Nov 2, 2017

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Platonul lui Noica

 

  1. O filosofie mare

 

În mai multe rânduri, în corespondenţa lui Constantin Noica apare ideea că Platon a fost unul dintre cei mai mari filosofi. Într-un loc, conceptul de speculaţie înaltă, deplin realizată apare formulat sinteticşi simplu, fiind ilustrat de numai două nume: „filosofia mare (Platon, Hegel)”[1]. Ideea este reluată şi cu alte prilejuri, Noica pomenind „marile filosofii, în fond doar Platon şi Hegel”[2], dar şi pe urmaşii acestora, pe „cei care ne înscriem pe linia Platon – Hegel”[3].

Noica nu ezita să vorbească despre o singularitate platoniciană, sugerând – fără să o spună direct – că ar fi vorba despre un caz de genialitate. „…Platon nu poate fi scris din nou. Nu poate fi [re-scris – n. O. P.] decât într-alt fel. Şi nu numai scris – ca Homer sau tragicii [greci] –, dar nici gândit din nou”[4]. Unicitatea lui Platon era astfel asertată neechivoc şi, odată cu ea, şi admiraţia fără rest a lui Noica faţă de marele atenian.

De reţinut însăşi modul cum se referă la această unicitate: marele filosof atenian, spune Noica, nu poate fi scris din nou. „A scrie din nou” stătea deci, în atenţia lui Noica, aşa cum rezultă din Jurnalul de idei, nu numai în cazul lui Hegel unde Fenomenologia spiritului l-a provocat la rescriere, în formula prozei narative, a povestirii (şi re-povestirii). S-ar putea crede că filosoful român şi-a creat această deprindere pornind de la unul dintre sfaturile scriitorului britanic Somerset Maugham care recomanda ucenicilor într-ale scrisului copierea câte unei pagini pe zi din marii maeştri. Autorul Lunii şi doi bani jumate socotea că, transcriind, poţi învăţa pe îndelete tainele scriitoriceşti de la autorul copiat, ritmul transcrierii dând răgazul nu numai pentru descifrarea gândului cuprins în acele rânduri, ci şi pentru observarea efectelor stilistice, a „ticurilor” şi secretelor de scriitor pe care simpla parcurgere din ochi, în graba răsfoirii sau a lecturii, nu ar îngădui-o.

Nu este limpede care a putut fi, totuşi, izvorul acestei deprinderi a lui Noica la maturitate, dar ea se dovedeşte recurentă. Cu atât mai mult uimeşte prudenţa gânditorului atunci când venea vorba despre Platon. Acesta îi apărea ca fiind unic într-un grad atât de mare, încât a-l gândi din nou sau a-l mai scrie o dată îi pare imposibil. „Nu poate fi [re-scris] decât într-alt fel” pare să fi fost gândul care a stat la temelia proiectului de a-i însoţi publicarea integrală în limba română cu introduceri şi comentarii proprii; tot rescrieri, dar, de fapt, tentative de desluşiri ale gândului, reluări ale ideilor platoniciene cu salturi, paranteze, recompuneri şi adaosuri explicative. Acesta a fost, rămâne de crezut, proiectul lui Noica dezvăluit fulgurant şi neexplicit doar în notaţiile lui intime, în Jurnalul de idei. Drept care şi fragmentul respectiv se cuvine, probabil, datat la vremea când, după ce deja publicase în ediţie separată comentariul lui la Lysis, ocazia ediţiei patronate spiritual împreună cu Petru Creţia i-a oferit prilejul îndelung aşteptat şi amânat din motive biografic bine cunoscute – arestarea, interdicţia de a publica o vreme etc. – de a se ocupa, pe rând, într-o relativă libertate de spirit, pe înelete, de fiecare dialog platonician adus în stadiul tipăririi.

 

 

  1. A interpreta Platon

 

Una este să îl traduci pe Platon, alta să îl interpretezi. Noica nu are deloc sentimentul infailibilităţii proprii în faţa operei platoniciene. Nici nu se crede atoateştiutor. Dar face, în cadrul ansamblului moştenirii platoniciene, distincţii necesare, prin care îşi delimitează teritoriul hermeneutic cu claritate. După el „Nu orice operă a lui Platon poate fi interpretată. Timaios nu poate fi, nici Legile; ele pot fi doar expuse, comentate, explicate”[5]. Prin urmare, nu doar că filosoful antic era irepetabil, dar, în plus, se putea dovedi şi greu de desluşit integral.

Noica explică această convingere. El asumă doar misiunea de a interpreta dialogurile cu conţinut filosofic; nu şi ştiinţific, politic sau etic. „În general, o lucrare ştiinţifică sau un tratat de politică şi moral, cum sunt acestea, nu se «interpretează». Când, aşadar, nu se comentează şi [nu se] explică, ele rămân să fie înfăţişate şi rezumate în alţi termeni. În schimb, o interpretare tinde – fie şi în alţi termeni – să dea socoteală de termenii înşi ai operei, de situaţiile, amănuntele şi întregul ei, făcând aceasta verset cu verset şi termen cu termen”[6].

Între simpla parafrazare şi pătrunderea sensului unui text filosofic Noica face diferenţa în mod desluşit. Cea de a doua este sistematică şi detaliată, pe cât posibil, exhaustivă. Totodată, însă, o interpretare filosofică, „… trebuie să dea socoteală de tot ce s-a spus, uneori în lumina a ceea ce rămâne nespus în operă.// Ce este cuceritor, în majoritatea dialogurilor platoniciene, este că ele autoriz[eaz]ă o asemenea [tehnică de] interpretare”[7]. Miza este deci de a reface, în fapt, o unitate dialectică a spusului şi nespusului, yin şi yang-ul discursului. În această acţiune, de a înţelege şi a interpreta, flerului şi intuiţiei le revin un rol cel puţin la fel de important ca şi atenţiei şi pătrunderii cu mintea. Căci spusul şi nespusul alcătuiesc un tot în care ne-spusul acompaniază şi completează spusul, punându-l pe acesta în valoare sau folosindu-se de el ca de o linie de start de unde pornesc noi iţe. Hermeneutica lui Noica vizează, prin urmare, şi un soi de „psihanaliză” a discursului. Căci, spune el într-un loc, „Platon nu şi-a pus această problemă; dar dialogul o pune”[8].

Într-o astfel de întreprindere te pot ajuta şi mărturiile exterioare textului de care te ocupi. „Când ai întârziat puţin asupra gândirii speculative a lui Platon şi când ai păstrat în minte deosebirea dintre Socratele lui Xenofon şi cel platonician, atunci lucrurile pot să se schimbe. Înainte de a părăsi cu totul gândul interpretării legate, dialogul îţi poate arăta, la o ultimă şi neliniştită privire, o mai ascunsă magie. Ceva se leagă, totuşi, în el, şi de rândul acesta fără intenţia lui Platon, desigur.”[9]. Magie ascunsă, dar nu necesarmente esoterică, aşa cum credea Giovanni Reale care, alăturându-se hermeneuţilor din Şcoala de la Tübingen, vorbea despre învăţătura ascunsă de neofiţi a lui Platon în legătură cu ideea celei de „a treia navigaţii”. Sau poate chiar aşa, dar fără putinţa de a o spune direct, în vremurile de dictatură în care erau tipărite dialogurile platoniciene.

Gânditorul român era, în orice caz, convins că pentru a-l înţelege corect pe Platon nu poţi sări nicio etapă. „Principalul este, ca pentru toată învăţătura platoniciană […], să nu sări treptele (sic!); să nu te grăbeşti”[10]. Era vorba despre o anumită disciplină hermeneutică, dar, mai probabil, şi de o solemnitate ritualică. De marile sisteme filosofice nu te poţi apropia oricum…

Şi mai era ceva despre care Noica pare să fi ştiut destule, de vreme ce formula o regulă a rigorii interpretative: „Într-un tratat „…nu mai poţi pune nimic de la tine ca interpret…”[11]. Ca summum al cunoaşterii formulate de un autor, tratatul era, pentru el, inexpugnabil. Nu îi puteai adăugga nimic, după cum înainte se dovedise riscant şi să sari etapele, să laşi unii paşi necesari pe dinafară. Comentarea lui Platon este pentru Constantin Noica o muncă severă şi solemnă, o asceză şi un mod de a oficia.

 

 

[1] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în Apostrof, VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 16. Scrisoarea nr. [4] din Păltiniş, 14 ianuarie 1981. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. revăzută, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p. 266.

[2] „Poveste cu doi necunoscuţi…”, loc. cit., p. 17. Scrisoarea nr. [10] din Sibiu, 31 ianuarie 1983. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 270.

[3] „Poveste cu doi necunoscuţi…”, loc. cit., p. 18. Scrisoarea nr. [11] din Păltiniş, 3 mai 1984. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 273.

[4] Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, Ed. Humanitas, ed. a II-a, 2008, p. 50. Fragmentul 2.79.

[5] C. Noica, „Interpretare la Euthydemos”, în Platon, Opere, III, 1976, p. 7.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, „Interpretare la Hippias maior”, în Platon, Opere, II, 1976, p. 70.

[9] C. Noica, „Interpretare la Euthydemos”, în Platon, Opere, III, 1976, pp. 7-8. Noica exemplifică trimiţând la cazul dialogului Euthydemos: „Acolo unde [în Euthydemosn. O.P.] Socrate nu redresează şi nu înlănţuie gândurile, sofiştii aceia batjocoriţi o fac, cu spusa şi mai ales cu implicaţia spusei lor. Acolo unde Socrate nu ştie decât să fie exhortativ, jocul sofiştilor aduce un sens speculativ”.

[10] Idem, „Interpretare la Lysis”, în în Platon, Opere, II, 1976, p. 165.

[11] C. Noica, „Interpretare la Euthydemos”, loc. cit., p. 7.

Revista indexata EBSCO