drăgoi și alții, cu care are multe legături spirituale.

Pentru el, poezia este ca o năframă de nuntă, pe care o poartă vorniceii la mînă, invitînd lumea satului la marele ospăț, care, în cazul nostru, se numește chiar poezie, o poezie de cea mai bună calitate.

Scormonitor de sensuri poetice, cu un accent grav, dominat de o absență complexă, în care adesea se simte confortabil, așa cum fachirul se simte confortabil  culcat pe scîndura cu multe cuie, într-un fel de răstignire christică multiplicată, Constantin Marafet, în această nouă carte a sa, caută inefabilul și culcușul cuvîntului în spațiul pe care l-a definit drept înălțimea frigului, considerînd că inefabilul este acea pasăre rară, rara avis, care îi poate primeni și înnobila trăirile, locul de unde poate să înceapă confesiunile.

Căutînd existența metaforei de autentică emoție, dar și încărcată de sensuri miraculoase, el se simte un adevărat cățărător spre aceste înălțimi, spre acele piscuri emoționale în care sufletul  face infarct în nopțile fără gura ta/ ursită în trei rîuri cosmice, așa cum se autodefinește chiar din primele versuri ale volumului  înălțimea frigului, în poemul purtînd chiar acest titlu definitoriu. Frigul devine un fel de adevărat stîlp de susținere al întregii cărți, pivotul în jurul căruia se construiește întreg acest scenariu liric. În poemele sale, o umbră levitează sub umbrela destinului, cînd, cu un gest de o mare sinceritate, macii ridică cerul din palma ta/ plîngînd/ coasa fluieră printre nămeți de liniște/ și se apropie de întuneric arzînd. Această flacără magică este ca o ventuză de sepia din Marea Sarmatică, acolo unde frigul timpului este etern, simțindu-l, într-un fel aparte, suportul liric al său chiar și atunci cînd un spin spintecă cerul cu verdele înlăcrimat. Înălțînd întreg acest eșafod pînă la hiperbolizare, el simte cum, prin orbite trec cocori ruginiți/ înșirați/ unul plus unul plus unul și care dorm pe cer ca o pată, iar el, omul pămîntului, intuiește veșnicia sub picioare, într-o stare de meditație, cum coasa fluieră printre nămeți de liniște. Vulcanic, dar un vulcan mai mereu potolit de gînduri, el își percepe iubita sau poate coasa ori o dragoste neașteptată cînd, dimineața în rouă îți ascuți sînii/ de teama patimilor mele neînregistrate/ la oficiul stării civile, pentru că se simte atras de un dor de zbor prin părul tău, de care se leagănă între pămînt și iarnă, să poată măsura, cu compasul inimii, înălțimea frigului, cînd caută zborul prin uitare, spre Polul Nord.

Pentru Constantin Marafet timpul pare de nemăsurat, pentru că în secundele uitate în scrisori/ se înalță frigul…  În această stare funambulescă, de un ludic asumat, el pare un adevărat stăpîn al lumii sale mirifice, călătorind, cum aș spune, într-un poem, în singura corabie/ de pe pămînt, cînd alege flori neînsămînțate/ din ulciorul unei lacrimi sparte. Poemele din această carte sînt încărcate de mitologie, de o anume vrajă, pe care o întreține prin lătratul celor paisprezece cîini: paișpe cîini/ cu paișpe guri/ latră. Mitologia numărului paisprezece este multiplicată și se răsfrînge și în cele paisprezece oglinzi, în care se răsfrîng imaginile apocaliptice ale celor paisprezece lupi din paisprezece orașe ce-și ridică urletul,ridică o stea, ridică veninul unei ursite sau ridică, cîtă nostalgie, ploaia ochilor tăi. Așa cum menționează și Mioara Bahna în prefața la această carte, este o poezie a neliniștilor, dar și a fireștii bucurii de a trăi viața pe toate palierele ei, aureolate de dragoste și, îndeosebi, de stropii de frumos, imortalizați în creația artistică, asemenea insectelor preistorice în picăturile de chihlimbar.

În aceste picături de chihlimbar, cu irizări multicolore, în care lumea se vede diferit din fiecare unghi, înălțimea frigului capătă proporții amețitoare dovedind că, în cuibul cuvintelor sale, Constantin Marafet își locuiește existența cu bucurie, iar acei stropi de frumos au menirea de a-l face să vadă cum se unduiește cerul sub privirea ta, atunci cînd prin alb, pe acel ecran imaginar, mișună fără preaviz șoaptele noastre/ în căutarea răscrucii și a semnului/ vertical din apa sfîntă.

La înălțimea frigului din poezia lui Constantin Marafet, te poți adăpa, cu prisosință, din apa sfîntă a cuvîntului și gîndului, a trăirii și a disperării atîta timp cît el amînă ieșirea din frunză…

 

Valentina Balaban,Taină săgetînd rubin, editura PIM., Iași, 2017, 86 p. Prefață semnată de Adi G. Secară-Halibey.

Parcă  anume spre a se rupe de trecut de poezia de pînă acum, Valentina Balaban aprinde, în acest nou volum al său, Taină săgetînd rubin, pana nouă a scrisului său, pornind pe noi drumuri de exprimare poetică, chiar dacă poezia este pare mereu încuiată cu trei lacăte ruginite, pecetea de mir a poeziei dezleagă aceste nebănuite și atît de tainice intrări. Parcă anume pornind de la acea jertfelnică pasăre cu cioc de rubin, acea pasăre care l-a colindat pe poetul Nicolae Labiș, care parcă ar vrea să simbolizeze sîngele ca să deschidă patru uși cu cele trei chei ruginite din rugul de cruce. Pentru ea: Magul veacurilor/ corijează spre trecere/ nota la purtare/ cu media gîndului neatins/ de lacrimi. Poezia Valentinei Balaban este un adevărat periplu: luminînd, umbrind, unduind… energii din dulce-amar/ aprinse… știute… ca într-un dans al șarpelui în colbul crucilor care din ape către munți țîșnesc, se împlinește. Atonală, această poezie a sa se desfășoară din vaiete și zvîcniri, din gînduri, adesea sincopate, care:vibrează-n oglinzile firii eterne/ dintr-un bob. Această vibrare se conturează din enigme astrale, lăsînd lumii reale doar…o groapă din vis. În poezia sa, prinsă ca în niște chingi metalice, mai mereu clipele sînt contorsionate în artificiile gîndului. Duelul apelor adună pilde prin șoaptele psalmilor. Desigur, apa nu putea să lipsească din poezia sa  fiind și decor dar și actant poetic, pentru că lumea pe care o trăiește dar o și poetizează Valentina Balaban este influențată de curgerea, uneori lină, alteori învolburată, așa ca și poezia sa, a Dunării și a dansului ielelor în nopțile cu lună plină în care visele se contopesc, mai mereu cu realitatea. Încă destul de tulbure este viața în aceste poeme ale sale, poeme dăltuite, mai ales pentru decît pentru altarul inimii. Cert este că nu, poeta nu doarme, chiar este surprinzătoare, prin tensiunea textelor, însetate de o certitudine a sacrului, implicit a magicului, dacă nu una de metafizică, ne avertizează Adi G. Secară-Halibey, în prefața la această carte, în care face o subtilă analiză a poemelor Valentinei Balaban, evidențiind un temperament ludic care se bazează pe onirism, în primul rînd. Prin cărțile sale publicate pînă acum, fie  de literatură pentru copii, fie de literatură pentru cititorii maturi: Copilul e ca o primăvară (2007), Salvați copilăria (2009), Filosofia vieții (2010), Lumea Ta (2011), Pe-o clipocire ( 2014), Plămadă stelară (2015) sau Sfere de vis (2016), Valentina Balaban se impune tot mai mult, devenind un nume cunoscut în lumea literară brăileană, impunînd un stil de poezie care îi aparține. Voi cita un poem care include în text și simboluri religioase, dar și simboluri ale iubirii, simboluri care se îmbină armonios: Chip fraudat din scripturi și-o coastă,/ trezit dintr-o suflare în experimentul livezii/ contemplată de un șarpe ce dezlănțuie/ veninul spre veacul crucilor, cauzînd efecte/ ce contaminează simțurile viitoare, girate/ pe efemerul măr feliat pe-un yin-yang,/ dezlănțuind Lumina prin întunericul/ încercărilor…( Experimentul livezii), simboluri care te poartă într-o lume efemeră. Dacă aș putea afirma aproape fără greșeală că Valentina Balaban este o bachelardiană aproape incurabilă ( cu toate inserțiile mitologice!), dacă va continua așa, precum în poemul Stelarii visului: Hotarele materiei însămînțate/ prin amnarul iubirii…/ Cupidon timpului săgetează,/ perpetuînd Roza Vîntului/ în  colbul crucilor/ povestea erelor./ Din ape către munți țîșnesc/ Stelarii visului,/ pe orbitele văzutelor prezente/ spre Tine… spune Adi G. Secară-Halibey.

 

Mariana Velisar-Codrescu, Meandre ale tranzițiilor românești, Confesiunile unei profesoare,Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2017, 162 p. Prefață semnată de Ion Dinvale.

Pornind de la un citat din filosoful englez Bertrand Russell, Democrația a fost inventată ca un mijloc de a împăca libertatea cu cîrmuirea, profesoara Mariana Velisar – Codrescu, din Bacău, încearcă să surprindă, micile, dar și marile transformări, suferite de indivizi, și de familii întregi, după decembrie 1989, să facă un adevărat set de imagini și de analize psihologice, adevărate radiografii, la microscop, cu bune și cu rele, care să transmită viitorimii ceea ce a putut să perceapă un om al catedrei despre ce s-a întîmplat în acea perioadă atît de controversată și cu atîtea conotații.  Desigur că fiecare dintre cei care au trăit acea perioadă își are propriul adevăr, propria percepție, atît a evenimentelor cît și a modificărilor în plan social, și mai ales în plan psihologic. Eroii mei, cum declară orgolios autoarea cărții, Ștefan, Octavian, Ionuț, Mona, Diana ș.a., sînt urmăriți, filmați cu încetinitorul și nesfîrșită dragoste de la revista Pif și prima mașinuță teleghidată, la uniformele albastre și atitudini grave, solemne ale începutului de an școlar, de la primii blugi la primul sacou; de la serbările festive, la întîlnirile de peste ani, oameni maturi – medici, ingineri, profesori, economiști etc., așa cum spune prefațatorul Ion Dinvale, sînt materialul didactic al autoarei, material urmărit cu maximă atenție și cu un ochi sever pentru a putea sta, într-un anume mod, mărturie tranziției, acestor adevărate meandre ale tranziției românești pe care, cu multă luciditate Mariana Velisar – Codrescu reușește să o transpună în paginile acestei cărți, pe care nu aş numi-o chiar roman. Pornind de la maturizarea liceenilor, cei dinainte de 1989, care  sînt liantul acestei cărți, cei care au cele mai acute amintiri din comunismul muribund, amintindu-și de noii proprietari, de dureroasa trecere, despre familiile în tranziție sau de la alte drame postrevoluționare autoarea își zidește, cu meticulozitate această construcție întrebîndu-se în final: Oare s-a epuizat tranziția cu toate meandrele ei?… La această întrebare pe care și-o pune autoarea, dar pe care ne-o punem și noi cititorii, în ace dialog al seniorilor, cu siguranță, vor putea răspunde numai tinerii și actualitatea. Pe lîngă nota umoristică, un umor suculent, de situație, cum ar fi  acea  situație în care vorbește despre naveta bunicuțelor pe ruta Bacău – New York, în această carte putem descoperi și multă tristețe, atunci cînd televiziunile abundă în știri despre violuri, accidente, tîlhării, omoruri, prezentate la România, te iubesc! Spuneam că autoarea își înscrie cartea sub moto-ul:  Democrația a fost inventată ca un mijloc de a împăca libertatea cu cîrmuirea și chiar aceasta urmărește, să vadă cum democrația de la noi reușește să împace libertatea cu cîrmuirea. Dar ce ne facem cînd, la noi, cîrmuirea nu vine de la cîrmă și este una de tip  original, adică, mai direct spus, o lipsă de cîrmuire și o dorință de parvenire în detrimentul celor mulți. cred că această carte, Meandre ale tranzițiilor românești, se poate aplica întregii ţări și nu numai orașului Bacău, acolo unde locuiește autoarea.

 

Mugur Andronic, Marele romantic, scenariu de film, Suceava, 2017, 146 p.

Cînd am vorbit cu Mugur Andronic, spune, în prefața acestei cărți, prozatorul Dan Perșa, despre scenariul său de film artistic, intitulat Marele romantic, mi-a spus: Este viața mea!. Și mai apoi: Glumesc! Sigur că meticulozitatea și precizia cu care sînt descrise scenele din această carte te duc cu gîndul că nu ar putea numai  ficțiune ci și multe realități.  acțiunea acestui film-roman începe în anii de dinainte de Revoluție cînd un grup de liceeni, la o reuniune clandestină într-o școală, fără aprobarea unuia dintre părinți, care era directorul acelei școli, unul dintre participanți, fiul unui ofițer de miliție, are un acces de personalitate cînd  în urma vizionării unui film sexi, le spune celorlalți că s-a îndrăgostit, la prima vedere de  tînăra actriță Elisabeth și o va cuceri, aceștia îl ironizează. Sub influența alcoolului și a teribilismului vîrstei, fără să țină cont de gravitatea și consecințele faptelor sale, face caca pe tabloul dictatorului comunist. Totul se petrece în satul Cacica din județul Suceava, unde, imediat după această faptă, intervine securitatea, dar elevul respectiv, ajutat de prietena sa, să se ascundă în mina de sare, reușește să treacă Dunărea, în Iugoslavia. După 16 ani petrecuți la Paris, devenind arheolog, divorțează de soție și pleacă la New York să întîlnească o femeie de care se îndrăgostește cînd aceasta vizitează muzeul Louvre. Relația cu această femeie nu rezistă. Salvînd de la înec băiatul unei femei, începe o relație de iubire cu această femeie. Între timp acest băiat, plecat dintr-o țară comunistă, din estul Europei, devine scriitor, publicînd mai multe volume de poezie și un roman. Frecventează cenaclurile din diferite centre americane, loc înde, grație tot unui șir de întîmplări, reușește să citească la un spital de recuperare a persoanelor ce se drogau și sub influența alcoolului, unde o descoperă, ca pacient, pe actrița de care se îndrăgostise ca adolescent, cînd vizionase acel film în satul natal, la Cacica. Multe secvențe de viață pigmentează traiectoria acelui român în epopeea vieții sale, multe dintre ele cu  o notă tragică. Mugur Andronic urmărește cu multă atenție viața acestui tînăr construind, secvențial, situații emoționante, situații care să servească cel mai bine ideea de scenariu, care să poată fi folosit de cineva la realizarea unui film, pentru că așa cum spune Dan Perșa, această carte este o provocare românească cinematografică. Avînd acest statut, Marele romantic de Mugur Andronic construiește lumi, uneori paralele, prin suprapunere de imagini, prin repetări de secvențe, pentru a da dinamică, eventualului film și credibilitate acțiunii. Finalul fericit al acestei povești nu vrea cîtuși de puțin să arate că personajele au dobîndit fericirea pentru totdeauna. Deloc, ci ele vor fi supuse altor încercări cît vor trăi, însă, ca și de astă dată și la fel ca înainte, ele vor ieși victorioase de fiecare dată în curgerea vieții, spune Dan Perșa, în prefața sa. Dacă acest scenariu are șansa de a ajunge să fie citit de un bun scenarist american, sînt convins că ar putea ieși un bun film, în care personajul principal să fie un român.

 

Cornel Galben, Zile de trecere, Editura Studion, Bacău, 2017, 148 p.

Specializat și în memorialistică, mai ales în ultimii ani, dovadă stînd cărțile: Ieșirea din lume (2012), Ultima sută ( 2013), Primul prag (2014), 1000 de pași ( 2016) și Zile de trecere (2017), publică note de trecere… și …pe… trecere a timpului, urmărindu-și cu asiduitate toate mișcările importante dintr-o zi, începînd cu 1 ianuarie 2016, un nou an, pe care îl consideră (o fi avînd motivele lui) un an exponențial în activitatea sa literară. Zile de trecere, în care își propune să răstoarne pămîntul (expresia îi aparține), să atingă cerul cu mîna și (mai ales) să înregistreze cît mai multe performanțe în plan duhovnicesc și scriitoricesc, dar constată, cu resemnare că:  socoata de acasă nu s-a potrivit cu cea din tîrg. Cu un acut simț critic, autorul, știe să discearnă spectacolul artileriilor de Anul Nou, de cheltuielile făcute de Primărie pe banii cetățenilor, de preocupările speciale ale unor contribuabili în această zi de noi începuturi. Zilele, precum mărgelele pe ață, se derulează, cu toate ale lor, bune și rele, anoste sau emoționante, rodnice sau aride, interesante sau anoste, dar toate legate, în primul rînd de travaliul imens al scriitorului Cornel Galben. Citirea, fișarea, răscolirea arhivelor, comentarea cărților confraților și a revistelor sosite de prin diverse locuri din țară, dar și a corespondenței primite sau expediate, pare să-i ocupe aproape fiecare zi, așa cum reiese din acest jurnal de front… literar. Cartea de față este și un bun îndreptar și bun catalog de lectură, pentru că autorul Acestei cărți prezintă, fie și tangențial, multe apariții editoriale, mai ales din zona Bacău, Moinești, Onești, Adjud sau Tecuci, apariții interesante, de care, în această avalanșă editorială nu aș fi avut șansa să aflu că au apărut. Nume de poeți, prozatori, critici literari, pictori, personalități remarcabile, se fac vizibile, prin expunerea, pe zile, a activității lui Cornel Galben. Se poate distinge din aceste note, aproape zilnice, preocuparea lui Cornel Galben pentru  lumea creștin-ortodoxă, preocupare mai veche a sa, spiritul critic, aproape acid uneori, la adresa unor fețe bisericești, de mai mare vizibilitate sau doar simpli preoți, cărora le cunoaște metehnele care nu sînt totdeauna chiar…ortodoxe. De asemenea se pot distinge unele note critice față de anumite personalități din urbea Bacăului, pe care le încorsetează în malaxorul înțepăturilor, și, aș spune, chiar pe bună dreptate, pentru că și eu sînt de aceeași părere în multe dintre cazuri. În fond, Zile de trecere, carte pe care o publică, acum, Cornel Galben, este o punte dintre zilele anului 2016, în care el consemnează, cu multă parcimonie tot ce i se pare mai important că s-ar fi întîmplat. Cartea este utilă  și pentru că ne împrospătează  memoria, cu fapte trecute, la care am fost, parțial, martori și despre care aproape că și uitasem. Aceasta este, în primul rînd, menirea unui jurnal unde sînt consemnate, cu lux de amănunte, fapte, note întîmplări, cu temeinicie, cu multă responsabilitate și cu har de povestitor-narator. Cornel Galben și-a descoperit o adevărată vocație din a scrie și mai ales din a publica aceste note, care, totuși, sînt prea aproape de data desfășurării lor. Deși, constată în finalul cărții că: N-am fost însă nici pe departe un grădinar iscusit, cum îmi propusesem la finalul anului trecut, dar, vorba românului, cu Dumnezeu înainte. Asta înseamnă că în anul 2018 vom avea posibilitatea să-i urmărim strădania, cu speranța că autorul va fi un grădinar mult mai iscusit și cititorul mult mai împlinit.

 

Vasile Mandric, Praf  în  CAP, editura  Torent Press, Brăila, 2017, 102 p. Prefață semnată de Doina Popescu- Brăila.

Cînd mă opresc pe la Praf în CAP, cîrciuma de pe strada mea, cîteodată, dau peste cineva retras într-un colț de terasă, își începe Vasile Mandric PRAF în CAP, de memorialistică, întinsă pe mai mult de jumătate de secol. Dacă personajul de la care pornește această carte spune: Dicționarul nu este totdeauna un leac pentru obsesia cuvintelor. De umbra unui cuvînt mă țin și eu cu dinții. Se poate aprecia faptul că Vasile Mandric se ține cu dinții de amintiri, amintiri pe care le adună spre a le face publice spunînd: Cînd îmi mai răscolesc cîteodată tașca, cu amintiri, îmi dau seama că încă mai este destul de încăpătoare și tare mă tem că a rămas neumplută partea cu blesteme. Acestea, toată viața s-au ținut de mine ca umbra. Au fost blesteme de la mama, care s-au prins imediat, au fost blesteme de la tata, care s-au prins mai tîrziu, au fost blesteme de la gagici care au încetat cînd au găsit alt prost ca mine, au fost blesteme de la iubite, care nu se vor termina niciodată! Aceasta ar fi, pe scurt, dar destul de elocvent relatată, fișa biografică a lui Vasile Mandric, fișă pe care se conturează și cartea Praf în CAP. Autor de sonete, de poeme ample, apreciate de critica literară dar și de unele personalități din varii domenii, Vasile Mandric este un mare animator de mișcare literară, un  bun liant al celor care au preocupări artistice, inițiind cenacluri, reviste literare, scriind articole în diverse publicații. La Pașcani, la Iași, la Brăila el  s-a impus ca un factor de stabilitate, un luptător pentru a dinamiza mișcarea literară din aceste orașe. Adolescentul, maturul dar și seniorul Vasile Mandric a fost în linia întîia a mișcării literare, dar și  cu multă atitudine în comentarea unor evenimente ale istoriei, apropiate sau îndepărtate a României. Extrem de percutant este articolul Brăila, Ruginoasa și poștalionul istoriei, în care se vorbește despre Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, despre alte personalități ale istoriei, personalități care, din nefericire nu au fost la înălțimea faptelor marelui domnitor și au adus mari prejudicii României.  Jurnalul lui Vasile Mandric este unul atipic. Pe lîngă notele de memorialistică pe care le inserează aici, în carte putem descoperi și multe aserțiuni filosofice, gînduri despre existență, despre moarte și mai ales despre ne-moarte. În Destăinuirile fabuloase ale unui cîrcotaș băltăreț, autorul, mergînd pe linia  lui Dimitrie Cantemir vorbește, parabolic, despre invazia  bălții Balaton de către Broasca. Și autorul spune: Broasca, fiind în slujba invadatorilor comuni, i-a turnat pe toți, cei care, simpatizau balatoniștii și mulți băltăreți au căzut în acel an în cumpănă. Trimiterile sînt destul de transparente în acest jurnal, la trădătorii de neam și țară. Sînt și capitole destul de sentimentale pe care le adună în paginile cărții așa cum ar fi: Între Wagner și singurătate (Scrisoare prietenului meu Corneliu Sturzu). Iată ce scrie Vasile Mandric: O durere caută ca un cîine, mirosind urmele a doi poeți, voind să le mănînce sufletele ciungi de împliniri. Mai ales unuia dintre noi. A mai rămas speranța… Sînt gînduri, pieptănate sau nepieptănate care asemenea caierului din furcă se  derulează încet, cu o anumită repetitivitate sentimentală, în care descoperim persoane, personaje, întîmplări la care am fost martori, pe care le-am traversat împreună. De un farmec aparte sînt fotografiile, instantanee foarte reușite, păstrînd acea emoție care doar așa poate fi surprinsă, fotografii care m-au readus cu picioarele pe pămînt pentru că multe îmi sînt cumva comune. De remarcat este și puterea de sinteză a unei existențe colective atunci cînd spune: O cît de frumoase sînt nopțile albe pășcănene primăvăratice. Acum după ce ultimele schimburi ale fetelor de la I.T.P., zeițe ce torc și țes fire de aur polistirenice în lenjerie fină pentru fecioare, iar făurarii de vagoane și alte bijuterii grele s-au apucat de treabă, orașul are liniștea somnului. Această carte a lui Vasile Mandric, Praf în CAP, are mult farmec, multă nostalgie, dar și foarte multă tristețe în fiecare dintre paginile ei. În fond este o viață de om trăită cu multă intensitate.

 

Dumitru Brăneanu, Destrămarea lumii, editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016, 118 p.

Uneori despre anumite cărți scriu gîndindu-mă la autor, în primul rînd, fiind în fond eu însumi un judecător nedrept. Și spun aceasta pentru că am simțit cum îmi alunecă brusc gîndurile la oameni, fapte, întîmplări pe care le-am străbătut, le-am trăit și  le port cu mine, așa cum ostașul pe front își poartă, zi și noapte, în atac sau în somn, ranița cu toate cele trebuitoare vieții lui. Destrămarea lumii lui Dumitru Brăneanu este mai mult decît o carte de sonete, este cartea unui prieten, cel care se pitulează după un moto din Părintele Dumitru Stăniloaie: Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre sufleteşti. Ea e cleiul care ne leagă de suprafaţa lumii exterioare. Nu se putea alege un gînd mai bun ca acesta, mai ales la o carte de poezie, pentru că descoperim aici cleiul, aşa cum spunea marele duhovnic, acel liant care leagă suprafaţa lumii exterioare prin toate puterile noastre sufleteşti. Considerînd, pe bună dreptate că în cuvînt eşti ca într-o temniţă, Dumitru Brăneanu în sonetul din deschiderea cărţii spune: În temniţa cuvîntului mi-e bine… Cînd destrămarea lumii ne rămîne. Cred că fiecare scriitor, dar mai ales poet, se simte în cuvînt ca într-o temniţă, din care, nu vrea să evadeze pentru că acolo îi este locul, acolo simte jertfelnicia sa definitivă şi împătimirea întru arta scrisului. Sonetele sale, multe dintre ele, sînt o jertfă adusă divinităţii, aşa dar, sînt cu un acut mesaj religios: Cînd te privesc se clatină adîncul… Cu taina crucii de mă-ntorci la viaţă,/ Pedeapsa ta, o, Doamne, mă îngheaţă. Dumitru Brăneanu, spune Mihai Cimpoi, concepe Poezia ca pe o mărturisire şi Poetul ca pe un mărturisitor: Mi-e sufletul ca dimineaţa-n palmă/ lacrimă aprinsă către Dumnezeu (Poetul). Se confesează cu o sinceritate dezarmantă, asociind confesionalităţii neîngrădite de convenţii o interogativitate, determinată de o predispoziţie permanentizată spre introspecţie. Poetul se distanţează de această lume mai spune criticul literar Mihai Cimpoi, în care Omul cu a sa trudă nu se alege cu nimic (a se vedea poemul Cînd îţi bate în poartă întunericul, lume a cărei virtute în vicii se destramă. Sînt gînduri critice pe marginea poeziei scrise de Dumitru Brăneanu, gînduri pe care Mihai Cimpoi de decodifică şi le exemplifică prin versuri care îl reprezintă pe poet. Pentru a nu ştiu cîta oară îmi dau seama că, totuşi, o carte de poeme autentice, cu un suflu liric emoţionant, şi mai ales cele cu un vădit caracter religios, cum este această Destrămarea lumii a lui Dumitru Brăneanu, este mai utilă şi de mai mare folosinţă să fie citită pe îndelete şi nu povestită de unul sau de altul. Pentru că poetul se vede încărunţit în suferinţă, adunat în temniţa cuvîntului să poată să-şi mărturisească, cu asupra de măsură, credinţa şi patima, să descopere acel clei care ne leagă de suprafaţa lumii exterioare. De fapt, destrămarea lumii lui Dumitru Brăneanu este o invitaţie la începuturile lumii, mai ales a celei creştine, sub semnul mirific al divinităţii, al pioşeniei şi a împătimirii, dar nu ca patimă ci ca duhovnicie, ca înfrăţire şi mai ales ca împlinire spirituală. El ştie şi ne transmite şi nouă cititorilor cărţii sale că te poţi întoarce la viaţă, doar  cu taina crucii, semn şi simbol de înveşnicire. Voi încheia aceste gînduri despre poezia din cartea Destrămarea lumii, de Dumitru Brăneanu, cu un sonet, care, după părerea mea, are darul de a sintetiza întregul mesaj pe care a intenţionat să-l transmită cititorului : „Lumini lucesc o clipă-n toată firea,/ Un tunet lung, pămîntu-n el vuieşte,/ În miezul nopţii ne-a-nlemnit uimirea/ Hristos învie!… Lumina ne orbeşte!// O clipă cerul coboară pe pămînt,/ Tăriile iadului se prăbuşesc,/ Îngeri aprind făclii la sfîntul mormînt/ Iubirile Lui veşnicii zămislesc!// Sfîrşind neistovita povară/ A lepădat ţărîna-ntr-un foc nestins/ La care să crească plămada creştină;// Trenul vieţii opreşte în a Ta gară,/ Coborînd în universul necuprins/ Sînt rana ta, un strigăt de lumină!” Trăind şi creînd sub această flacără magnetică a spiritului creştin, Dumitru Brăneanu se alătură, cu brio, poeţilor care au avut sau au un cuvînt de spus în literatura religioasă, profundă şi emoţionantă.

Revista indexata EBSCO