Nov 2, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Țara moartă și lumea ideilor fără uniformă

 

Nefiind precoce, în copilărie am fost fascinat de personajul Sergiu Nicolaescu. Îi urmăream filmele cu religiozitate pînă cînd, la începutul anilor 80, începusem să văd și altfel de filme românești – O lacrimă de fată, Casa dintre cîmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Semnul șarpelui, Sfîrșitul nopții, Imposibila iubire și – mai ales – Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Atunci aveam să mă despart definitiv de mitul lui Sergiu. De curînd, alături de fiul meu cel mic (în vîrstă de 7 ani), am revăzut Revanșa. În ziua următoare aveam să văd Țara moartă, documentarul-eseu de Radu Jude cu diverse fotografii din colecția lui Costică Axinte (fotograf din Slobozia) și fragmente (citite de regizor) din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian.

Montajul lui Jude oferă o perspectivă insolită asupra ascensiunii legionare de la sfîrșitul anilor 30 (și a societății românești în ansamblu) și se oprește la mijlocul anilor 40, cînd a fost instaurată așa-zisa „democrație populară”. Fenomenul fusese prezentat – în același spirit anti-legionar – și în sus-pomenitul policier politic din seria Comisarilor născociți și jucați de Sergiu Nicolaescu. Țin minte că, la cei nici zece ani pe care îi aveam la prima vizionare a Revanșei, m-a oripilat scena masacrului de la abator, prezent și în însemnările lui Emil Dorian. (Nu știam pe atunci că victimele sînt, fără excepție, cetățeni români de origine iudaică și nici nu înțelegeam prea bine cine sînt, de fapt, acei bandiți îmbrăcați în haine de piele neagră.[1])

 

Cum arăta România în ultimii ani de pace de dinainte de Al Doilea Război Mondial și în anii marcați de ideologia naționalistă ce dorea să facă „o țară și un popor cum e soarele sfînt de pe cer”? Nu altfel decît o înfățișează și o povestesc – în felurite chipuri – cei care au cunoscut-o nemijlocit. 80 de ani mai tîrziu, Radu Jude preia cîteva fragmente-mărturie care – asemenea confesiunii din Jurnalul lui Mihail Sebastian – transmit disperarea unei conștiințe de paria. Timpul care, deocamdată, nu mai avea răbdare cu unii oameni, garanta drepturile absolute ale colectivului în fața minorității „jidovești sau jidovite”. Mihail Sebastian, Jurnal: „Guvernul Goga s-a instalat [decembrie 1937]. Pentru prima oară s-a putut înregistra într-un discurs oficial vocabularul Poruncii Vremii: jidan, jidănime, dominația lui Iuda etc. etc”. De bună seamă că realitatea românească a acelor ani nu a fost numai așa (în anii imediat următori, mareșalul Antonescu avea să-și modifice atitudinea față de minoritatea evreiască), dar – și asta ar trebui să reținem – a fost și așa[2].

 

Multe din fotografiile lui Costică Axinte (cîteva sute selectate dintr-o colecție impresionantă, de cîteva zeci de mii, întinsă pe șapte decenii) surprind ascensiunea „omului în uniformă” despre care Sebastian scria în Jurnal: „Omul în uniformă este tipul de grandoare umană pe care experiențele extremiste de dreapta și de stînga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele, reducîndu-le la o culoare, la un semn, la un strigăt. Se netezesc astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gîndire. Nu rămîn în joc decît două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară”. Rigoriștii ortodoxiști consideră filmele lui Radu Jude „anticreștine”. La o privire atentă însă, la fel ca Aferim! și Inimi cicatrizate, Țara moartă contestă nu creștinismul per se, ci politizarea lui „în sensul unui compartiment distinct, bine separat, al existenței” și împuținarea „oamenilor tăcerii și compasiunii” (Olivier Clément, Viitorul Bisericii). Violența, pare a spune Radu Jude, este cu atît mai perversă cu cît e „morală” și „îndreptățită”, așa cum – încă din primele cadre ale acestui documentar-eseu — reiese din discursul Mareșalului Antonescu despre „propășirea patriei”, „întoarcerea la matca din care nimeni nu ar fi trebuit să iasă”, sau din marșurile legionare ce ridică în slăvi o „moarte vitează”.

 

Singur, există și o față nevăzută a „chestiunii evreiești”, pe care Jude nu și-a propus s-o ia în considerare. Există nu doar Jurnalele lui Dorian și Sebastian, ci și Jurnalul fericirii, scris de Nicolae Steinhardt – iudeul care, îmbisericindu-și mintea, se considera „sută la sută evreu și mie la sută român”[3]. Și care avea o cu totul altă părere despre evenimentele evocate în Țara moartă: „Nu încape îndoială că evreii nu-i pot fi decît recunoscători lui Antonescu, șefului de stat care cu adevărat s-a împotrivit exterminării lor”. Atîta doar că drumul spre această perspectivă se arată mai luminos atunci cînd ți-a fost descoperită (sau n-ai uitat de) „bucuria Învierii” ce izvorăște din Biserica-potir, neînregimentrată politic și neprihănită de filetism. Nu Biserica Dumnezeului cel Viu este adusă în discuție sau incriminată de Radu Jude, ci instituția eclezială atunci cînd pune specificul particular (național), deasupra binelui comun. Derapajul este considerat erezie în Biserica Ortodoxă, însă „a vorbi despre filetism în spațiul ortodox este ca și cum ai aminti de funie în casa spînzuratului; prea puțini teologi ortodocși au curajul de a ataca acest subiect delicat, iar cei care o fac riscă să intre în dizgrația ierarhiei” (Chrystos Yannaras, Adevărul și unitatea Bisericii). Subiect delicat, în România începutului de mileniu trei, este și legionarismul. Să reținem doar atît: „blasfemia” lui Radu Jude – spre deosebire de apatia indiferenței – e semnul unei relații cu Dumnezeu. „<<Blasfemul>> ar trebui simțit de către creștini ca o problemă care le este pusă cu duritate”, iar „adevăratul răspuns creștin la <<blasfem>>, precum și la indiferența (aparentă) a epocii, ar fi mai întîi, dezvoltarea unei arte liturgice strălucitoare” (Olivier Clément).

 

Pentru unii, un film de-a dreptul „instigator”, Țara moartă caută să recupereze „lumea ideilor fără uniformă” în care – așa cum reiese din scrierile lui Dorian și Sebastian – „se circulă greu”. Forma de rezistență la „spiritul de stup” (deopotrivă fascist sau marxist) nu e nici abstractă și nici exclusiv iudaică. De aceea poate că au dreptate cei care văd în Țara moartă o „afirmare a ideii de om” (ca în Lupta în jurul unui rug de Ștefan Zweig), o denunțare a lipsei de viață (de unde și titlul său) și a abuzului de scheme. Nu doar din fascism, ci și din marxismul de tip stalinist, ce avea să fie instalat în România abuziv de tancurile sovietice (cu tot cu sinistrul slogan „Ana Pauker-Gheorghiu Dej, bagă spaimă în burgheji!”), în august 1944. Atunci, Emil Dorian era, ca mulți alți evrei, copleșit de fericire la vederea „poporului sovietic eliberator”. Evreul Nicolae Steinhardt însă își amintește astfel de acel moment istoric: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu rîdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strîns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – „stai şi te uiţi, tîmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rîd, or să plîngă cu lacrimi amare, şi tu la fel… Hai acasă…“. Poate că documentarul-eseu realizat de Radu Jude ar merita un necesar sequel care să urmărească metamorfozele politice din – cel puțin – „obsedantul deceniu” al „erei ticăloșilor”. Nu de alta, dar dictaturile din România nu s-au epuizat odată cu legionarii, Carol al II-lea și Antonescu.

 

[1] Neagu Juvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor: „După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvînt că populația evreiască din Basarabia și Bucovina de Nord se arătase în general favorabilă ocupației sovietice și avuseseră loc chiar acțiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărîrea să deporteze toată populația evreiască din Basarabia și Bucovina dincolo de Nistru. La care s-au adăugat, fără explicații unele grupuri de evrei din restul țării și un număr însemnat – care nu-i bine lămurit nici azi – de țigani. În total, această deportare în masă e evaluată la circa 150000 de oameni, aruncați literalmente în pustiu, fără structuri de primire prevăzute. Fiind zonă de război și cunoscînd purtarea brutală a armatei germane în înaintarea ei, evaluarea definitivă a numărului morților și dispăruților e cvasiimposibilă. Această teribilă măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu și guvernului său, ci întregii noastre națiuni”.

[2] Neagu Juvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor: „În anii 1942-1943, cu toate insistențele repetate ale guvernului german de a-i preda pe evreii noștri, Antonescu a refuzat permanent, ba a favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din Transilvania de Nord ocupată de unguri. Gestul lui din 1943 e însă puțin cunoscut în Occident, și, chiar cînd e cunoscut, nu șterge fapta din 1941”.

[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „De vreme ce sînt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în fața altora. Dacă va fi cu putință să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea și voi tăcea. Orice aș gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării”.

Revista indexata EBSCO