Nov 2, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Aripile fragile care caută Paradisul

 

„mirosea a dulce şi cald sub măslini.

Prind frunzele roşii una cîte una, înconjurată de

flori sălbatice şi de iarbă.

 

În timp ce-mi era teamă de feţele noi, ea se uita drept

În ochii lor şi îşi scutura brăţările. Nu e nimeni la pîndă în ogorul

 

pe care ea îl ara cu atîta grijă. Ştia, micşorîndu-se mereu,

unde să pună trandafirii.

Iar eu, copil flămînd, ascundeam pîine

 

În crăpăturile din zidul grădinii […]

 

Oare ea e mereu singură sau eu?

Îi aud vocea peste tot în jur

 

fredonînd, cu mărgele sclipitoare

în jurul gîtului. Nu trebuia

să-mi întorc spatele,

 

nici să simt o închisoare mai puternică decît

sinele meu întunecat.

Dacă acesta e paradisul, va trebui să ne inculdă

pe amîndouă.

 

Patrizia de Rachewiltz, În grădina bunicii

 

Taishan-ul meu, de Patrizia de Rachewiltz, este un volum care m-a interesat din mai multe puncte de vedere. Nu neapărat în această ordine, dar pornim, cum se cuvine, de la felul în care scrie autoarea, apoi de la faptul că avem în faţă o versiune română, o „tălmăcire”, scrie Ion Pop, bine realizată, de la cum este alcătuit volumul în versiunea română în întregul lui, şi, deloc în ultimul rînd, de la familia autoarei, dar şi legătura de sînge şi de suflet între Patrizia de Rachewiltz şi bunicul său, nu doar unul dintre marii poeţi ai lumii, ci şi un personaj interesant al secolului al XX-lea.

Patrizia de Rachewiltz este vlăstarul unei familii aparte, făcînd parte, cum scrie Viorica Patea în concludentul studiu introductiv prin intermediul căruia cititorul se poate apropia mai lesne de universul autoarei (şi de aceea voi privi creaţia autoarei din alte perspective sau nuanţîndu-le pe cele relevate deja), „dintr-o tradiţie poetică remarcabilă”. S-a născut în 1950, la Merano, în Tirolul italian, tatăl său fiind egiptologul şi antropologul Boris de Rachewiltz, mama sa, Mary, fiica lui Ezra Pound, ea însăşi poetă şi traducătoare, şi a Olgăi Rudge, violonistă, „specialistă în Vivaldi”. Aşadar, o lume în care frumuseţea, muzica, misterul, istoria şi poezia erau „la ele acasă”.

Patrizia (care, după liceul francez, a studiat literatura engleză şi pe cea japoneză la universităţile din Viena şi Veneţia), a călătorit inclusiv în China – spun asta şi cu referire la poemul care dă titlul volumului, şi la Ezra Pound, al cărui spirit se vede că i-a influenţat în multe privinţe drumul în viaţă/ formarea (de altfel e de mai multe ori „prezent” în poemele acestea, fie ca „personaj”, fie prin referiri, aluzii/ trimiteri/ intertextualitate). A publicat, pînă la data apariţiei acestei cărţi în limba română, trei volume de versuri: My Taishan, în 2007, Dear Friends, 2008, şi Trespassing, 2011, la care se adaugă un altul de „povestiri simbolice”, în 1977 şi traduceri în italiană şi engleză.

E o poezie cu accente biografice pronunţate, profund impregnată de amintiri/ imagini/ trăiri/  experienţe personale ale autoarei, cu şi despre viaţa sa şi a familiei sale, despre relaţii, oameni, un anume fel de singurătate şi căutare.

A fost o lectură la care am revenit de mai multe ori. Cînd am închis cartea am gîndit şi că, uneori, cînd o floare delicată creşte la umbra unui arbore care a apucat să-şi dezvolte coroana, poate să se sufoce. Sau, dacă poate, tinde să „eludeze”, să „treacă dincolo” de umbra acelui arbore. Dar la Patrizia de Rachewiltz „umbra” lui Erzra Pound există, ea nu doar că nu încearcă să eludeze „prezenţa” lui, o acceptă, scrie despre ea, şi îşi găseşte şi propriul drum spre lumina versului, unul plin de delicateţe, dar şi ca o călătorie, poate, cathartică.

Pe de altă parte, biografismul acesta atît de pregnant are şi „preţul” lui. Am avut de multe ori impresia fie că „răsfoiam” un jurnal („volum de memorii, meditaţii şi vise” – Viorica Patea),  un album aparte de „fotografii” creionate din cuvinte şi trăiri, fie că o însoţeam pe Patrizia în viaţa sa, că îl vedeam pe Pound venind, în Vara 1958, înapoi în Italia, după ce, acuzat de înaltă trădare (m-am gîndit şi la felul, rar, aparte nu doar în lumea literară, în care au intervenit pentru el mai ales T.S. Eliot, dar şi alţi mari scriitori, intelectuali ai vremii), a fost închis trei săptămîni într-o cuşcă, la propriu, în oraşul Pisa, în 1945, trimis la un spital ş.a., „Aveam opt ani şi el venea./ Un uriaş cu aripi largi”.. Sau, prin forţa imaginii creionate de cuvintele autoarei, citind În grădina bunicii, amintirile despre Olga Rudge, bunica sa şi partenera lui Pound, m-a atins vîntul singurătăţii, care a suflat toată viaţa în sufletul Patriziei, şi apăsarea „umbrelor” aproape mitice a celor din familia sa, bunicul, Pound, bunica, Olga, mama, Mary ş.a., deşi, în preajma lor, acolo era paradisul: „Dacă atunci nu i-am luat mîna într-a mea/ închid ochii şi ştiu unde este/ PARADISO”.

Pound, un nume mare în modernismul american şi nu numai, a fost interesat de cultura Asiei, a scris despre asta[1], a scris mai multe poeme scurte cu atmosferă sau trimiteri la Asia/ Japonia dar nu a ajuns niciodată să vadă cei cinci munţi din China, mai ales Taishan (Tai Shan, Muntele Tai din provincia Shandong, unul din cinci munţi sacri de acolo – în legătură cu/ despre care sînt atîtea şi atîtea tradiţii/ legende, şi poeţii şi oamenii simpli construiesc atîtea metafore despre viaţă şi moarte, despre nemurire şi mortalitate ş.a. – despre care, de pildă, poetul scria: „Zeus lies in Ceres’ bosom/ Taishan is attended of loves/ under Cythera, before sunrise” – Canto LXXXI), ceea ce Patrizia a făcut (am văzut şi o fotografie făcută mamei sale, Mary de Rachewiltz şi lui Zhaoming Qian[2], urcînd pe Tai Shan, în iulie). Asta privind însă muntele cu totul altfel, mai mult „ca o pasiune născută moartă”, decît ca un vis care aştepta împlinirea. Dar Pound a avut o viziune proprie despre ce ar trebui să însemne acest tip de poem în Occident. Reprezentativ pentru cum gîndea în acest sens este un poem, compus probabil în 1911 sau 1912, pe care el l-a definit „hokku-like sentence” despre metroul din Paris, la care a scris şi un comentariu[3]. Pound a avut o concepţie a lui despre cum anume ar trebui să arate acest poem în Occident (cum, de altfel, după el, au fost şi alţii care au teoretizat acest aspect – amintim doar pe William J. Higginson), ilustrată şi printr-o compoziţie proprie, intitulată In a station of the metro[4]. Comentînd acest poem al său vorbea despre „one image poem”, dar înţelegînd că este vorba despre ceva „în stil haiku” (el îl numea „hokku”)[5]. Deşi putem vorbi aluzii la Pound ori, uneori, la alte texte literare/ alţi autori, chiar de intertext uneori, de referiri la diverse locuri, călătorii ori, de pildă, de mai multe ori, la Brîncuşi (de care Pound a fost legat) ş.a., Patrizia pare că nu şi-a propus, din ce am înţeles, în poezia sa lucruri atît de aparte în domeniu, deşi apelează pe alocuri la acele „schiţe” despre care vorbeam, dar în alte coordonate. Astfel, unele dintre poemele sale sînt o înlănţuire de, parcă, schiţe (vag în sensul lui Shiki[6]), dar adaptate imagismului în stil modern/ postmodern, care amintesc de haiku, nu mult, prin ceva elemente formale ori „nuanţe” de conţinut/ fond (oricum, nu în stil „clasic”). Altfel, are un stil al ei.

Lumea exterioară şi interioară, trăirile, felul în care îi vede pe cei din jur, uneori prin asocieri interesante dar şi elocvente, dragostea (care „luminează” chiar şi „partea pustie/ a întunericului”), singurătatea („nici să simt o închisoare mai puternică decît/ sinele meu întunecat”.), părăsirea, înţelegerea, cum simte paradisul (temă pe care o regăsim în trei poeme) maternitatea (imaginile aparte prin care îşi descrie fiul: „ca o pasăre adusă de vînturile reci// în pragul vetrei mele. Aripa lui frîntă/ tîrăşte şi goneşte privirea mea”… etc.), cum se vede pe sine în lumina lor, relevă sensibilitatea ei aparte. Modul în care creează atmosfera „lumii” ei poetice relevă însă o poetă care merită atenţie, care poate fi citită şi apreciată dincolo de „umbra” lui Pound şi de cea mai largă, a familiei sale. Are în poezia sa şi o simbolistică interioară, şi de familie, aparte, multă trăire, sensibilitate, culoare, lumină, metafore/ formule poetice care dau turnuri personale versului/ creează imagini surprinzătoare („Te văd plîngîndu-mi lacrimile în zori,/ pe marginile luminii şi ale frunzei”; sau: „E loc în noi/ pentru flăcări vii,/ tu eşti norul”; „Asta este – absenţa ce urmează./ Molia morţii crescută lîngă tine – // încăpăţînată, de culoarea noroiului”. ş.a.). sau poeme care, plecînd de la o aparentă înşiruire de aspecte aparent banale, recreează în culori vii şi pătrunzătoare un univers intim – de pildă Scaunul galben. Altele în care ai impresia că totul, sentimente, tristeţi, apăsări (oh, atît de „multe lucruri sînt făcute din mîndrie”! şi adesea avem senzaţia că undeva, nu departe, este cîte „o umbră linţoliu care aşteaptă”…), dar şi dragoste, mamă, bunică, prieteni, totul devine în versul ei, cum spune autoarea, „ca un cer care vorbeşte despre suflet”.

Este, evident, şi o carte pentru prieteni, pentru familie (care, în pofida şi a unor aspecte care au apăsat-o, nu este surprinsă în culori întunecate), pentru bunic, mamă, bunică, fiu, soţ ş.a., cu „neobişnuite memorii pline de adevăr” (Ana Blandiana). Dar este, poate la fel de mult dacă nu mai profund, o carte pentru şi despre sine, despre un anume fel de a vedea ce ţi-a oferit viaţa, despre copilăria/ amintirile, despre lumea trăirilor şi sentimentelor/ aşteptărilor ei (uneori, parcă, re-scrise/ re-simţite/ re-imaginate plecînd de la realitate), o carte despre sufletul-fluture care, cu aripile lui fragile, caută  paradisul, fie el mai curînd interior. O carte apăsat autobiografică, e drept, dar în care este o poezie interesantă şi cu, şi dincolo de acest aspect.

 

Patrizia de Rachewiltz, Taishan-ul meu, ediţie bilingvă, traducere din limba engleză de Daniela Oancea şi Viorel Patea, Cuvînt de început (Taishan-ul meu de Patrizia de Rachewiltz: Confesiuni în tradiţia lui Ezra Pound) de Viorica Patea, pe coperta IV: Ana Blandiana şi Ion Pop, copertă şi tehnoredactare: Cristina Braiţ, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 166 p.

[1] Certain noble plays of Japan: from the manuscripts of Ernest Fenollosa, chosen and finished by Ezra Pound, with an introduction by William Butler Yeats, 1916, „Noh”, or, Accomplishment: a study of the classical stage of Japan, by Ernest Fenollosa and Ezra Pound, 1916, Ta hio, the great learning, newly rendered into the American language, translation, 1928, Chinese written character as a medium for poetry, by Ernest Fenollosa, edited and with a foreword and notes by Ezra Pound, 1936, Digest of the Analects, by Confucius, translation, 1937, Confucius: the Unwobbling pivot & the Great digest, translation, 1947, Confucian analects, translator, 1951 ş.a.

[2] Care semnează şi introducerea unei cărţi despre Pound şi China, şi, în aceeaşi carte, un text intitulat Painting into Poetry: Pound’s Seven Lakes Canto.

[3] Ezra Pound, „Contemporania”, Poetry: A Magazine of Verse, 2.1 (April 1913): 6, „Vorticism”, The Fortnightly Review 571 (Sept. 1, 1914): 465-67

[4] In a station of the metro: „The apparition of these faces in the crowd:/ Petals on a wet, black bough”. În română ar putea suna astfel: Într-o staţie de metrou: „Ivirea acestor chipuri în mulţime:/ Petale pe o ramură umedă, neagră”.

[5] „The «one image poem» is a form of super-position, that is to say it is one idea set on top of another. I found it useful in getting out of the impasse in which I had been left by my metro emotion. I wrote a thirty-line poem, and destroyed it because it was what we call work «of second intensity». Six months later I made a poem half that length; a year later I made the following hokku-like sentence”. Apoi, între altele, adăuga: „I dare say it is meaningless unless one has drifted into a certain vein of thought. In a poem of this sort one is trying to record the precise instant when a thing outward and objective transforms itself, or darts into a thing inward and subjective. […] This particular sort of consciousness has not been identified with impressionist art. I think it is worthy of attention”.

[6] Pe scurt, Masaoka Shiki, cel care, între altele, a dat numele de „haiku”, a pornit de la ideea aplecării mai atente spre realism, ca metodologie de compunere/ comprehensiune. Aşa a ajuns la ideea unei descrieri/ schiţe din viaţă (shasei – concept lansat în eseul Descriere/ Jojibun, în 1900, în jurnalul „Nippon”). Conceptul era concept cunoscut, cu nuanţele epocilor, încă de chinezi, de japonezi de prin perioada Kamakura, dar el a ajuns la asta după „întîlnirea” cu Occidentul. A fost influenţat de Nakamura Fusetsu (1866-1943), care l-a introdus în tehnicile picturii occidentale, ale „schiţei” ş.a.

Revista indexata EBSCO