Nov 2, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Războiul ca duel

 

Cu atîtea succesive centenare, ba aniversări, ba comemorări, este poate momentul să ne întrebăm ce este războiul. Şi cum astăzi acesta ca fenomen istoric este mai degrabă deghizat fie în acţiuni imediate, personalizate excesiv precum în cazul terorismului, fie în unele de la distanţă extremă, impersonalizate complet, din avioane de luptă, din drone manevrate din vreun buncăr imposibil de localizat, dacă nu chiar dintr-un satelit. Rămîne atunci, pentru a ne aşeza undeva la mijloc, într-un punct de vedere obiectiv, să ne întoarcem în trecut, la marele război acum centenar, numit ulterior primul război mondial, pe cînd confruntările aveau loc între oameni care în luptă fiind aveau ocazia să-şi întîlnească privirile şi astfel să înţeleagă ce este propriu-zis confruntarea militară. Deşi se poate întîmpla ca un luptător să constate, referindu-se la ai săi şi la adversari, că Ne ucideam fără să ne privim (p. 304). Pentru a ne documenta în acest sens avem la îndemînă cartea excepţională, la care tocmai fac trimitere citînd din ea,  În furtuni de oţel a lui Ernst Jünger, un jurnal din războiul de acum o sută de ani, redactat de un participant la evenimente, a cărui onestitate în redactare a fost atestată de toţi martorii direcţi. Cu toate că impecabil scrisă, cartea nu literaturizează deloc, păstrîndu-se strict în limitele unei relatări imediate, lipită de evenimentul evocat, concrescută din însemnările pe care autorul şi le-a făcut pe parcursul desfăşurării faptelor de luptă, fiind în fapt un adevărat reportaj de război. Aceasta este a doua traducere în limba română a respectivei opere, după prima apărută tocmai în anul 1936. Cea recentă, publicată la editura Corint books, 2017, este opera distinsei doamne Viorica Nişcov, nu doar specializată în transpunerea în limba română a principalelor lucrări ale autorului german, dar Domnia sa îşi însoţeşte şi de data aceasta tălmăcirea cu o documentaţie impresionantă, de mare ajutor pentru cititori. În posesia deci a acestei mirabile ediţii, să păşim la descifrarea fenomenului misterios care este războiul într-un moment din istoria lui cînd evidenţele se ofereau înţelegerii în modul cel mai direct.

Mai întîi şi mai presus de toate războiul este un fenomen iraţional, el te cuprinde ca o beţie (p. 55), fiind mai degrabă o apariţie fantomatică în miezul luminos al zilei (p. 57). Adică o trăire şi nu o explicaţie inteligibilă, el se însoţeşte cu reacţii paradoxale. La vederea unor imagini însîngerate, participantul simte o voioşie sălbatică (p. 79), ideea luptei care stă să înceapă îl umple de o bucurie nebună (p. 86). Motivaţiile cu caracter general, atîtea cîte există, sînt repede reprimate, ascunse sub vreun clişeu, precum atunci cînd autorul exclamă: „Ce frumoasă este totuşi ţara, vrednică să sîngerezi şi să mori pentru ea.”. Şi, desigur, acelaşi sentiment îl putem avea fiecare dintre noi pentru entitatea statală căreia îi aparţinem. Dar atari constatări sînt rare şi locul lor îl ocupă mai degrabă iubirea de primejdie (p. 103) şi prezenţa acelui sentiment acut al unei răceli de natură spirituală, un frig care se intensifică, „devenind o indispoziţie uşoară ce te face să clănţăni din dinţi”. (p. 105). E o imagine teribilă aceasta a luptătorului cu dinţii lui clănţănind, iar atunci putem înţelege cum, în acest context, lucrurile, armele se personalizează, se animă ameninţător, precum acele mine, făpturi perfide, care explodînd „Au ceva spintecător, viclean, ceva personal ostil”. (p. 107). Atmosfera este una înfricoşătoare şi frizează nebunia, căci „alergînd pe viaţă şi pe moarte” eroul cărţii străbate „o miasmă grea de cadavre”. În consonanţă cu aceasta este reţinută şi un fel de „groază, stranie ca o ţară necercetată”, şi totuşi el nu simte „niciun fel de spaimă, ci o dezinvoltură superioară şi aproape demonică, şi accese surprinzătoare de rîs, imposibil de stăpînit” (p. 164). Iar altădată este consemnat „un sentiment indicibil de singurătate şi părăsire” (p. 244), pe cînd „emoţia nu mai poate spori şi cedează locul unei indiferenţe aproape voioase(p. 251) sau convingerea că „Totul este rece şi straniu ca într-o lume vrăjită” (p. 296). E excepţionalitatea  războiului înţeles ca fenomen maxim al vieţii. Al vieţii şi al morţii. Şi deasupra la toate şi dincolo de toate, sentimentul de invulnerabilitate, convingerea fermă că: „Puteam fi zdrobiţi, dar nu învinşi” (p. 171).

Războiul este un fapt terifiant şi deopotrivă „o iniţiere care nu doar deschidea cămările incandescente ale groazei, dar ducea şi dincolo de ele(p. 352). În continuarea acestor constatări să lăsăm deoparte faptul că în acel eveniment de dimensiuni planetare autorul cărţii a fost un eroul răsplătit cu cele mai de seamă decoraţii ale statului pentru gloria căruia a luptat pînă la a fi învins, să ignorăm relatarea faptelor proprii de vitejie şi descrierea rănilor atroce care îl învecinează cu moartea, şi să ne apropiem de alt aspect al scrierii respective, de elementele unei concepţii cavalereşti în luptă, de aristocraţia acestui combatant, ca model şi ca altfel de înţelegere a lumii, una deloc comună. Mai întîi să reţinem portretul luptătorului ideal, ideal şi totuşi real, în înţelesul de erou superlativ. Ernst Jünger tocmai în acest sens face următoarea observaţie cu privire la camarazii săi: „În aceşti bărbaţi era viu un element care sublinia brutalitatea războiului şi totuşi spiritualiza bucuria reală în faţa primejdiei, imboldul cavaleresc de a rezista în luptă. În decursul a patru ani, focul a făurit un tip de luptător din ce în ce mai pur, din ce în ce mai curajos.” (p. 219). Acesta este paradoxul, că în faptul de a ucide există şi o puritate maximă! Dar aristocraţia respectivului tip rar de luptător se vădeşte nu propriu-zis în confruntarea militară ci dincolo de ea, în relaţia cu cei învinşi, cu prizonierii. Sînt cîteva gesturi mici, aproape neverosimile, dar care spun mult despre categoria acelor oameni. Precum atunci cînd un prizonier tocmai capturat este întîmpinat cu insulte şi apoi i se oferă un pahar de vin. (p. 153). Sau ca atunci cînd eroul intervine cu furie pentru ca doi prizonieri răniţi să nu fie abandonaţi, să nu fie daţi jos din maşina care îl ducea pe el spre spitalul de campanie (p. 349).

Există aici expusă discret o întreagă doctrină a relaţiei cu cei învinşi, cu prizonierii de război. Descoperim, mai întîi, o relaţie de peste orice ostilitate cu un adversar considerat egal din punct de vedere moral, unul care respectă legile nescrise ale războiului într-un mod reciproc valabil. În faţa unui incident care s-ar părea că a încălcat respectivele convenţii războinice este provocat un dialog cu un ofiţer advers, presupus egal în grad militar: „Am mai stat totuşi mult de vorbă într-un fel care exprima un respect cvasisportiv, iar la sfîrşit ne-ar fi plăcut să schimbăm un dar ca amintire.” (p. 121). Mai apoi avem exprimată, în cuvinte simple dar extrem de clare, doctrina autorului, principiul războinic al acestuia: „În război m-am străduit întotdeauna să-l privesc pe duşman fără ură şi să-l preţuiesc ca bărbat pe măsura curajului său. M-am străduit în luptă să-l caut ca să-l ucid şi nu m-am aşteptat din partea lui la nimic altceva. Niciodată n-am gîndit josnic despre el. Cînd mai tîrziu mi-au căzut prizonieri în mînă, m-am simţit răspunzător pentru siguranţa lor şi am încercat să fac pentru ei tot ce mi-a stat în putinţă.” (p. 122-123).

În contextul acestor consideraţii, să lăsăm deoparte gargara pacifiştilor şi să înţelegem că războiul este o realitate iremediabilă, că oamenii există ucigînd, în mod direct precum în marea conflagraţie mondială, sau astăzi în moduri indirecte, asimetrice, de o infinită diversitate. Să recunoaştem aceasta cu deplină onestitate, precum a procedat scriitorul german în texte ca acela tocmai citat. Pentru a întări afirmaţiile lui Ernst Jünger, autoarea recentei ediţii pe care o comentez acum, aduce în sprijin şi reproduce, şi încă pentru a doua oară după ce o mai făcuse într-altă traducere a sa a unei cărţi a aceluiaşi autor, textul unei scrisori a cuiva care îi fusese prizonier ofiţerului german, dar în al doilea război mondial, şi în care acela mărturiseşte că l-a auzit adresînd subordonaţilor săi următoarele cuvinte: „Soldaţi, preţuiţi-i pe prizonieri ca pe sfinţi, şi-au pus în joc supremul bun, viaţa, pentru patria lor. Sper să nu fiu pus vreodată în situaţia de a pedepsi pe vreunul dintre voi pentru maltratarea prizonierilor!” (p. 30).

Desigur, este de discutat cît de răspîndită era o atare atitudine ideală printre războinicii de ieri şi de astăzi, fie ei germani sau de oricare altă naţionalitate. A-ţi păstra demnitatea în luptă şi mai ales atunci cînd eşti în condiţia de învingător, aceasta poate fi mai degrabă o temă wagneriană, ceea ce nu înseamnă că nu ne putem raporta la ea şi să judecăm lumea privind-o din acest punct maxim. Dincolo de toate acestea este faptul teribil al războiului şi despre acesta ca fenomen definitor al umanităţii, Ernst Jünger dă o imagine globală şi complet explicativă într-un scut text care însoţeşte versiunea franceză a acestei cărţi, versiune menţionată de doamna Viorica Nişcov,  fără a face referire la prefaţa minimă în care scriitorul dedică respectiva carte combatanţilor francezi din primul război mondial pe cînd încă mai existau supravieţuitori. Dar nu aceasta este important, şi nici faptul că acea ediţie beneficiază de o recomandare printr-un cuvînt înainte scris de un mareşal al Franţei, ba chiar şi membru al academiei franceze. Şi prima ediţie românească, cea din 1936, fusese opera unor ofiţeri, traducătorul era un locotenent din batalionul de gardă şi prefaţa aparţinea unui general român de parcă ar fi vorba de lucrarea exclusivă a unor militari!

Însă nu toate acestea sînt cu adevărat importante, ci imaginea războiului în exprimarea succintă a lui Ernst Jünger care în prefaţa sa franceză scrie cu acea ocazie referindu-se la principalii adversari din război, cei doi care se înfruntă pe viaţă şi pe moarte: „Olarul, într-o rotaţie rapidă, dă o formă argilei cu cele două mîini ale sale. Tot astfel, cei doi adversari au modelat faţa viitorului.” Forţele în confruntare nu sînt deci decît cele două mîini ale unui zeu care, printr-o rotaţie rapidă, aceasta este istoria!, decide prin ele soarta lumii. Pentru umanitate conflictul este fundamental, iar la capătul lui provizoriu unul este învins şi celălalt învingător. Iar învingătorul îşi va asuma în întregime dreptatea, justificarea totală a acţiunilor sale. Dar spre deosebire de alte forme ale lui, războiul ca duel mai presupune încă ceva, ceva temeinic pentru ambele părţi antrenate în luptă, şi anume egalitatea morală a celor doi luptători, aceasta cu condiţia ca ei să fie animaţi de o etică a cavalerismului. Ipoteza aceasta trebuie luată în seamă cu atît mai mult cu cît războiul este un fenomen inerent omului, de neevitat fie şi dacă el se deghizează în lupta pentru pace sau în cea a unei presupuse eliberări. Iar atunci duelul, chiar şi fiind doar un tipar ideal, o simplă schemă a minţii, trebuie luat în seamă.

Dovedind şi de această dată geniul cu care Ernst Jünger îşi denumeşte lucrările, titlul original al acestei cărţi este In Stahlgewittern. Întru totul adecvat, primul ei traducător în limba română optează pentru formula Prin furtuni de oţel, pentru că într-adevăr putem presupune că războiul nu este un fenomen exclusiv ci oamenii doar trec prin el, doar îl străbat. Mai evaziv, Henri Plard, traducătorul în franceză, a preferat să se rezume la expresia indeterminată Orages d´acier. Doamna Viorica Nişcov a restabilit adevărul din limba germană, pentru că în cazul unui conflict sîntem ca într-o imersie, scufundaţi într-un război definitiv, şi nu în unul oarecare ci în cel mai dur, în furtuna unuia din oţel. Aşadar: În furtuni de oţel!

 

Revista indexata EBSCO