Nov 2, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – Corpul interzis

 

Moda arabă se citește în două sensuri, opuse, mai cu seamă în Hexagonul literar, unde încă nu e politic corect să vorbești de rău despre Islam (vezi ce a tot pățit Michel Houellebecq, și nu numai el), dar nici de bine, că nu știi cum se poate interpreta. Și atunci, tăcerea ignorantă e cel mai frecvent răspuns la o realitate ce ne împresoară, dar pe care nu prea știm cum s-o abordăm. Este și concluzia scriitoarei și jurnalistei franco-tunisiene Fawzia Zouari, laureata Premiului celor 5 continente, în 2016, pentru romanul Le corps de ma mèreCorpul mamei mele (ed. Demeter/Gallimard). Actualmente jurnalistă la „Jeune Afrique” și participantă activ la felurite emisiuni de televiziune unde intervine în legătură cu situația țărilor arabe, autoarea nu e deloc o necunoscută în sferele literare francofone, avînd deja publicate peste zece texte, între care amintim La caravane des chimères (1981), Ce pays dont je meurs (1999), Le voile islamique (2002), Pour en finir avec Shahrazad (2003), Ce voile qui déchire la France (2004), La deuxième épouse (2006).

Invitată nu demult într-o emisiune a unei celebre jurnaliste franceze, Anne Sinclair, Fawzia Zouari afirma că trăiește cu impresia unei Franțe care refuză să gîndească Islamul și islamismul, denunțînd această omerta care-i exclude pe musulmani din dezbatere. „Vrem să pătrundem în cîmpul cuvîntului”, spune ea într-o plastică și lucidă analiză, în care respinge discursul paternalist al stîngii franceze, ce se instituie din oficiu în avocatul lor, și revendică dreptul de a nu se mai complace în rolul de victimă, ci de a rosti deschis adevărul, de a spune ce nu e în ordine în lumea lor, incitîndu-le îndeosebi pe femeile musulmane să-și schimbe discursul și postura. Nu e simplu, susține ea, căci riști să fii imediat taxat drept islamofob, deși vorbești din interiorul lumii musulmane.

Femeie frumoasă, cultivată (cu doctorat la Sorbona), puternică, Fawzia Zouari își desfășoară retorica seducătoare și impetuoasă, insistînd să dezvăluie tarele actuale ale culturii din care provine, cum ar fi situația deplorabilă a femeilor în unele țări, sau, spre exemplu, raportul patologic pe care societățile arabe tradiționale îl întrețin cu sexualitatea, relaționarea bolnavă cu femeia, cu trupul cu dorința. E tulburătoare povestea acestei femei care, deși trăiește la Paris din 1979, a așteptat Revoluția de iasomie din Tunisia anului 2011 pentru a îndrăzni să scrie despre mama ei muribundă într-un spital din Tunis, despre mama ei pe care pentru prima dată o vedea „goală”, adică cu părul descoperit… Barajul tabuurilor odată fisurat, mărturisirile și revelațiile se revarsă nestăvilite. Mama nu le-a sărutat niciodată pe ea și pe surorile ei, sărutul fiind considerat cu totul impudic în public, unde gura nu poate servi decît la ingerarea hranei și rareori, în cazul femeilor, la vorbit. Ce se întîmplă însă odată ce ușa se închide în urma celor doi soți, e altă poveste și doar așa poți înțelege cum s-au născut cele „1001 de nopți” într-o asemenea civilizaţie…

De fapt, Tunisia e o țară aparte în lumea arabă, chiar în spațiul magrebin, care a cunoscut o puternică influență franceză. Sub conducerea lui Habib Bourguiba – pe care tunisienii îl venerează și astăzi -, în anii 70-80, Tunisia s-a transformat rapid într-o societate modernă, occidentalizată în mediul urban, unde fustele scurte și țigările femeilor, sau libertatea de expresie nu se deosebeau cu nimic de cele pariziene, în vreme ce mentalitățile tradiționale își restrîngeau considerabil aria de influență în zonele rurale. După 30 de ani de dezrobire, desigur grevată de corupție și clientelism specifice continentului, a urmat perioada de conducere autocratică și discreționară a lui Ben Ali, în timpul căreia economia și-a continuat dezvoltarea capitalistă, dar drepturile și libertățile cetățenești s-au împuținat, pe măsură ce islamismul ieșea din umbră și începea iar să-și ascută colții, pînă la explozia populară din 2011, care a declanșat un tsunami în țările arabe. Consecințele sunt însă, în bună măsură paradoxale. După euforia primelor luni, de haosul ambiant au profitat mai puțin facțiunile democratice, cît cele fundamentaliste care, treptat, și-au făcut drum pînă la pîrghiile cele mai înalte ale puterii statului. Același lucru s-a petrecut în toate țările arabe, ca și în Turcia. Dar dacă marocanii, spre exemplu, care nu au cunoscut niciodată democrația, nici măcar într-o formă imperfectă, privesc cu relativă detașare și fatalism restricțiile cotidiene, supunerea față de legea lui Allah și întărirea mecanismelor represive, tunisienii – cei mai emancipați din regiune – se simt frustrați și trădați. Încă o dată, vorbim de populația urbană și educată, care a integrat principalele repoziționări de ordin ontologic, sociologic, ideologic, religios.

Fawzia Zouari o spune pe șleau: „asistăm la o islamizare a mentalităților care ne face să mergem înapoi.” În ciuda mult proclamatului „feminism islamic”, scriitoarea vorbește despre o impostură, despre inventarea unei „revoluții sub voal”, precizînd că majoritatea femeilor se consideră (sau li se impune să se considere) mai întîii musulmane, înainte de a-și percepe, eventual, identitatea de femeie. Mai toate religiile au început prin a fi severe cu femeile, dar toate au evoluat, eliberîndu-le din carcanul impus, mai puțin cea islamică.

Cu atît mai remarcabil e acest roman al paradoxurilor, revoltei și pudorii, căci Fawzia Zouari, intrigată de trecutul mamei ei, inaccesibil și inviolabil pînă în momentul slăbiciunii extreme dinaintea morții, pornește în reconstituirea unui parcurs ce o conduce adînc în viața comunității beduine tunisiene și a tradițiilor ancestrale păstrate cu sfințenie. Nu e vorba de o reconstituire istorică, pana alertă și spumoasă a romancierei conturînd episoade pline de substanță, de lirism și, adesea, de umor, într-un stil și un suflu tragic shakespearian pe alocuri, reușind acea subtilă relație de distanțiere-implicare pe care doar desprinderea de mediul familial, educația superioară și instalarea într-o altă civilizație o pot conferi. De fapt, narațiunea ei amintește de acea splendidă Piatră a răbdării (Syngué sabour) a lui Atik Rahimi, scriitor afgan de cultură franceză, care își asumă un discurs violent, radical, devastator în numele unei femei musulmane. Se pare că este, într-adevăr, nevoie de această îndepărtare și de ruperea cîtorva fire din mănunchiul genetic, înlocuite cu grefe străine, pentru a putea arunca o privire critică profundă și, cumva, obiectivă, asupra unor realități greu de descris și comentat dinlăuntru. E cu adevărat o ciocnire a civilizațiilor, doar că în interiorul uneia și aceleiași civilizații cuprinzătoare, care se luptă din greu să-și regăsească identitatea, o identitate adaptată, dinamică și satisfăcătoare pentru toți membrii comunității. O ciocnire reflectată în mic, la nivelul unei familii, cum reiese din întîlnirea surorilor la căpătîiul mamei muribunde, într-un spital din Tunis. De o parte, cele două surori trimise de școală (una din ele fiind naratoarea), care au reușit să-și construiască vieți independente, departe de coconul familial, de cealaltă parte, Jamila și Noura, din care mama lor a făcut niște prizoniere analfabete, aidoma ei, cărora nu le lipsește însă inteligența brută și capacitatea de a înțelege diferențele. Două lumi, două discursuri, două atitudini și învățăminte diferite.

Prin urmare, în acest surprinzător roman eliberator, suntem luați de mînă și de ochi într-o călătorie în adîncurile societății tunisiene, pentru a deschide acea ascunzătoare cu fund dublu în care Yamna, mama autoritară și rece, își închisese trecutul. Fiecare dintre surori lasă amintirile legate de copilăria și tinerețea lor dominate de figura maternă să urce la suprafață; fiecare luminează sau dezvăluie o latura obscură a acestei mame pe care însă nu au cunoscut-o în întregime, care a refuzat întreaga viața să ridice un colț din voalul care îi acoperea existența trecută. Nu în fața copiilor ei. A făcut-o însă în fața Naïmei, bona ei, cea care i-a văzut și îngrijit trupul, devenind astfel moștenitoarea memoriei sale.

Ni se deschide în față o lume patriarhală dură, în care bărbații muncesc și aleargă după femei, în vreme ce soțiile se ocupă de copii și își învață fetele să tacă și să-și protejeze virginitatea pînă la nuntă. În întregime supusă tradiției transmise, Yamna nu avea să se ridice decît împotriva unuia dintre cele mai umilitoare și înjositoare obiceiuri ale bărbaților, acela de a-și lua mai multe neveste și concubine. Țelul vieții Yamnei a fost de a rămîne singura femeie a soțului ei, pe care, de altfel, l-a iubit din prima clipă, sentiment împărtășit, care însă nu l-a împiedicat pe Farès să încerce mereu să-și ia și o a doua soție. Aici însă s-a lovit de refuzul brutal al Yamnei, care nu a ezitat să înfrunte cu cuțitul în mînă un convoi de bărbați veniți să o convingă să-și dea acordul la o nouă căsătorie a soțului ei. Ne aflăm în fața, poate, a principalului paradox al societății arabe: universul exterior, social, ideologic, militar aparține indiscutabil bărbaților, dar „casa”, cu tot ce presupune ea, e matriarhală, e lumea femeilor, desigur, plină de restricții și îngrădiri, dar și de pozne, rîsete și povești. Iar dacă unii dintre bărbați încearcă să fie stăpîni și acasă, prin violență, și dacă majoritatea femeilor se supun din obișnuință și ignoranță, iată că cele care își revendică cu forța dreptul absolut asupra ordinii familiale sunt ascultate.

Fetelor le vine foarte greu să înțeleagă acest imperativ vital al mamei lor, cu atît mai puțin să accepte răsturnarea totală de situație, atitudine și discurs exprimată în pasiunea nebună pe care femeia ușor senilă, de 90 de ani, aproape nevăzută și neauzită de copiii ei o viață întreagă, o dezvoltă pentru paznicul blocului, copleșindu-l cu mîngîieri, obscenități sau înjurături copioase, după caz! Doar Fawzia Zouari sfîrșește prin a vedea în această situație tragi-comică o primă și ultimă sfidare pe care mama ei o adresează unei lumi dispărute. Boala Alzheimer care i-a întunecat rațiunea în ultimii ani de viață i-a spulberat și barierele care o țineau închisă, descătușînd-o din lanțurile ipocrite cu care se legase pînă atunci și aruncînd-o în cealaltă extremă, calea de mijloc nefiindu-i accesibilă.

Căutarea comorii și dezvăluirea secretelor ascunse de mama ei îi prilejuiește autoarei mai mult decît o incursiune într-un trecut berber, căci înfruntarea contemporană a mentalităților diferite dă naștere unor scene de un suprarealism urmuzian combinat cu un realism magic marquezian. Vedem astfel defilînd prin modernul spital tunisian „țărănoi în burnuz și djebba garnisite cu plastroane, purtînd pe cap bonete împănate cu ciucuri minusculi și încălțați cu babushi cu vîrful întors, care par ieșiți direct din O mie și una de nopți. (…) Încăperile spitalului se umpleau de orăcăieli de broaște și vraja îl cuprindea încetul cu încetul. De altfel, de cînd rudele noastre de la țară s-au pus pe ciorovăială, unii dintre bolnavi jură că aud cocoși cîntînd și că văd antilope tropăind pe culoare.”

Pasionanta epopee familială sprijinită pe memoria strămoșilor și șchiopătînd prin prezentul urmașilor se face pod între două lumi și două timpuri, prin care Fawzia Zouari trece cu tot respectul înnăscut, dar și cu întreaga curiozitate scormonitoare dobîndită. E, în fapt, moștenirea pe care i-a lăsat-o mama ei care, cu o mînă, și-a ferecat accesul la propria viață, întinzîndu-i în același timp, cu cealaltă mînă, cheile lumii ei și trusoul de mistere, ceea ce o face să afirme la finalul cărții, în oglindă inversă cu faimosul incipit camusian, „astăzi, mama nu a murit”…

Revista indexata EBSCO