Nov 2, 2017

Posted by in ESEU

Nicolae ILIESCU – Un clopot vestind năpasta

 

Un zgomot înfundat, ca o buşitură. O notă gravă avînd de străpuns un secol. O notă străbătînd dezacordul din glasuri venite de peste tot. Un marş printr-un tunel perfid şi vînăt.

 

Pe acest temei, cuprins de mînie, de o mînie albă, rece şi totală, fără sînge, într-un efort de supremă apărare, într-un ultim refuz am început să fac pe ariciul.

Cu muzică, înainte marş, prin Timp şi prin tunel. Zile de izbîndă, zile de batjocură, zile de catafalc.

Deodată, începu marele război al statuilor şi al gazului asfixiant. Paralizant. Era în anul calului de foc şi a fost o nemaipomenită nimicire. Viaţa era la purtător, şi nici ăl tînăr şi nici ăl bătrîn nu o puteau păstra mai mult de douăzeci şi patru de ore. Pe ascuns. Era nevoie de jertfe. De spasme. De hurducături.

Triburi ale focului zdrobiră triburi de stejar.

Triburi ale săgeţii înmuiate în venin zdrobiră ţara săpăligii.

Nu mai era Timp nici măcar pentru secole.

Frate cu frate, prizonieri ai bălegarului, ai mucegaiului, ai pămîntului reavăn au intrat în moarte fără strigăt.

 

„În oraş, mare mişcare. Lumea militară aleargă în toate părţile, căci regimentele şi batalioanele au primit ordin de plecare. Populaţia e îngrijorată. Dar această îngrijorare este purtătoare de speranţă, se simte în nări intrarea în Războiul cel Sfînt, căci mergem la luptă pentru scăparea fraţilor. Toţi sînt în ţinută de campanie, în frunte cu colonelul, semeţ, care le ţine o însufleţită cuvîntare, fără chipiu, arătîndu-le pe îndelete cauza pentru care îi îmbărbătează la luptă. Apoi, în marş viguros şi voios lumea toată se îndreaptă spre gară pentru a se îmbarca, plecarea fiind hotărîtă între ceasurile unsprezece şi unu din noapte. Seara, doamnele şi copiii trec îmbujoraţi şi copleşiţi de flori spre gară spre a-i petrece pe cei care, voioşi şi viguroşi, pleacă la luptă. Apoi monotonie şi înfrigurare.

 

O zi frumoasă, hotărîtoare pentru neamul românesc. În capitala ţării, Regele şi sfetnicii săi hotărăsc mobilizarea armelor şi intrarea ţării în război alături de Împătrita Înţelegere – Franţa, Anglia, Rusia, Italia etc – contra austro-germanilor. Seara, toată lumea e pe stradă, aşteptînd miezul nopţii cînd, după obiceiul strămoşesc, prin sunete de clopote şi trompete se anunţa poporului chemarea la arme. Cu drapelul desfăşurat, gorniştii sună iar copiii cîntă „La arme”. E un delir general”.

 

„Sînt sublocotenentul Berechet, din cadrul batalionului de artilerie-geniu aparţinînd Diviziei a X-a de la Mărăşeşti. Astăzi am jurat credinţă, cu mîna dreaptă, pe un biet drapel ciuruit, Regelui bun şi mare şi Ţării sîngerînde. Şi tocmai actul sfînt prin care legăm tinereţile noastre frumoase şi pline de viaţă, pînă la moarte, de patria noastră atît de ameninţată a trecut aproape neobservat.

Seara, soldaţii au făcut horă. Am jucat şi eu, sub cerul plin de stele, sub sunetul obuzelor ce se spărgeau pe deal, sub sclipirile exploziilor ce luminau valea. Nu voi uita niciodată. La o masă bogată şi mare, ofiţerii acestui Regiment şedeau şi ascultau lăutarii ce cîntau. Şuieratul vioi al viorilor celor fără de suflet se întrecea cu gemetele ce sufereau pentru ţară.

Infanteriştii. Săracii, ei sînt eroii acestei neasămănate calamităţi, lor li se cuvine întreaga glorie a sfîrşitului ce trebuie să fie fericit. Cred, trebuie să învingem, dacă morala şi toate legile acestei lumi nu sînt nedrepte.

Războiul… e un monstru cine l-a creat şi sînt monstruoase legile ce îi mînă pe fiii aceleiaşi planete să se ucidă între ei. Toţi aşteaptă, toţi doresc o pace care nu mai vine.

Să mă văd iar acasă, să urmez iar şcoala mea frumoasă, să fiu şi eu cineva într-o ţară mare şi bogată. Iată fericirea. Ce mult voi preţui viaţa. Voi munci mult să fiu cineva, să am nume şi avere, să însemn ceva în colţul meu de ţară”.

 

– Auzi, Guriţă, l-am prezantarisit pe un prieten de-al meu cu un roman foarte bine strunit, primul despre epoca noastră şi despre generaţia noastră, „Copiii războiului”, al cărui personaj principal şi principial este un ofiţer de Secu, nu un securache, după cum zic eu, ăla este ascuns, poate fi „ziarici”, cum bine zice un prieten scriitor, cadru iuniversităreţ, artist-atlet, criticuş sau chiar literator. Cîţi de-ăştia n-au fost trimişi cu temă pe cele coclauri, cîţi nu activesc activ pe la televizii şi cîţi n-au slujit lui Dinamo de-a lungul vremii? Dinamo Obor, Dinamo Bucureşti, Moscova, Kiev, Tbilisi, Berlin, Dresda, Zagreb, că prin ţară, trebuie să vă reamintim, erau Dinamo Oradea, Braşov, Piteşti, Bacău. Peste optzeci sau chiar nouăzeci de procente din personajele publice sînt pe metereze. Fireşte, şi Graham Greene şi Kipling erau agenţi, dar executaseră oarece pe cîmpiile literaturii, alde ăştia de-acum ce-au produs? Mătreaţă? Au şi ei o carte de articolaşe, mizerabilă de altfel. Ei bine, la sfîrşitul lansării amicul X. a spus nişte lucruri foarte bine simţite pe care le blodogorim şi noi de peste un pătrar de veac. Am pornit cu stîngul încă din 1990, ne-am înscris într-o cursă dar am început a alerga în sens invers, ne-am întrebat ce-am făcut în ultimii cinci ani în loc să ne propunem ceva pentru următorii cinci! I-am lăsat să conducă tot pe vechii activenko, sigur, de-un rang inferior, dar tot activişti, cu aceleaşi mendre şi apucături indiferent de locul pe care l-au astupat. Activiştii înlocuiţi mai roteau cadrele, se mai înconjurau şi de oameni de bună calitate – cum era Gogu Rădulescu, un submediocru cu sarcină de supraveghere şi el, dar înconjurat de ceva spumă a intelighenţei şi de-o grămadă de fufe. Nici de pe la el nu a ieşit cine ştie ce, pe-ăştia îi avem, cu ăştia defilăm, vorbă de-a lui Baranga, dar nu erau chiar din stofa ăstora de acum.

– Din păcate nimeni nu a avut în cap nimic, don Nae Niculae, vreun projet de societate, vreo linie de parcurs, vreo listă de lucrări de tradus măcar. Totul s-a făcut haotic, s-a încropit şi s-a purces pe drumul înavuţurii şi al autopreţuirii. Mi-aduc aminte că prin anii ’90 dăduse damblaua monografiilor, pînă şi actoricei de corp-ansamblu sau de revistă şi pentru spectacole de cămin cultural încercaseră să aibă aşa ceva. Acum, editurile astea de hîrtie creponată scot la iveală toată maculatura apărută în anii boomului editorial, culegeri de articolaşe idioate publicate în foi dispărute şi de pripas, compuneri de liceu împachetate pompos sub vorbă de studii sau eseuri. Toate la un leu sau la doi lei şi nouăzeci şi nouă de bani. S-au împovărat umerii tuturor subofiţerilor de popotă, s-au dat abundent titluri şi onoruri complet nejustificate, ba chiar s-au aburcat unii în cele mai înalte instituţii şi academii. Totul a devenit academie sau şcoală superioară, toţi profesorii de grup şcolar s-au transformat în profesori universitari. Pînă şi institutul de actoriceală şi operatorie a devenit Academie şi a fost condus de un ins fără bacalaureat, după cum se zice, dar bun actor înainte de ’89, actor de reclame după. Un prieten, profesor acoloşa, mi-a spus că a întrebat o catindată care trăsese un monolog din „Livada de vişini” (retradusă acum „cu vişini”) a cui e „piesa”. „A lui Ei Pi Cecov”, a venit răspunsul, dar nu mai ştia alte titluri, fiindcă descărcase totul de pe internet.

– Toţi au devenit importanţi, ce să le faci, au început să se identifice cu vile şi cu maşini „bengoase”, diploma nu a mai contat decît ca adeverinţă, şcolile şi-au încheiat strălucirea şi oricine a putut fi şi a putut face orice, în mintea lui. A rămas celebră vorba unui tîmpit care o vreme a şezut în capul trebii şi a spus că şcoala noastră scoate tîmpiţi ca el, chelneri şi tinichigii. Consumatori şi cîrpaci, adică, rolul care ne-a fost atribuit de-afară şi de mai mult timp. Dar produsele vîndute aici, deşi au acelaşi ambalaj nu au şi aceeaşi compoziţie şi aceeaşi consistenţă. Şi filmele vin cu secvenţe lipsă, cred că şi cărţile, atent triate, vin gata traduse prost, ca pentru colonii!

– Viaţă pe-apucatelea, dragul meu, viaţă bălmăjită, viaţă petrecută anapoda.

– Hai să luăm un antract şi să-ţi prezint o viaţă de om, de ofiţer francez, mai exact căpitan, care a trecut şi el prin Primul Război Mondial, a stat şaisprezece luni în România, în cadrul Misiunii Berthelot în Moldova, a scris un Jurnal extrem de viu şi de interesant între 17 noiembrie 1916 şi aprilie 1918, s-a îndrăgostit de noi, de Limba Română, de Alexandrina Zaharia, pe care a şi luat-o de nevastă, a intrat în România prin Nord, prin Suedia şi Finlanda, la sfîrşit a fost transferat în Franţa pe la Murmansk, a fost demobilizat, a fost distins cu ordine şi medalii, printre care Crucea Legiunii de Onoare, Steaua României, Crucea de Război a Cehoslovaciei, apoi a revenit aici după terminarea măcelului, la frumoasa vîrstă de 30 de ani, a predat la Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti, a fost directorul Liceului cu predare în limba franceză şi director de studii al Institutului Francez din Capitală şi a plecat în 1948 de la noi, la frumoasa vîrstă de 60 de ani, fiindcă devenise indezirabil în tînăra noastră Republică Populară. Omul venea din Auxerre, din Centrul Franţei, făcea parte din ceea ce se numeşte Misiunea Berthelot, mai exact din Consiliul Tehnic al Armatei Române pentru formarea cadrelor, are un stil agreabil şi uşor, un spirit de observaţie de prozator şi un ochi de fotograf – de altfel face şi poze extrem de reuşite. Ştim cu toţii că destinul nostru european este format de cele două influenţe majore, cea franceză şi cea nemţească. Din Franţa am împrumutat spiritul liberal, organizarea instituţională (administraţie, presă, sistemul de învăţămînt, sistemul juridic), artele, moda şi altele. Din Germania ne-am procopsit cu monarhia, conservatorismul, Eminescu, infrastructurile economice, mă rog, o parte dintre ele etc. Deşi Armia Română se organizează abia prin 1830 sub influenţa rusească, ea trece repede, după Unirea lui Cuza sub cea franceză, pentru ca apoi să intre sub influenţa Triplei Alianţe, îndeosebi sub influenţa prusacă şi austriacă. Simpatia populară trage totuşi către Franţa, mulţi ofiţeri frecventează şcolile militare franceze: Saint-Cyr, Fontainebleau, Saumur, Şcoala Navală din Brest.

– Unde plouă mereu, cum zice Prevert!

– Bine punctat! Ei bine, în 1908 Ministerul de Război al nostru decide să nu mai continue convenţia cu Germania , patru ani mai tîrziu se deschide „Alianţa Franceză” iar la 21 februarie acelaşi an, adică 1912, guvernul român semnează un acord cu Uzinele Creusot pentru furnizarea de baterii de artilerie în valoare de două milioane de franci. Acordul este fructul demersurilor făcute de Nicolae Filipescu, deşi conservator, un mare francofil. Se întrerupe deci hegemonia vestitului trust Krupp. Fapt pentru care, exact ca astăzi, ambasadorul Germaniei la Bucureşti îi cere explicaţii lui Carol Întîi, care solicită elaborarea unui memoriu justificativ. Acesta se dovedeşte favorabil francezilor şi regele Carol menţine acordul comercial. Dar are grijă ca generalul de divizie Gheorghe Georgescu, inspectorul general al artileriei şi preşedintele comisiei de avizare, să fie mutat din Casa Militară Regală la Constanţa, în fruntea Corpului 5 Armată.

– Să revenim la acest Fontaine şi la ce este el. Scrie un Jurnal cam în stilul lui Nodier, Charles Nodier, de la Academia Franceză, care semnase un „Journal de l*expedition des Portes de Fer”. Nu astea ale noastre, ci altele, din Algeria. Ştiai?

– Nu, dar e interesant.

– Ei bine, acolo avem de-a face cu însemnările unui anticar, ale unui savant şi ale unui războinic civilizator. Aici nu este cumva cam acelaşi lucru?

– Da şi nu. Stai să vezi!

 

Ion F. Buricescu, sublocotenent, însărcinat să fie interpret-traducător, notează la pagina 159 a cărţii lui „Pe margini de prăpastie” următoarele: „dimineaţa, pe la 10 ceasuri, coboară dintr-o sanie ţărănească, împreună cu colonelul Buciumeanu, un străin, un tînăr vioi, energic, împodobit cu o frumoasă barbă neagră precum şi cu o căciuloaie rusească. Ai fi zis că-i ceva cazac dacă n-ai fi zărit prin pelerină culoarea albastră a armatei franceze. Locotenentul Iralău ia un pas ţanţoş, cadenţat, salută şi răcneşte: <Domnilor ofiţeri, la ordin, drepţi!>. Ni se spune că vizitatorul este căpitanul Fontaine, ataşat regimentului nostru. Cei care mai ştiu o boabă de franceză traduc formula de prezentare. Grăsanul sublocotenent Niculescu îşi loveşte cîlcîiele, îşi apropie genunchii înmuiaţi de viaţa-i sedentară şi cu aer foarte grav, în ciuda figurii lui joviale, spune: <Mesie capiten je l’uner di prizante sulietenant C.N.> Căpitanul Fontaine, solemn, îi întoarce salutul şi-i întinde mîna”.

Acelaşi lucru din partea cealaltă, din jurnalul lui Marcel Fontaine: „După ce s-a prezentat fiecare ofiţer şi după ce am văzut cum sînt amplasate toate batalioanele regimentului ne întoarcem la prînz. Sînt curios dacă voi sta la aceeaşi masă cu colonelul. Aşa se şi întîmplă, doar că mai sînt invitaţi şi sublocotenentul adjunct, medicul şi farmacistul. Înţeleg că au fost chemaţi fiindcă ştiu franţuzeşte şi-i uşurează sarcina colonelului care are grijă să-şi ducă treaba la bun sfîrşit. Înţeleg asta şi-l menajez. În cinstea mea s-a pregătit o masă destul de costisitoare pentru România actuală: piftie de gîscă (cu usturoi, auzi dumneata!), mămăliguţă cu brînză de vaci, borş (o supă acră pentru care văd că toată lumea de pe-aici se dă în vînt!) sau tocană cu mămăligă, la alegere. După care au venit o friptură de porc cu garnitură de cartofi şi cremă de zahăr ars cu frişcă. Ce desfrîu, ce festin, ce crăpelniţă! Mă întreb dacă şi trupa oare mănîncă la fel? Ştiu că dacă aş întreba asta la masă s-ar lăsa liniştea şi ar îngheţa conversaţia”.

 

– Şi cum traduce asta. Adică, mai precis, ce cuvinte foloseşte?

– Zice aspic pentru piftie. Ei au aspic, dulce sau sărat, noi avem piftie, unde adevărat se pune mult usturoi. Borşul este puţin cunoscut la francezi, nu au aşa ceva, nu pun murături, nu cultivă leuştean. Socrul meu îmi spunea mereu să-i aducem leuştean, murături şi varză murată ca să-şi facă sarmale. Iar fromage blanc este o brînză scursă, de vaci. Majoritatea brînzeturilor franţuzeşti sînt din lapte de vacă.

– Roquefort-ul nu!

– Ai dreptate, ăla-i de oaie. Brebis. „Quelle bombance!” Ce chiolhan! Ce zaiafet! Dar vezi că se interesează şi de trupă şi-l cam jenează distanţa dintre ofiţer şi cătană. Notează: „meniul soldaţilor este alcătuit dintr-o supă chioară, o mînă de fasole, o ceapă, o bucată de mămăligă”. Mai încolo menţionează: „30 de grame de carne aruncată într-o fiertură, 500 de grame de pîine şi 25 de grame de zahăr, asta-i raţia zilnică”. Este atent şi la cum dorm: „neavînd paturi suficiente sau destul loc dorm chirciţi, cu genunchii la gură”. Nici îngrijirile acordate răniţilor nu-l satisfac: „infirmeria este o hală unde stau ca sardelele pe o mînă de paie bolnavi dîrdîind de febră ; niciun medicament ; peste tot murdărie, mirosuri fetide, mizerie. Şi medicul în ăst timp se gudură pe lîngă două damicele, în vreme ce 80 de bolnavi aşteaptă afară, în frig”. Sigur, ar trebui ţinut cont şi de situaţia potrivnică în care se afla Moldova atunci, plină ochi de refugiaţi din partea ocupată, izolată, presată de armatele Puterilor Centrale şi alături de un aliat aflat în decompoziţie politică şi militară. Dar orişicît, prea era de oaie.

– Întotdeauna găsim justificări, sîntem campioni la scuze. Ştim că prezentul nu durează o veşnicie şi de aceea nu ne ia prin surprindere niciun eveniment. Le trăim cu prisosinţă, le trăim calm şi asimilăm orice vreme, o împachetăm cu evlavie şi ne-o croim pe măsura noastră. Cioran are dreptate, deşi ce spune el e de-o mare banalitate: am trecut mereu pe sub Istorie.

– Şi am trăit mereu o viaţă cu intermitenţă.

– Poate.

 

Soriţo dragă! Mergînd în patrulă prin pădurile Rusiei în una din sările acestea de iarnă era întunerec de tot. Deodată aud o melodie tare plăcută, era”m-ai lăsat ca să-ţi strîng mîna” pe care o cînta mediciniştii din regimentul 51. Momentan m-a cuprins un dor de casă, dor de iubiţii mei, însă eram departe cam pe 100 km în mijlocul Poloniei rusească. Da, sîntem pe teritor rusesc de unde sincere salutări îţi trimit Pria

 

Soriţo dragă! Astăzi avînd timp liber sînt în casa unui polon cinstit în Rusia. Am sosit aici aseară tîrziu. Preste noapte m-am odihnit foarte bine în casa aceasta pe paiele întinse jos. M-am sculat tare de dimineaţă şi nefiind încă ziuă m-am aşezat la foc între copiii acestui om şi privind lung focul ce licărea î-mi reaminteam anii de copilărie. Pe atunci încă mă sculam dis de dimineaţă şi aşezîndu-mă la gura ploatănului ascultam poveştile moşului. –

Dus fiind pe gînduri m-am întrebat ’Vreo dat î-mi va fi dat să povestesc cîndva micuţilor poveşti războinice?” Tăcerea o întrerupea bubuitul tunurilor.- Eu sînt bine şi-ţi doresc tot binele al tău Pria

 

Soriţo dragă! Epistolele scrise le-am primit ieri după prînz. Mă pregăteam să merg la Murăşan să-l cercetez. – El e transpus la compania 13 şi din acest motiv nu mai sîntem întotdeauna unul lîngă alt. – Din întîmplare pe sărbătorile nemţilor sîntem departe de linia de foc încartiruiţi în un sat polon. Cît timp vom mai fi aici nu ştiu, mult însă nu vom merge ear în foc. – Ce mai faci? Epistolele le poţi lipi fiindcă pe ale voastre nu le controlează nimeni, numai pe ale noastre. Cetindu-ţi epistola am zîmbit văzînd că te leşini să nu mă fi supărat. Cum să mă supăr dacă mi-ai spus adevărul? Eu încă am recunoscut fiindcă în rezbel omul numai strict nu poate fi. Că s-ar conjurat contra mea, nu mă bucur, fiindcă sînt cu mult mai tare ca ei. Sărut mîna al tău Pria

 

Copilă dragă! După o luptă crîncenă avută ieri în astăzi sînt bine şi-ţi trimet dimpreună cu fratele Murăşan sincere salutări şi sărutări de mînă al tău Pria ltn Mai trecem prin cîte una, n’am mai trece altele, înţeleg să nu mai fie. Murăşan

 

Soriţo dragă! Mult m-am bucurat scriindu-mi că epistolele mele le-ai primit. Astăzi 3 epistole închise am primit de la tine, aşa dară poţi să îmi scrii tot închis. – Ce mai faci? Eu sînt bine. Salutîndu-vă cu drag pe toţi îţi sărut mîna Pria

 

Soriţo! Mă scuză, că nu ţ-am scris în fiecare zi. N-am putut, fiindcă mereu atacăm inimicul, aşa că nici măcar o zi nu rămînem într-un loc. Făcînd atac şi înaintînd prin gloanţele inimicului un glonţ a nimerit drept în puşca mea mai sus puţin de unde o ţineam eu cu mîna. Să înţelege mi-a stricat-o. – In atacul acesta am avut puşcă, după ce sabia mi s-a rupt. Puşcă mai uşoară şi mai drăguţă decît a ficiorilor. – Sînt transpus la altă companie, ca comandant însă adresa rămîne cea veche. Îţi sărut mîna Al tău Pria

 

E rău. Nu vrea să-ţi scrie pentru aceea îmi iau îndrăznela de a-ţi scrie eu. La cîntece de gramofon …….(indescifrabil).”Gazdele noastre” lîngă un ceai rusesc asemenea excelent. Toate au să-l înduplece să se iscălească. Sărut mînile Mureşan

 

Soriţo dragă! Te va mira faptul că cu fratele Murăşan într-o odaie locuim. Avem gramofon, care cînd am scris această corespondenţă a cîntat din întîmplare aceia cîntare cu strigături care-mi plăcea mie, însă cu strigături ruseşti. Vă sărută cu dor al vostru Pria

 

Soriţo dragă! După ce momentan trebuie să plecăm multe nu-ţi pot scrie decît că sînt sănătos şi dorindu-ţi sărbători şi un an nou fericit atît ţie cît şi la toţi îţi sărut mîna

Valeriu ltn.

An nou fericit vă doreşte la toţi al vostru iubitor

Pria ltn.

 

Dragă Ioane! Cu mare bucurie am primit corespondenţa din datul de eri, cari îmi povesteşte mult aşteptata ştire că voi sînteţi bine. Deşi poiziile cerute n-au sosit încă, totuşi mă bucură că mi le trimeteţi, avînd apoi cu ce mă ocupa în şanţurile mult plictisitoare. Sînt transpus la cumpania 15 ca comandant însă în adresă nu schimbă nimic. Imi puteţi scrie la cumpania 14 sau 15 în fine cum vă place deoarece eu în tot cazul le primesc. Pachetul al 2-lea încă nici azi nu l-am primit. E posibil să se fi pierdut, mă mîngîi şi sperez încă, fiindcă mai mulţi oficeri n-au primit încă pachete trimise de pe acel timp. Vă sărut cu mult dor al vostru Pria

 

Soriţo scumpă! Cu poşta de-aseară am primit epistola Ta din care-mi promiţi fotografia dorită. Iţi mulţămesc frumos, drăguţo! Nici astăzi n-am dispus de timp să-ţi scriu o epistolă. Noaptea aceasta a fost grozavă, un viscol nemaipomenit. Intreg tranşeul a fost plin de zăpadă, cari în orele de cătră zi a început a se topi. Din nou înotăm dar sîntem bine, draguţa mea. Te sărută al Tău Pria

 

Soriţo dragă! Eu nu am cerut să îmi trimiteţi “Tolnai” pănă am zis să îmi trimeteţi poiziile lui Goga şi Coşbuc aşa pe cum să trimeteţi “Tolnai”? Vă rog deci din nou să mi le trimeteţi şi pe ale lui Goga, fiindcă nu le va confisca. Dacă se poate cît mai curînd. Pachetul trimis încă nici acum nu l-am primit. Al tău Pria

 

Corespondenţele poştale le-am primit cu mulţămiri.

 

Un soare răcoros. Se presimte toamna. Oraşul e paşnic. Zi şi noapte trec regimente şi batalioane. Îngrijorarea creşte. Trec necontenit răniţi. O zi întunecoasă de toamnă. Toată lumea pare la fel de tristă ca natura.

Revista indexata EBSCO