Nov 2, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

 

Vasile Diacon, Un moment din istoria limbii române literare, Eufrosin Poteca, ediţia a II-a, Editura PIM, Iaşi, 2014, 310.

 

După o primă ediţie, apărută la Tipo Moldova, în 2009 (avînd la bază teza de doctorat a autorului, numită Italienisme la Eufrosin Poteca, susţinută în 1974, şi apoi publicată prescurtat/ fragmentar cu diverse ocazii, aflăm din nota de deschidere), Vasile Diacon a publicat în 2014 o a doua, revizuită şi adăugită, dedicată lui Ştefan Cuciureanu, pe care o semnalăm aici.

Structura cărţii (după nota asupra ediţiei): Arhimandritul Eufrosin Poteca şi preocupările sale de cultură românească, Viaţa şi activitatea, Aspecte lingvistice în scrierile lui Eufrosin Poteca, Aspecte fonetice, Aspecte morfologice, Aspecte lexicale, Consideraţii privind italienismul, Italienisme în scrierile lui Eufrosin Poteca, Calcuri lingvistice, şi, în final, Concluzii, sigle, abrevieri, anexe (cuprinzînd 77 de documente, între care 69 de scrisori ale lui Eufrosin Poteca, interesante, spune autorul, şi sîntem în acord, nu atît din punct de vedere literar, cît prin a releva „problemele care l-au preocupat de-a lungul vieţii pe eruditul călugăr”) şi bibliografia (actualizată la nivelul anului 2013).

De fiecare dată cînd îmi ajunge în faţă o astfel de carte mă gîndesc şi la felul în care sînt alcătuite azi programele de învăţămînt pentru elevi, la faptul că oameni care şi-au dăruit viaţa limbii şi culturii/ literaturii noastre şi au multe de dăruit, la rîndul lor, generaţiilor de azi/ de mîine, sînt „uitaţi” de mulţi alcătuitori de manuale de azi, „în ton” cu „noile cerinţe” ale unui „învăţămînt curricular”, „integrat” cu „cerinţe europene” care, de altfel, nu sînt perceptul la fel de state mai vechi din Comunitatea Europeană.

Iar Eufrosin Poteca este un personaj şcolit la şcoli apusene, cărturar cu nume de rezonanţă în ce priveşte prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd erau schimbări de substanţă sau, cum scrie Vasile Diacon, „un climat cu adînci mutaţii în ce priveşte înţelegerea fenomenului literar şi al celui cultural, în general” (de pildă, pătrundeau genuri/specii noi în literatură), în învăţămîntul public. Între altele, pînă atunci „în instituţiile de învăţămînt de orice grad predomina limba greacă, începînd cu acea epocă limba română va pătrunde în şcoală ca limbă oficială de predare a ştiinţelor”, prin aportul umor cărturari ca Gheorghe Asachi sau Gheorghe Lazăr, dar şi al celor care lucrau cu/ alături de ei, între care şi Eufrosin Poteca. Şi, nu în ultimul rînd, în acei ani, limba trecea prin transformări semnificative.

Vasile Diacon vorbeşte şi despre viaţa, activitatea, contribuţiile lui Eufrosin Poteca (despre originea limbii noastre, cerinţele vremii – tălmăcirea unor cărţi de filozofie etc., întemeierea şcolilor româneşti, importanţa traducerii Bibliei, în timpul lui Brîncoveanu, în „salvarea limbii noastre” – V.D, „săracă şi defămată” – E.P. ş.a., şi alte probleme de actualitate atunci, scrie autorul, exprimate înainte de I.H. Rădulescu, citat cel mai adesea în acest sens – dar aminteşte, în treacăt, şi modul în care personalitatea şi înfăptuirile acestuia au fost (sumar/ fragmentar/ în trecere/ sau nu cît ar fi trebuit) reflectate de istoricii literari (de exemplu: Călinescu, Piru).

A fost o lectură interesantă pentru mine, cu multe detalii despre cele ce se făptuiau atunci, coborînd cu gîndul din nou în acele vremuri în care se petreceau atîtea lucruri, în care cărturarii slujeau pentru aşezarea limbii/ culturii noastre. Între aceştia, şi Eufrosin Poteca (despre care am reamintit acum cîteva lucruri, doar), privitor la care Rădulescu Motru scria că autobiografia lui (despre care spune şi că „este un document care priveşte cunoaşterea sufletului românesc însuşi”) „nu este a unui om de rînd, ci este aceea a unui om de elită, de sînge neaoş Român, cărturar de frunte printre cărturarii români ai timpului trecut, şi cu un prestigiu aşa de ridicat, încît în zilele de grea cumpănă a anului 1848, membrii guvernului provizoriu al ţării […] s-au simţit obligaţi ca printr-o adresă specială […] să-i ceară binecuvîntarea asupra Patriei”.

 

Livia Ciupercă, Teodor Al. Munteanu. Restitutio, Editura StudIS, Iaşi, 2017, 354 p.

În iulie 2013 semnalam o carte a Liviei Ciupercă despre Teodor Al. Munteanu, anume Teodor Al. Munteanu. Popas în timp, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2013, 186 p.

Livia Ciupercă revine anul acesta cu un volum mai amplu, cu o perspectivă mai largă, despre convorbiristul (născut în 1011, în Smulţi, fostul judeţ Covurlui, a murit la Bucureşti, în 1988), care a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români, şi, între altele, ultimul secretar de redacţie interbelic al revistei Convorbiri literare (1939-1944), al „seriei I.E. Torouţiu”.

Reamintim, succint, cum s-a schimbat destinul său, aidoma cu al multor alţi intelectuali de marcă ai ţării, după venirea comunismului în România: a fost exclus din Societatea Scriitorilor (reprimit în 1968), nevoit să lucreze corector într-o tipografie, îmbolnăvindu-se grav de la plumb, de saturnism, obligat nevoit să îşi schimbe locul de muncă – dispecer la Editura Didactică şi Pedagogică (1968-1969); în 1969 s-a pensionat medical. Pe urmă, din păcate din nou ca mulţi alţii în perioada comunistă şi, din nefericire şi de după, a fost „înghiţit” de uitare, deşi a colaborat la multe reviste din ţară, cu o activitate publicistă/ redacţională de notat, dintre dicţionarele noastre postbelice, notează autoarea, doar două îl pomenesc.

Această carte este structurată în două părţi, astfel: Poetul şi Poezia (în care sînt puse la dispoziţia cititorului creaţia poetică edită şi inedită a lui Teodor Al. Munteanu, inclusiv volumele Viori de lut, 1937, Meri domneşti, 1940, antologia Furtuni potolite, 1972 şi volumul manuscris Ultimul salut din arhiva bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi, dar şi poeme apărute în periodice); partea a doua, În ceasuri de singurătate, cuprinde pagini de jurnal, note, comentarii, anexe, documente din diverse surse, fotografii ş.a.

Semnalăm, aşadar, şi acest volum despre Teodor Al. Munteanu şi lumea în care a trăit, alăturîndu-ne, astfel, efortului Liviei Ciupercă de re-aducere în atenţia cititorilor a vieţii şi operei unui scriitor român al cărui drum al vieţii a trecut şi prin revista „Convorbiri literare”.

 

Marinică Popescu, Aldoilea, vol. I + II, Editura Pim, Iaşi, 2016, 336 + 302 p.

Un gest de suflet al familiei şi al unor prieteni/ apropiaţi ai lui Marinică Popescu a făcut ca, după moartea sa, cartea la care acesta lucra înainte de marea sa trecere să vadă lumina tiparului, un text eseistic amplu aşezat în două volume de peste trei sute de pagini fiecare.

„În mergerea cu pecetea acerbei întreceri ce bîntuie în lume, cu primul picior – cum te-ai întrece şi pe tine spre a fi primul – te duci, iar cu celălalt, cu al doilea, tocmai vii, te a-duci, te vii (aici reflexivul sună a înviere în haine de lucru) eşti aldoilea”., scrie autorul undeva prin paginile de început ale primului volum al acestei încercări de a cuprinde în cuvinte lumea în care trăim, cu aşteptările şi renunţările noastre, pacea şi neliniştea, credinţa şi scepticismul ori neîncrederea şi temerile noastre, cu predestinările şi felul în care păşim pentru a ne construi, atît cît putem destinul. Vorbeşte despre timpul absolut şi felul în care oamenii se preling cale de cîteva picături din rîul său cel fără de istov, despre felul în care se caţără unii peste alţii, despre „cîştig/ cîştigători” şi „perdanţi/ pierdere”, despre o altă „nouă religie” a lumii – „negustoria” („pentru negustori logica nu poate fi decît cîştigul”) cu tot şi cu toate (şi, în corolar, despre „credinţa posesiei”), dar în primul rînd cu viaţa. Iar „viaţa de zi cu zi poate fi o lecţie de neratat: adeseori cîştigul înseamnă moştenirea” pe care o laşi.

„Cîştigul” (dar după cum a voit să fie, unul ne-negustorit, ci clădit din cuvintele strînse în suflet) lui Marinică Popescu, dincolo de ceilalţi paşi pe care i-a lăsat întipăriţi în colbul de clipe care i-a fost menit, poate că a fost întregit de faptul că şi aceste pagini ale sale – în care vorbeşte despre lume, viaţă, oameni, credinţă, timp, credinţă, metafizică, filozofie, moarte ş.a. aşa cum le-a înţeles – au văzut lumina tiparului.

 

Daniela Gumann, Florile cireşului tînăr, cuvînt pe coperta a IV-a: Sterian Vicol, Editura Timpul, Iaşi, 2017, 96 p.

În ultimii ani am semnalat în această rubrică mai multe cărţi ale unor români plecaţi peste hotare, fie editate la Iaşi, fie în alte oraşe ale Moldovei. Daniela Gumann, plecată de pe meleagurile Moldovei în Austria, publică acest volum de versuri în care textele sînt grupate în trei secţiuni: Mireasa de la miezul nopţii (cu subtitlul poezii de dragoste), Crochiuri despre adolescenţă (cea mai restrînsă parte), şi Salonul cu măceşi.

Sînt, de multe ori, gînduri în haină de vers, cu destule „căutări”, versificări, să spunem, dar şi, pe alocuri, cu pasaje cu gînduri frumoase/ line prin sinceritate, uneori, cum scrie Sterian Vicol, „ca nişte crenguţe de liliac înfiorate de adierea iubirii”. Daniela Gumann scrie despre familie mult, despre iubirea faţă de soţ şi copila sa („ca o prelungire a luminii”), despre dorul de mamă (acum aflată „acolo unde îngerii cîntă”) ş.a. În general pare o scriitură în care confesiunea se îmbină cu visarea şi trăirile/ experienţa de viaţă/ scenele văzute, felul în care percepe lumea din care face parte.

Aşa, de pildă, din texte ca Săli de judecată ori Putem trăi, dar nu numai, se vede modul în care înţelege/ percepe felul în care trăiesc oamenii azi, cum înţelege ce ar trebui să facă românii într-o lume în care ar trebui să se ferească de multe, să fie demni şi peste hotare, dacă merg să caute un loc de muncă, şi să se ferească de „omogenizare” (ca în poemul Nulitate). Căci „Nimic mai rău nu este să te afunde/ Decît prostia, furtul şi minciuna”.

În final, deocamdată, rămîne, dincolo de faptul că din Austria fiind de o vreme bună, (şi) scrie în limba română, impresia de că Daniela Gumann şi-a dorit să străbată pentru prima dată, acum, un drum aparte, căutînd să încerce şi „pasul” (versul) rimat şi pe cel „alb”, pe căile poeziei, spunîndu-şi sufletul în hainele versificate. Poate, într-o viitoare „călătorie” de acest fel, bazîndu-se şi pe propria experienţa, şi pe lecturi, şi pe ce a văzut şi înţeles, îşi va croi un drum al ei şi va găsi „cuvîntul ce exprimă” ceea ce îşi doreşte în vers.

 

Mihai Toma, O privire asupra învăţămîntului de fizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. File de istorie şi tendinţe de viitor, Indice de persoane: Alexandra Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2016, 196 p.

Semnalăm succint un volum interesant despre istoricul învăţămîntului de fizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, pe care ni-l oferă Mihai Toma şi editura ieşeană Demiurg. Sînt mai multe motive pentru care este un lucru deloc uşor, avînd în vedere, scrie autorul în paginile de început, că „învăţămîntul de fizică cuprins în ceea ce se cheamă domeniul ştiinţe a început cu mult înainte de înfiinţarea Universităţii”, trecînd apoi prin diverse etape, funcţie şi de schimbările sociale/ politice şi reformele care au fost legate de acestea. Astfel, Facultatea de Fizică, „ca unitate de învăţămînt de sine stătătoare” „a avut practic două începuturi”, în 1962 – cînd a fost înfiinţată printr-o hotărîre de guvern, şi 1989, cînd a fost reînfiinţată (după ce în 1987 fusese alipită Facultăţii de Matematică), prin hotărîre a Senatului Universităţii.

Toate aceste etape, felul în care au decurs, cum a fost şi cum este organizat învăţămîntul de profil, diverse perioade din viaţa facultăţii, perspective în ţară şi străinătate ş.a., dar şi oamenii care au construit primi paşi şi/ sau au activat în Facultatea de Fizică, aportul lor (amintim cîteva nume de la începuturi, dintre cele asupra cărora se opreşte Mihai Toma: Ştefan Procopiu, Ilie Bursuc, Vasile Tutovan, Ioan Gottlieb, Cleopatra Mociuţchi, Dumitru Grosu) sînt analizate în desfăşurarea lor de autor, cu accent pe ultimii „zeci de ani”, ca o „istorie trăită” de acesta, în această carte structurată astfel (după cuvîntul înainte al autorului): Capitolul I: Din istoricul învăţămîntului de fizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Capitolul II: Profesori care nu mai sînt. Istoria trăită, Capitolul III. Fizica – domeniu de actualitate. Transformări determinate de procesul Bologna, şi, în final, indicele de persoane.

Un volum de interes poate nu doar pentru cei a căror viaţă este legată într-un fel sau altul de învăţămîntul de fizică.

 

Yurie Ilaşcu, Toqsobeni, Chişinău, 2017,  70 p.

 Autorul (care menţionează şi anii săi, nu puţini, de activitate la catedra de istorie la liceu, apoi universitate) îşi începe demersul astfel: „A scrie istoria satului Toxobeni este posibil doar prin cercetarea unor evenimente şi fenomene istorice care au avut loc cu mult mai devreme de prima menţiune documentară a localităţii din cronicile moldoveneşti, la 1598,” notînd apoi că în paginile acestea vom găsi „din abundenţă” „digresiuni, „îndemnuri de a efectua călătorii imaginare” (el mergînd pînă în Crimeea, Kazahstan şi Ungaria pentru a-şi elucida unele întrebări). Pe scurt, în viziunea lui Yurie Ilaşcu, satul Toxobeni, localitate din raionul Făleşti din Moldova de peste Prut, ar avea un trecut puternic marcat de tătarii qîpcegi (sursele „bizantine îi numeau cumani, cele ruse polovţi”), pe care o detaliază pornind de la aspectele geografico-toponimice pînă către cele care ţin de fapte dinspre zilele noastre. Astfel, de la Toaca Ciobanilor, cum, spune autorul, s-a numit locul, s-ar fi putut să se ajungă la „Tocsăbeni/ Tocsobeni”/ Toxobeni… şi altele, prin „mila” autorităţilor ruseşti care au schimbat litere după bunul plac (explicaţia sa: „rostiţi cu voce tare la început lent, apoi mărind viteza de rostire a sintagmei toaca ciobanilor „şi, prin „minunea fonetică” se ajunge la Toxobeni”). Şi, apoi, ipotezele autorului duc (după consultarea cu Guner Akmolla, de la care a înţeles că sînt nişte locuri, pe la Simferopol, care s-ar fi numit Toquz-Oba/ Nouă movile, şi Toqsaba/ Zori de lumină culturală) la o serie de alte direcţii de discuţie/ cercetare. Aşa se face că Yurie Ilaşcu consideră că numele satului ar trebui să pornească de la „Toqsob(a) + eni”, alegînd „filiera turanică a originii numelui” Toxobeni (amintind pe parcursul cărţii şi de existenţa, în trecut, fapt atestat de hărţi germanice mai vechi, a altor localităţi cu nume de tipul Kischla nigul Sorb şi Kischla anigul – pe care F.G. Bawr, pe harta sa de la 1768-1774, le atribuia „populaţiei qîpcege de la începuturile sale”.

Sînt cîteva aspecte desprinse din această carte a lui Yurie Ilaşcu, de 70 de pagini format A4, cu ilustraţii şi reproduceri de documente, interpretate/ analizate de autor, după caz, în care am regăsit şi multe ipoteze care pot fi discutate, dar şi multe care par mai „şubrede”, însă asta nu înseamnă că nu pot fi aprofundate. Sigur, sîntem datori să ne înţelegem istoria, chiar dacă azi „trendurile” duc spre un alt tip de „interes”, mai „global”, în ce priveşte trecutul nostru, şi în acest context putem spune că astfel de demersuri – dacă sînt alcătuite cu temeiul şi argumentarea/ documentarea necesare – îşi au rostul lor, confirmată/ atestată fiind de izvoare istorice prezenţa tătarilor pe aceste meleaguri. Una peste alta, sînt chestiuni care pot fi luate în calcul/ aprofundate, altele poate mai trebuie cercetate, dar, probabil, istoricii pot judeca mult mai aplicat toate acestea.

Revista indexata EBSCO