Nov 2, 2017

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Recitalul de pian: personalități, stiluri, performanțe

 

Marile capitale europene, marile centre muzicale – fie ele „grele de tradiție” sau mai de curînd intrate în clubul select al locațiilor impregnate de farmecului evanescent al artei sunetelor – oferă melomanilor, constant de-a lungul unei stagiuni, o paletă largă de genuri. Iar în interiorul fiecărui gen, o diversitate tentantă de programe. Londra, Viena, Paris, Amsterdam, sau München, Milano, Barcelona spre a numi cîteva din orașele culturale ale bătrînului continent, se înfățișează an de an cu o ofertă artistică consistentă, variată, atractivă. Pentru toate gusturile. Și pentru toate buzunarele. De la spectacole de operă la concerte simfonice, de la seri camerale la recitaluri instrumentale sau vocale, de la jazz la serii programatice de muzică manifest contemporană sau experimente sonore. Aducînd în fața publicului artiști de toate calibrele, din super-clasa vedetelor ca și din pepiniera în continuă lărgire a aspiranților la gloria scenei lirice sau a podiumului de concert. Organizatorii vieții muzicale nu ezită să promoveze – chiar cu oarecare determinare – tinerele speranțe (rising stars), știut fiind că fără o împrospătare perpetuă orice întreprindere umană își diminuează șansele să dureze.

Criteriul organizării vieții muzicale este desigur cel al valorii, micile derogări putînd fi făcute, pe ici pe colo, în numele unei fidelități de lungă durată. Astfel, mai apar la răstimpuri muzicieni octogenari sau chiar nonagenari, legende vii ale artei pe care au slujit-o și cu care întotdeauna generațiile mature de melomani se bucură să se reîntîlnească live, în virtutea a ceea ce aceste personalități au însemnat odinioară. Fiecare apariție a unor Paul Badura-Skoda, Leon Fleisher, Bernard Haitink, Sir Roger Norrington, sau Herbert Blomstedt va atrage mulțime de melomani în orice sală de concert de pe mapamond. Sau, pînă mai ieri, regretații (nonagenari!) Aldo Ciccolini, Shura Cherkassky, Pierre Boulez, Sir Neville Marriner, ori Georges Pretre erau vedete cu magnet la public, oriunde ar fi ales să se producă. Puțini sînt artiștii de vîrf care au probitatea lui Alfred Brendel de a pune punct carierei, la 77 de ani, într-un moment de formă maximă. Cînd prezența sa pe podium era încă intens dorită, iar performanța artistică (ca și cea tehnică) se situa încă la cote de excelență. Dacă e să-mi exprim o preferință proprie, evident aș priza mai degrabă un artist matur, la senectute, cu decenii de experiență artistică sublimată în rafinate delicii stilistice, unui june virtuoz oricît de spectaculoasă i-ar fi bravura instrumentală. Nemaivorbind că în cazul baghetei, deceniile de muncă asiduă cu orchestre valoroase fac din dirijorii ajunși la senectute izvorul unor înalte desfătări artistice pentru publicul care-i urmează pretutindeni indiferent de programul oferit. Ca și pentru muzicienii ansamblurilor în fața cărora aceștia apar. Înțelegerea lor, intuițiile îndelung exersate și disciplinate de știința sunetului, a frazării, a semnificațiilor de dincolo de notele unei partituri, îi consacră pe acești seniori ai baghetei drept veritabilii păstrători și transmițători ai moștenirii muzicale universale. În plan ideatic, al adevărului muzical, al autenticității faptului sonor și al semnificațiilor nedistorsionate de propriile subiectivisme. Aceasta nu înseamnă că tinerilor aspirați la gloria artei muzicale trebuie să li se limiteze accesul pe marile scene. Dimpotrivă, văd ca optim un balans echilibrat între generațiile de artiști.

Despre cultura recitalului de pian îmi propun să dezvolt cîteva idei în cele ce urmează. Despre felul în care acest gen – adulat de unii, minimalizat de alții – se prezintă în cîteva din capitalele muzicale europene așa cum am avut privilegiul să constat prin experiență proprie nemijlocită pe parcursul ultimelor două stagiuni. Comparațiile cu situația de la noi sînt inevitabile. Mai întîi, ce atrage publicul în sala de recital? Numele protagonistului (dacă e deja vedetă)? Sonoritatea unor lauri dobîndiți în competiții internaționale de prestigiu (dacă e o tînără speranță)? Accesibilitatea programului (dacă performerul include în repertoriu doar piese de largă popularitate sau de dificultate virtuoză)? Prețul biletului (evident mai mic decît la un concert simfonic ce angrenează ample forțe orchestrale)? Să recunoaștem: de la Liszt încoace, recitalul de pian s-a consacrat ca un vehicul pentru măiestria virtuoză a pianistului. Dacă acesta etalează mijloace interpretative modeste sau prea cuminți, prea academice, succesul se va lăsa mult așteptat. Acrobatica pe claviatură bine dozată cu o muzicalitate de substanță par să fie combinația cîștigătoare pe acest teritoriu. Și pentru că funcția creează organul, organizatorii vieții de concert vin în întîmpinarea cererii publicului rostuind serii de recitaluri, în primul rînd cu marile nume ale pianisticii mondiale. Așa se întîmplă la Amsterdam – la Concertgebouw (Serie Meeisterpianisten), la Viena atît la Musikverein (Grosse Solisten) cît și la Konzerthaus (Klavier im Grosser Saal, Klavier im Mozart Saal), la Budapesta (A Zongora), la Paris – Philharmonie (Piano). La București, marile nume ale pianisticii mondiale apar, dacă avem noroc, doar o dată la doi ani pe afișul Festivalului Enescu. Și atunci, cu destulă parcimonie – 3-4 recitaluri asezonate printre zecile de concerte simfonice. Dintre numele sonore ale pianisticii românești, dintre artiștii maturi activi actualmente, oferă cu o anumită regularitate recitaluri solistice doar Viniciu Moroianu, Vlad Dimulescu, Ilinca Dumitrescu (la Atheneu), sau Horia Mihail, Dana Borșan (la Sala Radio). În rest, doar tineri absolvenți de licee de muzică sau de conservator cărora li se oferă în general sala mică a Atheneului. Nu spun că e rău. Nu pledez aici pentru restricționarea accesului tinerilor și foarte tinerilor muzicieni la întîlnirea cu publicul. Peste tot există și asemenea serii de concerte destinate promovării talentelor aflate la primii pași în carieră. Dar numai centrele muzicale de rangul doi se rezumă doar la atît. Atrag atenția aici că eșantionul de elită, numele consacrate ale circuitului pianistic internațional lipsesc în stagiunile curente de pe scenele noastre. Dacă vreunul se rătăcește totuși într-un program simfonic de excepție la Atheneu sau la Radio, eventual oferă și o seară camerală în compania unor formații de cvartet sau duo, dar un recital solo… rarissim. La filarmonicile din țară situația e și mai deprimantă, dar măcar mai clară: recitalurile solo – ni se spune – nu aduc public, deci nu ne permitem să le organizăm în pierdere, oricît de înaltă ar fi eficiența lor în plan strict cultural.

Acum, întoarsă pe partea cealaltă, chestiunea s-ar pune cam așa: pianiștii noștri au acces pe scenele importante ale lumii? Teoretic, da…. nu îi împiedică nimic să fie reprezentați de un impresar eficient care să-i promoveze la cel mai înalt nivel al vieții muzicale. Dar se întîmplă cu adevărat asta? Mă tem că răspunsul e mai degrabă unul diplomatic (în toate sensurile). Uneori ambasadele sau ICR-ul sau vreo fundație privată asumă rolul acestei impresarieri și organizează, cu ocazia unor zile importante, în cadrul unor festivități sau evenimente extra-culturale, asemenea recitaluri. Dar atenție! Acest sprijin ar trebui să fie doar unul excepțional, auxiliar, sporadic – așa cum și e de fapt, pe lîngă o sănătoasă circulație a valorilor pe traseele consacrate. M-am bucurat să aflu în programul festivalului de la Besançon din această toamnă prezența în trei seri la rînd a unor pianiști români: Vlad Dimulescu (10 septembrie), Daniel Goiți (11 septembrie), Viniciu Moroianu (12 septembrie). Totul sub semnul centenarului Dinu Lipatti, pianistul de geniu care a apărut pentru ultima oară într-un recital public tocmai aici, la Besançon în Sala Parlamentului din Palatul de Justiție, cu trei luni înainte de a se stinge tragic la doar 33 de ani. La inițiativa ICR, ca omagiu adus legendarului muzician, cei trei pianiști români vor include in programele lor piesele cîntate atunci de Lipatti. Vor reconstitui peste timp lumea eterată a ideilor și sunetelor acelei seri magice de 15 septembrie 1950. Să sperăm că reverența acestor trei pianiști pentru Lipatti îi va motiva, îi va inspira și îi va pune într-o lumină favorabilă, că vor atrage atenția unor impresari dispuși să mizeze pe ei de acum înainte. În Franța, de altfel, se desfășoară în fiecare vară un mare festival pianistic în aer liber la Roque d’Antheron, unde în diverse locații pitorești, în aer liber, în spații special amenajate, vreme de o lună, seară de seară, își dau întîlnire muzicieni din elita pianistică contemporană mondială. În afară de emblematicii Radu Lupu sau Dan Grigore și de Andrei Vieru, Mirabela Dina sau Dana Ciocîrlie (ultimii trei trăitori de multă vreme în Franța), nu am cunoștință ca un alt muzician român să fi apărut pe scenele acestui inedit festival dedicat instrumentului cu claviatură ajuns anul acesta la cea de-a 37-a ediție. Doar Mihaela Ursuleasa, e drept venind de la Viena unde a locuit mai bine de două decenii, a apărut cu un recital aici în 2011, cu un an înainte de tragicul ei sfîrșit.

Și pentru că am amintit de Radu Lupu – cel mai căutat și venerat pianist român pe scenele lumii în acest moment, voi începe cu recitalul său de anul acesta, de la sfîrșit de mai, pe scena sălii aurite de la Musikverein din Viena, inclusă în ciclul Grosse solisten. Dacă Haydn și Schumann apar cu oarecare frecvență în recitalurile sale, Ceaikovski cred că e o noutate absolută. De data aceasta, ciclul de miniaturi „Anotimpurile” al compozitorului rus a constituit, indiscutabil, centrul de greutate – și de atracție! – al programului. Abordarea grațios-meditativă de tip clasic a pianistului a dat roade în cazul marelui compozitor romantic rus. Un soi de melancolie eterată a plutit peste întreaga desfășurare a lucrării. Patosul romantic reținut și bine calibrat – pe care  Radu Lupu l-a turnat în construcția Fanteziei schumanniene în do major – a impregnat un halou de nuanțe diafane, recurgînd la un veritabil sfumato sonor care – în mod paradoxal – ne aduce mai aproape, mai veridic, mai intens tumultul compozitorului german. Grija pentru calitatea sunetului, jocul culorilor timbrale, finețea tușeului și logica discursului în cazul lui Radu Lupu s-au confirmat o dată în plus cu mult șarm în miniatura schubertiană (Impromptu în Sol bemol major nr.3 D 899) oferită ca supliment.

Tot la Musikverein, tot în aceeași serie a marilor soliști, o lună mai tîrziu o altă legendă a pianisticii mondiale Maurizio Pollini, într-o apariție mult așteptată de publicul vienez (și nu numai), s-a lansat cu forța-i nedomolită de trecerea anilor în devoalarea bogățiilor unui program Chopin – Debussy. Despre timpii săi alerți, despre utilizarea unui rubato (uneori, excesiv), despre abuzul de pedală (adesea, discutabil) s-a scris și s-a comentat îndelung. Ceea ce nu i se poate contesta maestrului italian este forța tehnicităţii sale. Publicul său fidel vine pentru a se reîntîlni cu un soi de acrobatică dîrză pe claviatură, un tușeu ferm și convingător, cu o narațiune frustă a textului muzical care i-a adus faima pentru obiectivitatea interpretărilor sale. E vorba aici de un joc tehnic de mare calibru, de virtuozitate – să nu ocolim termenul! – care, chiar dacă și-a pierdut cîte ceva din strălucire si precizie, e încă la nivelul la care seduce și încîntă. Deopotrivă, urechea și mintea ascultătorului.

Dincolo, la Konzerthaus, la distanță de zi alte două nume grele din lista marilor pianiști: Rudolf Buchbinder (vedeta locală) și super-virtuozul canadian Marc-Andre Hamelin. Repertorii diferite, abordări personalizate, efecte vizînd zone de adresabilitate sensibil divergente în sufletul melomanului. Buchbinder este animat de o combustie internă hrănită de farmecul inegalabil al ethosului muzical vienez. El sondează bogății de rafinament ale discursului în ultima sonată schubertiană (D 960) și exploatează cu discretă teatralitate dantelăria beethoveniană a celebrelor variațiuni Diabelli. Se vede că această zonă repertorială îl pune optim în valoare, îi lasă spațiul necesar desfășurării unui temperament romantic disciplinat de rigoarea logică a discursului sonor. Claritatea și argumentele frazării pe spații mici, montura filigranată a fiecărei idei sînt argumentele supreme că asistăm la un recital de mare inspirație artistică. Hamelin aglutinează stiluri diferite, are o nesățioasă apetență repertorială de la Haydn la Feinberg, trecînd prin Beethoven și Liszt – repere obligatorii, spre a etala și o foarte tehnică concepție componistică orientată spre virtuozitatea de anvergură. A oferit în bis Toccata proprie, piesă comisionată de concursul Van Cliburn ca piesă obligatorie pentru concurenți menită a le pune în valoare aparatul tehnic și capacitatea de a construi universuri sonore oricît de dificile. Monumentală realizarea Sonatei în Si minor de Liszt, fermecător acrobatica esențializată în Appassionata beethoveniană!

În fine, cu o stagiune în urmă, tot la Viena am ascultat alți doi pianiști din galeria numelor legendare: Ivo Pogorelich și Krystian Zimerman. O primă remarcă, ambii au oferit recitaluri cu partitura pe pupitru. O fi bine, o fi rău? O fi original și de bon ton? Or fi vrut să exhibe un non-conformism apăsat? Las cititorii să decidă. (Spectatorii din sală, cred că au făcut-o instantaneu.) După mine, însăși ideea de recital a fost anulată. În felul acesta, el este văzut ca o liniștită serată camerală. Ca ceva voit ne-spectaculos. Și totuși, cînd alegi – cum a făcut Pogorelich – să oferi un program  cu Fantezia Dante de Liszt, Variațiunile de Brahms pe o temă de Paganini sau cele trei momente din Petrușka de Stravinsky, ba chiar adaugi și Fantezia de Schumann pentru a le reda cu partitura în față, ca pianist, creezi confuzie și perplexitate. Iar dacă mai adaugi ca supliment Islamey de Balakirev tot cu notele pe pupitru… Dar, chiar și așa, admit că putem primi o interpretare nuanțată, spectaculoasă, plină de surprize – în sensul bun, adică motivate de o atentă și concentrată parcurgere a portativelor. Numai că Pogorelich caută cu ostentație șocul, contradicția logică și muzicală în piesele pe care le tălmăcește. Se scaldă în apele unei idiosincrazii estetice, a unei citiri în răspăr cu tot ce ne-am aștepta. Și, mai grav, în răspăr cu ceea ce muzicologia validează ca plauzibilitate interpretativă. Dar, în cîte cazuri acest modus operandi funcționează cu adevărat? Original de dragul originalității? Geniul Pogorelich pe care îl proclama Martha Argerich la Varșovia în 1980 (retrăgîndu-se din juriul concursului Chopin în semn de protest la eliminarea din runda finală a tînărului pianist yugoslav) a ales cărările unei iconoclastii dincolo de orice inteligibilitatea muzicală. Nici respectul pentru calitatea sunetului nu e printre preocupările centrale ale artei sale. Nu același lucru se poate spune despre Krystian Zimerman (alt nume legat de concursul Chopin, pe care l-a cîștigat en triomphe la ediția din 1975). Deși rece, sunetul lui provine dintr-un soi de calofilie căutată. Dar surpriză! Citește, și el, ultimele două sonate de Schubert – atît de celebrele D 959 și D 960 –  întorcînd filele partiturii bine camuflată în cutia de rezonanță a pianului (la fel și pentru mazurcile și preludiile compatriotului său Szymanowski, adăugate programului). Citire destul de plată, academică, literală aș spune. Aud că la începutul acestei toamne Deutsche Gammophon va lansa cea mai recentă ispravă a lui Zimerman, un CD ce include chiar aceste două opusuri finale schubertiene. Probabil va fi un mare succes de piață. Nu e de mirare, datorită aurei misterioase cu care pianistul polonez se înconjoară de cîțiva ani, de luările lui de poziție în plan politic, de vacanța îndelungată în materie de înregistrări (un singur disc scos în deceniul din urmă).

Lansez o întrebare aici (destul de retorică, admit): cînd o bucată muzicală este redată mai eficient, mai nuanțat, mai articulat? Cînd pianistul are nevoie de partitură, cînd caută din ochi continuarea unei fraze, a unei idei, a unei dezvoltări sau cînd toate acestea vin din interiorul său, dintr-o stare vecină cu transa, din asumarea după temeinic studiu al partiturii, după analizarea în laborator a diverselor variante posibile, ca un șuvoi irepresibil de neocolit? Cînd ideea de spontaneitate și naturalețe e mai pregnantă? Cînd tehnicalitățile și secvențialitățile au fost lăsate în urmă și captezi fluidul sonor spre a surfa autoritar și sigur pe valurile involburate ale muzicii? Sau cînd ai nesiguranța continuării și ceri propta textului scris? Eu cred că a face muzică nu ține de partitură. Ea e necesară doar în faza de a te prepara să faci muzică. Cînd interpretezi, atenția se cuvine să-ți fie acaparată nu de notele scrise, ci tocmai de ceea ce e dincolo de ele. Cu toții sîntem ființe cu limitări. Nu e nimic rușinos în a ne atinge limitele. E chiar meritoriu. Rușinos e să pretindem – în virtutea culmilor pe care, în adevăr, am ajuns odinioară – că sîntem încă acolo în pofida evdenței că panta descendentă o parcurgem de ceva vreme, din varii motive. Mediul, viața, experiențele umane e inevitabil să nu interfereze cu capacitatea de efort, cu inspirația și cu disponibilitățile sufletești ale artistului. De aceea, fiecare recital nu este doar o sumă de experiențe sonore pe care ni le propune cu multă imaginație, bravură (și, poate, sensibilitate) un virtuoz al claviaturii, ci trebuie văzut ca o lume care se naște și moare sub ochii noștri, ca o cosmogonie unică, irepetabilă pe care se cuvine să o luăm așa cum ne este oferită, fără preconcepții. Să încercăm să o înțelegem, să rezonăm cu ea, să ne lăsăm vrăjiți. Cu deschidere și generozitate totală, dar nu fără a ne rezerva dreptul de a comenta, de a face comparații, de a ne entuziasma sau dimpotrivă. Cu sinceritate. Oricît de subiectiv ar fi acest demers.

Revista indexata EBSCO