Nov 2, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Cristina Costov – Odihna de stele

 

După ce a publicat vreo trei cărţi de proză, mai mult sau mai puţin apreciate de critica literară de peste Prut, dar care i-au deschis drumul spre o altfel de lume decît cea în care se învîrtea, şi anume cea a limbii ruse scrise şi vorbite într-un context ce ţine de o profesie ce nu are nimic comun cu poezia, Cristina Costov debutează la Editura Charmides din Bistriţa cu o carte de poezie – Odihna de stele –, în urma Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, 2017. Nu rupe gura tîrgului, cum se spune, dar are naturaleţea de care este nevoie într-un astfel de debut, acum cînd noul loc comun începe să fie bătătorit de noua promoţie de poeţi.

Trăind la Chişinău, unde această nouă promoţie de poeţi a scos la iveală cîteva nume care se anunţă promiţătoare, dar calate pe modelele din estul Prutului, mai ales cele ce au ieşit pe grila net-ului, adît de aluvionară în ultima vreme, Cristina Costov, se vede din acest subţirel volum de debut, se exprimă pe sine, în formula aleasă de ea, în limbajul ei, fără a artificializa cîtuşi de puţin ceea ce scrie. Ea este sclava stărilor ei, care nici nu sunt în mod special poetice, dar care fac din ceea ce exprimă o anumită construcţie poetică agreabilă. Dacă e să mă refer la poemul care dă titlul cărţii, poeta însăşi spune că este „o cometă” în acest vacarm de luminiţe poetice apărute ca spuma într-un siaj al unei şalupe ce taie cu mare viteză miraza unui ocean agitat: „Mă odihnesc de stele verzi, albastre, aurii…/ Lumescul amprentez în tatuaje./ Mi-a picat strălucitorul nimb,/ s-a dezlipit şi tragic doare./ Sunt o cometă,/ cad în guri deschise,/ dar las un semn căci am în suflet foc./ Iar praful gîndurilor/ spulberate de crestele masate/ de parc-ar fi destin adolescent./ Mă întind spontan( cu sufletul pe jos./ Mă odihnesc de stele, în păcat./ iar sălciile plîng în părul meu/ Păianjeni îmi torc pe ochi/ saltele fine/ şi şchiopătez pe drumul meu/ sau poate e al tău?/ De ce mă odihnesc de stele printre vii?/ încerc să ajustez celule moarte, epidermă./ Şi cît s-aştept? ce mai aştept?/ Cînd vii?/ Să creştem aripi, să zburăm pe ele?” (Odihnă de stele. p. 14). Ariditatea exprimării, confuzia şi evidenta nestăpînăre a proprietăţii unor termeni par a fi elementele definitorii unei poezii ce ţine de un primitivism al amestecului de termeni ce aparent nu ţin de o gramatică bine stăpînită. Este explicabil la cineva care vine aproape abrupt din limba rusă în limba română, exersînd din mers, cu rezultate poetice remarcabile. Pentru cititorul care nu ştie evoluţia unui astfel de creator pare bizar şi pe alocuri chiar anost, însă ceea ce salvează de cele mai multe ori textul poetic este naturaleţea, ne-imitaţia, produsul brut din care poţi scoate, după ce arunci sterilul, metalul dorit. La Cristina Costov nu este vorba nici de aur, nici de argint, ba chiar nici de bronz, ci de un plumb pe care îl poţi modela cu uşurinţă, dîndu-i formele dorite. Poeta se află deocamdată pe nisipuri mişcătoare şi ea ştie acest lucru, îl şi consemnează în carte, la o dată menţionată la finele poemului care deschide cartea, 13.06.2016: „Tai cu bisturiul iarba din reflecţia irişilor,/ Depăn încet firele verzi/ şi apoi mă avînt în spatele ochilor/ Să găsesc umbra ciclopului/ Ce ţi-a devenit paznic încă dimineaţa./ Planînd pe potecile sangvine mă opream la fiecare muzeu./ Ca apoi să jupoi imaginile stăvilite în memoria rotundului./ Mi-am încetinit pasul lîngă cord,/ Am luat o lingură şi i-am gustat atitudinea,/ Nu ştiam că ai ADN de taur./ Apoi am coborît în bilingvul ospiciu./ Am uitat să aduc o lanternă/ Ca să împrăştii părerile covoarelor întinse pe pereţii/ tegumentari./ Pe unghii aveai mii de măşti ce rînjeau simpatic./ Poate îmi eşti frate?/ Nu,/ sîngele îţi este prea salin!/ Iar tremurul tău repede se sedimentează printre laturi./ M-am adîncit prompt./ Ochii îţi erau nisipuri mişcătoare,/ iar eu am respirat sub bumbacul cuvintelor/ pline de cancer./ Vreau să mă sinucid pe limba ta!” (Nisipuri mişcătoare, p. 5). Este o sinucidere premeditată? Nu pare a fi aşa, deşi dacă e să luăm în calcul sintagma „bilingvul ospiciu”, unele circumstanţe ne-ar conduce la o evidentă „sinucidere poetică”, demnă de consemnat. Însă nu acest aspect speculativ ne interesează într-o astfel de lectură, în cartea unei debutante care se luptă exemplar cu cele două limbi, calchind din cea maternă pentru a o îmbogăţi pe cea adoptată întru exprimarea poetică. Unele imagini sunt de-a dreptul frumoase şi dau şansa lectorului să le descopere din loc în loc: „Am adunat mormane de maci./ Din gorgane roşii împletesc coroane regilor morţii” sau „Aromele dulci îmi ştirbesc molia din inimă/ şi deschid gura ca un peşte pe usact” (Gorgabe roşii, p. 6).

Cristina Costov caută sau mai curînd nimereşte o anumită simbolistică ce ţine de poezia avangardei ruse, cu care pare a se înrudi: „Din pielea lui îmi cos cearşafuri,/ Iar pisicile negre din ochii vicleni/ se prind în felinare la căpătîi./ A trecut astăzi pe muchia cuţitului/ şi i-a fost despicată limba de tinichea./ A eliberat iadul fierbine ce se prelinge din nări/ şi mi-a permis să-l jupui de epidermă./ Ca mai apoi să mi-o aştern pe pat/ şi să mă contopesc cu celulele vii cîndva./ Bat din palme şi se stinge lumina,/ Eu mă chinui servind cafea pe ADN-ul lui mort!” (Cearşafuri, p. 8). Imaginile vin din mîna unei prozatoare, dar nu una care ţine de un realism concret, ci de un anume horror, a la Stephen King. Relaţia poetei cu o altfel de lume este vizibilă de la poem la poem, cum ar fi în Meteorit, Inimă moartă, Corăbii surde şi în cam toate din cele patruzeci de poezii care fac sumarul cărţii.

În poeziile scurte, Cristina Costov găseşte limpezimea poetică necesară şi îşi cristalizează astfel şi limbajul, dar şi comunicarea de care este nevoie: „Am găsit cele şapte minuni al lumii în ochii tăi,/ Le-am cutreierat în lung şi-n lat./ Am văzut beduinii din venele tale/ Şi am măsurat adîncimile sufletului tău/ Aruncînd balenele albastre în oceanele irişilor/ Şi apoi am strîns meduzele/ Ce s-au încîlcit printre reţele neuronale/ Şi nu-ţi dădeau voie să respiri./ Al meu,/Minunea lumii mele!” (Minunea mea).

În cele mai multe texte din cartea de debut, Cristina Costov merge pe cont propriu, într-un soi de inconştienţă de tipul dicteului automat, dicteu pe care îl controlează prin dozaje de atenţie la o anume logică superficială. Astfel discursul său devine şi în cele mai limpezi poeme unul abscons, diversificat şi aglomerat cu obsesii ale unor imagini ce ţin de o metaforită necontrolată.. Unele texte sunt declarative şi induc o anume desuetudine ce ţine de expresii de tipul: „Îngerul meu”, „Minunea lumii mele” şi altele de acest fel.

Iubirea este cea care domină cele mai multe poezii ale Cristinei Costov, iubirea platonică, dar cel mai adesea iubirea carnală, sugestii ce duc spre o explicitare a actului iubirii: „ Sigiliul tău îl rod cu dinţii să pot elibera hulubii, şi stoluri mii/ de turturele şi porumbei mărinimoşi./ Şi rod din greu…/ Cu mici săruturi, cu versuri fine printre gratii arunc, spre/ neagra partitură, pe care o îndrugi sub nouri şi nu zăreşti că e/ doar umbra ideilor de iad pişcate!/ Eu văd augurul tău prin palme şi simt lumina ce-o împrăştii pe/ un tăciune istovit./ Dar vreau să secer epistole ce-ai semănat pe cerul gurii, să/ savurez iarba mustoasă din cerebelul tău dibaci…/ Sigiliul tău îl rod cu dinţii şi nu mă las, căci aud triluri, încete şi/ înălţătoare şi vreau să le eliberez!” (Rod sigiliul, p. 25). La fel de sugestivă este poeta şi în poezia Zona erogenă, care se încheie frumos: „Doar eu pot insufla în corpul tău mumifiat o candelă senină!!!” (p.26).

Cu toate stîngăciile, care se ivesc în mai toate poeziile din carte, mai ales cele ce ţin din limbă, de gramatică şi stilistică, cartea de debut a Cristinei Costov este una agreabilă, chiar dacă ciudată în componistica ei poetică, fără o conştiinţă artistică sau a propriei valori, cu multe elemente de noutate, în mod special cele ce ţin de re-inventarea, cred că fără program, a unui limbaj de apanajul poeziei avangardei ruse, cu aglomerări de imagini şi stări ambigui, ceea ce o poate aşeza, într-o evaluare corectă, în rîndurile debuturilor de luat în seamă. În măsura în care îşi va corija elementele obligatorii folosirii corectă a limbii române, de o anumită stilistică şi de o coerenţă a imagisticii, Crtistina Costov ar putea evolua spre poezia autentică, remarcabilă.

Revista indexata EBSCO