Nov 2, 2017

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Viețuirile lui Horia Bădescu (III)

 

ULTIMII SOLOMONARI

Înţelepciunea ontologică a silogismelor se continuă cu Apocrifele regelui Solomon. Prima mărturie vizează inconsistenţa ontologică a individului uman ispitit de narcisism, înstrăinat de arheitatea divină: „înlăuntrul meu am privit/ şi nu era de ce să mă sprijin”[1]. Numai „dezbrăcat” de forma narcisiacă a eului se poate răzbi împotriva ameninţărilor morţii: „Gol am fost/ şi m-a învelit noaptea,/ flămînd am fost/ şi roada pomilor m-a-ndestulat,/ însetat am fost/ şi m-a astîmpărat apa izvoarelor,/ ostenit am fost/ şi iarba cîmpului m-a odihnit” (Gol am fost). Nefericit este cel care se teme de moarte, îndestulat cu mari bogăţii: „–  O, rege,/ poţi porunci cărnii mele să nu se usuce/ şi oaselor mele/ să nu se destrame?”[2] Aceasta este pedeapsa mîndriei, iubirii de sine: „pedeapsa pentru trufia iubirii/ e iubirea” (Mîndru am vrut să fiu), păcat trăit de Tristan şi Isolda, cum a observat Denis de Rougemont: „iubesc, dar nu se iubesc deloc”[3], paradox al iubirii catare incapabile să iasă de sub „cenuşa cuvintelor” (Pe ei i-au prins). Este chiar drama trăită de Solomon ca judecător înţelept, pus să aleagă între două nevolnicii supuse morţii încă din pîntecele mamelor: „Ce mi se dă mie să spun/ e limba lor,/ ce mi se dă să visez/ e scălîmba lor întîlnire/ cu nerozia,/ ce mi se dă să judec/ e vina de-a fi ieşit/ din pîntecul maicii./ Între ei, rege,/ între ei, bietule Solomon,/ precum o iapă siluită în ţarcul/ măgarilor!” (Zic să fiu tare!). O soluţie a terţiului tainic ascuns trebuie să fie judecata înţeleptului, emisă, fatalmente, în cuvinte: „Ochii mei au văzut pagina albă/ pe care scria Dumnezeu!” (El spune:). Să întrevezi piatra filosofală şi teologică a Fiinţei, aceea de pe mormîntul mîntuitorului: „grea este piatra/ de povara tăcerii sale.” (Liber e vîntul). Este drama căutării propriului Drum şi a propriei Căi solomonar/solomonare, care a lăsat urme adînci şi-n mitologia românească, inclusiv în Ardealul adoptat de Horia Bădescu:

 

Din ţinutul meu am ieşit

să mă caut,

însă nici cale, nici drum

nu erau pentru mine.

Pînă-n ţărmul mării

umbletul mi-a rătăcit

ca să aflu:

oasele-acestea se vor usca

printre ouă de pescăruşi

şi cochilii uitate,

în lumina unei zile

fără de mîine

rotulele vor fi două pietre

pe care zadarnic

va scăpăra vremea

bătrînu-i amnar!

 

Întreaga această povară a morilor de vînt („liber e vîntul”) şi a deschiderii cerurilor, prezentă atît la sfîntul atît de popular la români, Ilie, cît şi la regele biblic solomonar, este asumată integral de Cavalerul Tristei Figuri, renume consonant cu al deja amintitului Tristan. (Viaţa de fiecare zi a lui Don Quijote, ciclu de poeme în care se revine la rigoarea formelor fixe… în mişcare!). Don Quijote nu e un individ anume, ci ţine de specie, de arhetip, avatar al poetului însuşi în epopeea uimirii: „În aventura mea către uimire/ mă nasc copil dintr-un robot adult./ O, da, nimic din blînda mea făptură,/ din ochiul ars vedeniei, din mirul/ cu care eu sfinţesc această gură,/ nimic din toate care-mi leagă firul/ de plînsul stelei care mă veghează/ nu va rămîne; pulberea e dată./ Dar pentru ei! Atît! Ce luminează/ minunea fiinţei mele niciodată/ şi niciun veac nu e menit a-mparte;/ nu e al meu ce mi se ia prin moarte!” (Din carne şi de pofte-alcătuire). Veţi rîde de mine („toţi rîd în jur, fac tumbe şi măscări”[4]), ştie Don Quijote, dar „Mă veţi iubi cum poate doar minciuna/ iubeşte-n sine adevărul pur!” (Voi odihni aici, precum se vede). Aşa cum îl iubeşte antiteza lui, Sancho Panza, în traversarea celor două niveluri de Realitate prin iubirea care-i adună: moartea:

 

Dar am pornit de mult din cer

şi multul nu ni se mai pare,

tu erai mîndrul cavaler,

eu, scutierul de răcoare.

Armura ta era de vis,

cămaşa mea era de in,

pe coiful tău un şoim închis,

pe trunchiul meu dovleacul plin,

sub tine straşnic armăsar,

sub mine puturos asin,

tu ai măsură la pahar,

eu pîntecul deschis la vin;

             din tot cît ţi se ţine partea,

             împarţi cu mine numai moartea!

 

Don Quijote este vindecat de îndoiala metodică a raţionalismului cartezian care avea să vie („Am părăsit hotarul îndoielii”) şi, în acelaşi timp, riscă să fie catalogat ca eretic de către „călugării sumbri” ai Inchiziţiei, strîmbători ai justiţiei divine: „Mi se vorbeşte, nu întîia dată,/ de cîtă fericire-i pe pămînt./ Că sînt eretic bun de liturghie/ de nu vă cred, dar unde e dovada/ că pentru fiecare faptă vie/ aceeaşi, dreaptă, se ridică spada?” (Călugări sumbri, tagmă deşuchiată). Cavalerul ştie că ridică spada împotriva acelor mori de vînt în care se macină răul: „Din morile de vînt, acum pe care/ o socotiţi că macină mai bine?/ Eu sînt nebun, dar voi, cei judecaţi,/ spre ce vedenii paşii vă-ndreptaţi?” (De strigi mai tare, e cu-atît mai bine). Mai ştie Don Quijote că are Ochii arşi de mincinoase cărţi, dar cu ce  „bucălatele dosuri” ale Dulcineelor moderne sînt mai vrednice decît Dulcineea lui? Nu sînt toate anamorfoze în haosul cărora doar el, Cavalerul, a găsit punctul privitor al adevărului: „Iau hanuri drept palate şi drept hambar castelul;/ e ochiul strîmb deasupra şi dreptul dedesubt?/ Sub herb, înalta doamnă îşi lustruie bordelul,/ îndestulîndu-şi pofta din interzisul frupt./ Încerc la tîrfe harul să-l dibui din tocmeală,/ buboasa lumii brîncă s-o lecuiesc de negi/ şi putregaiul cărnii aruncă la iveală,/ strălucitor însemnul unui popor de regi.”[5] E vremea cînd frunza măslinului e pusă pe frunţi de către mînuitorii anamorfozelor, „vînzători de oglinzi măsluite” (Scrisori socratiene, VI)[6].

A mai rămas ceva nemurdărit? se întreabă insolitul cavaler al Crucii, auzind cum trosneşte, din încheieturi, împărăţia lumii, în sonuri răbufnitoare, incompatibile cu disciplinatele forme perfecte:

 

Încep s-au trosnind împărăţia:

bicisnici, hoţi, lichele, trădători,

rămîne bîlciul agăţat de sfori

şi în urechea lumii, vorbăria.

Şi şobolanii care să socoată

cît loc uscat sub punte a rămas,

şi liota de nespălată gloată

înfulecînd flămînd la parastas,

şi deşuchiaţii prea setoşi să urle

tot ce-au tăcut, cu pantalonii uzi,

şi toţi dogmaticii rămaşi lehuzi,

cu sfincterele îngheţate-n surle;

               şi noi rămînem, Sancho, mai departe,

               un biet nebun, un înţelept şi-o carte.

 

O carte „pentru umilul verb prin care, greu,/ un melc răspunde pîn’la Dumnezeu”[7].

 

APOCALIPSA DUPĂ HORIA BĂDESCU

În literatura română din anii comunismului, am consemnat apocalipsa fără finalitate a lui Dumitru Radu Popescu din ciclul romanesc F, precedată de metafizica golului istoric din imaginarul poetic lui G. Bacovia, pentru ca acum, în postcomunism, să ne  confruntăm cu ceea ce voi numi retractilitatea apocaliptică a lumii după Horia Bădescu, simţită şi aceasta încă din anii concentraţionari, fără ca pseudomorfozele postdecembriste să-i pună stavilă. Dimpotrivă. Este eonul „înaltei noastre uri”, eonul cantităţii (René Guénon), cu care se-ncep Furcile caudine (1991). Individul uman a devenit prizonierul unor războaie groteşti, golit de patrie şi de identitate: „O, haina prizonierului,/ fără epoleţi, fără nasturi,/ niciun semn al identităţii!” (Prag). Eminescu descoperise enigma identităţii în Archaeus, în alétheia platoniciană, ca memorie a Fiinţei. Pentru românii basarabeni, cu stranii răsfrîngeri şi pe malurile Dîmboviţei[8], Prutul este drumul încremenit al lipsei de identitate:

 

Aşază, Doamne, lumea cum am vrut!

Veacul se duce, vremea e tîrzie;

la tine-n ceruri, cineva mai ştie

pămînturile noastre peste Prut?

Fă să se pară că ni s-a părut

că-n ele creşte doar zădărnicie;

Doamne, te strigă-ntreaga Românie

-n pămînturile noastre peste Prut!

Fă să se poată dacă s-a putut

paharul să ni-l treci în clipa sumbră!

Ia-ţi cîrja ta de lacrime şi umblă

-n pămînturile noastre peste Prut

                   ca să mărturisim că Te-am văzut!

                    Aşază, Doamne, lumea cum am vrut!

 

Păcat că acest admirabil ronset lipseşte din antologia poeziei despre „Prutul blestemat” a istoricului basarabean Vlad Mischevca[9]. Fireşte, istoria l-a citit pe Nietzsche, încît omenirea nu-l mai regăseşte pe Dumnezeu (Recitindu-l pe Nietzsche): „Pe unde, Doamne, vei mai fi fiind?/ Ce viscol te-a înzăpezit pe grind?/ Cine te-a răstignit în nelumină?”[10] Îl vor îndupleca avertismentul şi strigătul poetului?: „Auzi pereţii lumii cum se-ndoaie!/ Ne-atîrnă veacul de grumaz pietroaie.”[11]

Se pune problema dacă în imaginarul lui Horia Bădescu apocalipsa este fără finalitate, ca la amintiţii G. Bacovia şi D.R. Popescu, un sfîrşit continuu (Ion Caraion), agonic, ca simptom a ceea Kierkegaard diagnostica a fi maladie à la mort, contrariul apocalipsei după Ioan, Judecata de Apoi fiind regăsirea paradisului pierdut, ca biruinţă hristocentrică asupra Satanei, în vreme ce ronsetul de mai jos pare să nu lase loc de speranţă:

 

Uitat e drumul către Paradis.

pe unde calci, rămîne numai zgură,

simţi cum îţi cresc lichenii pe figură;

totul se-nvîrte într-un cerc închis.

Un timp proscris, trăit în veac proscris,

o lume încurvită-n nemăsură,

nămolul ţi se urcă pîn’n la gură,

totul se-nvîrte într-un cerc închis.

E ca şi cum nimic nu s-ar fi zis,

e ca şi cum ar fi o altă viaţă,

e ca şi cum ai fi murit de greaţă;

totul se-nvîrte într-un cerc închis,

              totul se-amînă, totu-i doar promis.

              Uitat e drumul către Paradis.

 

Pare surprinzător la un gînditor creştin al Fiinţei şi vieţuirii, de structură mai degrabă blagiană, care transfigurează antinomiile sub Zodia Cumpenei (a se vedea poemul blagian Zodia Cumpenei din romanul postum Luntrea lui Caron), nicidecum destinat Zodiei Cancerului, retractilităţii Fiinţei. Blaga aducea o laudă seminţelor, arheilor („mărunţilor zei”) în sînul unei istorii a Cancerului, pe cînd Horia Bădescu pare să trăiască cioranianul neant valah (extins la întreaga omenire) prelungindu-l, agonic, într-o istorie care ni se prezintă a fi a libertăţii. Asta ne arată cît de complexă este viziunea artistică a părintelui ronsetului, în faţetele ei multiple. Cercul închis bădescian este repetiţia oarbă, stearpă, acel memento mori din vizionarismul eminescian, din care nu lipseşte simbolismul cancerului, în ce-i priveşte pe români: „Vai de biet român săracul,/ Înapoi tot dă ca racul” (Doină).

Paradoxul trans- al lui Horia Bădescu vine de acolo că trece dincolo de propria structură antropologică a imaginarului (aparţinînd „diurnului”, „luminişului Fiinţei”), într-o negativitate stilistică saturniană. Carlos Bousoño, referindu-se la negativitatea anticlimaxului, observa că generează stare de tristeţe, retractilitate amurgică: „tristeţea definitivă şi fără remediu tinde să paralizeze în aceeaşi măsură în care noi tindem spre agitaţie cînd sîntem bucuroşi.”[12] La nivelul formelor, apare aşa-numitul dinamism negativ, care invită chiar la o lectură lentă, ca în cazul poemei Rar a lui Bacovia, titlul însuşi sugerînd intrarea în colapsul tăcerii. Astfel, „valoarea dinamică a reiteraţiilor este evident negativă”[13], punct în care Bacovia se întîlneşte cu Vicente Aleixandre, cel din Sombre del Paraíso. În ronsetele lui Horia Bădescu, dar nu numai, repetiţiile şi refrenele pot avea o dublă funcţionalitate: de climax şi de anticlimax, acesta din urmă fiind preponderent în vieţuirile ultime, ale apocalipsei fără finalitate.

Ronsetele trec prin ambele stări remarcate de Carlos Bousoño. Climaxul bucuriei creştine, chiar în starea de întoarcere către „soare-apune”:

 

Ah, bucuria sfîntă de a fi!

Întorşi cu faţa către soare-apune,

scăldaţi într-o lumină fără nume

ne-mbogăţim cu fiecare zi.

 

Să se observe şi aici ethosul transdisciplinar al paradoxului lupascian că semiactualizarea soarelui-apune semipotenţializează îmbogăţirea numinoasă („lumină fără nume”). Sau: „Cu sine însuşi cerul se-nveşmîntă,/ doarme-n hamacul umbrelor lumina,/ cu rouă spală îngerii grădina/ şi se aude liniştea cum cîntă.”[14] Sîntem în starea imnică a lui Ion Barbu, a lui Lucian Blaga şi a lui Ioan Alexandru. Numai că armonia antitezelor care este viaţa şi care încă poartă amintirea stării dintîi, cum o numeşte Eminescu, se vede, la orizont, tulburată de starea din urmă resimţită de ftizia lui Ştefan Petică, devenită ftizie metafizică în excepţionalul triptic de Poeme (Fecioara în alb, Cînd vioarele tăcură, Moartea visurilor), 1902. Pare o repetiţie sumară la universul lui Horia Bădescu pe matrice eminesciană: de la formele perfecte, angelice (Fecioara în alb), la tăcerea vioarelor şi la moartea visurilor. În starea de Fiinţă, la Horia Bădescu, liniştea cîntă; la Ştefan Petică, starea din urmă e cîntecul remanent de după tăcerea vioarelor. Dar, odată intrat în eonul urii, poetul clujean nu mai poate vedea/visa decît la stingerea eternă în care să dispară fără de urmă (Eminescu). Sîntem sub zodia stilistică a anticlimaxului naţional şi universal, cînd toate sînt răsturnate, cînd poetul plăteşte cu propria viaţă, în bolgia acelui 28 iunie 1883 sau, de ce nu, cu acel 28 iunie 1940, cînd naţiunea însăşi plăteşte cu viaţa: „Lumina-n glod şi putregaiul sus./ Pentru un pumn de adevăr în plus,/ cu viaţa lui plăteşte cîntăreţul. /…/ Un veac înalt, de măsurat cu leţul,/ un veac sălbatic, cinic şi plebeu!/ În jugul farsei prins cu Dumnezeu,/ Cu viaţa lui plăteşte cîntăreţul.”[15]

Cu Dumnezeu prins în farsa veacului, vine şi moartea cuvîntului: „vorbele-s cu limbile tăiate,/ iarba doar dacă ne mai cunoaşte”[16]. Doctrinei universului în expansiune i se opune colapsul universal: „Parcă cerul s-ar albi de frică./ Doamne, lumea s-a făcut mai mică!”[17] Tîrziul bacovian invadează şi lumea bădesciană: „S-a făcut tîrziu în calendare,/ s-a făcut a noapte în cuvînt;/ Dumnezeu mai umblă pe pămînt/ cu durerea noastră în spinare.”[18] O liturghie teribilă, neagră, a unui înger negru pluteşte peste tot (Un înger negru). Seara aduce „o spaimă nemărturisită” (Seara). Un cîine bătrîn mai zgribuleşte pe străzi:

 

Cîine bătrîn

pe străzile lustruite de brumă;

uşi închise,

înjurături,

frigul cu colţii rînjiţi;

sună pe caldarîm lanţul singurătăţii.

Numai urletul lunii

încălzind

gîtlejul de gheaţă al întunericului.

 

Din limpezi, făuritoare de forme perfecte, oglinzile au devenit toate de cenuşă, oglinzi de praf[19], oglinzi slute sau negre („laptele întunericului”)[20], oglinzi buboase, ca a lui Iov, în ele zărindu-se „Un orizont prăbuşit sub găinaţul/ tăcerii/ e tot ce rămîne.”[21] Lumina însăşi e bolnavă: „Printre urdorile zilei/ mergînd spre grădinile Paradisului;/ o lumină bolnavă/ se umple de povara zădărniciei./ Abia de te mai pot duce cîrjele/ mîinii,/ abia de mai fulgeră umbra/ privirii./ Precum Iov în oglinda bubelor sale,/ îţi sprijini faţa întoarsă/ de subsuorile Domnului.”[22] Primăvară nu mai este, iar vara nu mai este vară, ci năpădită de ploi de funingine, sub care viaţa şi veacul îşi fumegă gunoiul (Vară căzută). În loc de pîine, „cuminecarea noroiului” (Haită de vînturi). Şi: „Pămînt negru, putred de amintirile ploilor;/ poţi să-i auzi sămînţa crăpînd/ în pîntecul frigului./ Pămînt pîrjolit;/ cenuşă macină măselele/ vîntului.”[23] Iarna s-a pogorît ireversibil pe pămînt, o iarnă „cu degetul pe trăgaci./ Fără lucruri,/ fără văzduh,/ fără oameni!”[24] Retractilitatea lumii e atotstăpînitoare, căci Fiinţa însăşi scade: „Scad lumile,/ zilele,/ orele…/…/ Scade lumina/ nedesăvîrşita făptură/ întoarsă la vîrsta copilăriei./ Scade fiinţa”[25]. Întunericul a căzut şi peste cuvinte (A căzut întunericul). Şi totuşi, Horia Bădescu invocă Apocalipsa citită de Ioan:

 

Tot mai departe de flacără…

Scrum şi funingine

în vetrele reci;

în pivniţele mileniului,

sori morţi,

avortaţi de vintrea celestă.

Un vînt de primejdie

mîrîie

în culcuşul umed al insomniei.

Cu felinarul acoperit

dinaintea tropotelii nerăbdătoare

a orbilor:

şi lumina izbăvitoare a rugului

pe care Ioan îşi citeşte

Apocalipsa!

 

Înseamnă că, în pustietatea tăcerii ultime, în abatoarele tăcerii, „Dumnezeu îşi caută chipul/ în aceste bălţi de tăcere.”[26] Omul, devenit „locuitor al tăcerii”, îndepărtat de logos, vorbeşte, dar cuvîntul nu-i mai vorbeşte, încît „Ziua de mîine/ n-are memorie”[27], aşadar – lipsită de arheul retras în marginea lumii, în „îndărătnicile buruieni”[28] şi în abisul nefiinţei: „Dincolo,/ cămaşa însîngerată a Domnului/ se zvîntă-n lumina-ngheţată-a nefiinţei.”[29]

Ciclul de poeme Pielea îngerului prelungeşte imaginea cămăşii însîngerate a lui Iisus, ascunsă în tăcere: „Numai fărădesunet!/ Poţi auzi nimicul/ sfîrtecîndu-şi virginitatea.”[30] Să auzi timpul, cu întreg tragismul său pur în înălţarea Bisericii din legenda Meşterului Manole, aşa cum a cuprins-o şi Părintele Stăniloae. Aceasta va fi soluţionarea apocalipsei de care s-a lăsat răvăşit Horia Bădescu. Nu ştiu dacă autorul Cărţilor vieţuirii s-a apropiat la modul livresc de Dogmatica Ortodoxă a Părintelui Stăniloae, dar întîlnirea, de orice chip ar fi ea, este absolut salvatoare, ştiind că poeţii fals „furioşi” împotriva vicleniilor lumii, s-au lăsat tîrîţi, cu mari laude oficiale, în smîrcurile scîrboşeniilor pornografice şi scatofile. Iată începutul de replică al poetului: „Cum ar putea preacurata fărădetimpului/ să-şi afle vestire/ în smîrcul venelor tale?”[31]

Apocalipsa, spune Părintele Stăniloae, este opacizarea totală a lumii, pierderea luminii, a zonei de maximă transparenţă a Fiinţei. Şi el observă că limba română este singura dintre surorile de gintă latină care a conservat numirea lumii de la lumen (lumină), altă dovadă peremptorie a creştinismului nostru primar. Deşi noi sîntem „copiii trădării eterne”, alegînd moartea opacizantă, spune Horia Bădescu, „totuşi sînt nopţi/ în care roua morţilor/ aprinde ochiul lui Dumnezeu/ sub pleoapele noastre.”[32] Şi acum vine extraordinara răsturnare conceptuală produsă de gîndirea teologică a Părintelui Stăniloae. De la Einstein încoace, ştim că timpul se defineşte ca o anexă a spaţiului, ca a patra lui dimensiune. Dimpotrivă, avertizează Dumitru Stăniloae, spaţiul este o dimensiune a timpului. Obstacolul dintre noi şi Dumnezeu e chiar  timpul, fiindcă, în realitate, între noi şi Iisus nu există spaţiu, Mîntuitorul fiind mereu alături de om: „Distanţa e deci timpul, ca aşteptare a eternităţii îndreptată spre creaturi şi cu o speranţă a creaturii îndreptată spre eternitate.”[33] Şi acum vine frumuseţea unică şi profundă a definiţiei timpului dată de Părintele Stăniloae, în comentariul Apocalipsei 3, 20): „Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide”[34].

Gîndirea transdisciplinară a unui Thierry Magnin îi dă dreptate: „Credinţa este, astfel, aşteptare a acestei comuniuni pe care Dumnezeu o oferă, este răspuns la chemarea lui Dumnezeu, într-un angajament de clădire a unei lumi demne de iubirea sa.”[35] Iată şi răspunsul lui Horia Bădescu:

 

Atît de înaltă căderea

făpturilor noastre,

atît de fără de capăt

curgerea orelor,

atît de bogată trecerea clipei,

atît de sărac şi de pustiit Dumnezeu,

aşteptîndu-ne![36]

 

Numai hotărîndu-ne să deschidem poarta Celui Care ne aşteaptă din vecie, putem birui eterna reîntoarcere oarbă, convertind-o în ceea ce Noica a numit devenire întru fiinţă, altminteri şi cheia poeticii şi gîndirii lui Horia Bădescu. Poetul ne reproşează ceea ce Denis de Rougemont reproşa lui Tristan şi Isoldei: iubesc, dar nu se iubesc. Şi întruparea anaforică, de profundă paradoxie oximoronică din  Jurnalul de subterană al lui Horia Bădescu: „Noi visăm fără vise,/ noi iubim fără dragoste,/ noi urîm fără ură,/ noi vieţuim fără viaţă:/ împrejurul nostru doar ţărîna e cea care naşte.” (O zi după cealaltă zi). Ţărîna/carnea doar nasc, nu şi suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Acesta este tîlcul hermetic al vieţuirilor bădesciene, cartea cu şapte peceţi pe care a gîndit-o şi Eminescu, în acest nou avatar al creativităţii unuia dintre cei mai viguroşi poeţi pe care i-a zămislit pămîntul românesc.

 

 

Închidere. Desigur, călătoria aceasta prin universul artistic al lui Horia Bădescu este departe de a pretinde vreo intenţie de exhaustivitate. Ar fi şi imposibil. Consideraţiile critice nu fac decît să întregească ceea ce au spus alţii de-a lungul anilor. Şi n-au fost puţini, între care, afară de cei deja menţionaţi aş mai înşirui cîteva nume, într-o cvasiordine cronologică: Petru Poantă (care postfaţează volumul al 2-lea), Ion Vlad, Ioan Adam (postfaţă la volumul 1), Ion Pop, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Victor Felea, Mircea Iorgulescu, Cornel Regman, Dana Dumitriu, Grete Tartler, Valentin Taşcu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Muthu, Liviu Petrescu, Adrian Popescu, Laurenţiu Ulici, Ion Simuţ, Dumitru Micu, Eugen Simion, Răzvan Voncu ş.a. Mircea Popa, de exemplu, a văzut în evoluţia operei trei vîrste, marcate, în genere, şi de trei teme majore: dragostea, în tinereţe (La poarta cuvîntului), observaţia severă a realităţii, la maturitate (Furcile caudine), şi vîrsta senectuţii, impregnată de „zariştea metafizică a trăirii şi a contemplaţiei sacrului, a surprinderii sentimentului morţii şi a «abatoarelor tăcerii»”, în secţiunea De la o zi la alta, toate susţinute de o avalanşă de stiluri şi forme literare, reformate de scriitor.

Dar se poate susţine paradoxul că Horia Bădescu este deja matur de la primele volume, că temele operei se supun „eternei reîntoarceri”, după tehnica muzicală a contrapunctului. De pildă, o circularitate contrapunctică se distinge, la vedere, în Anotimpurile (1987), dar şi în celelalte cicluri/volume. Această realitate m-a determinat să nu emit judecăţi în pas de cronologie, întrucît, în arhitectura trilogiei, fiinţează, de fapt, o singură Carte, deşi există o ecuaţie temporală, ascunsă însă ochiului cititorului şi dezvăluită abia în al patrulea sumar din volumul al treilea. De altfel, principiul unificator este sugerat de autorul însuşi, prin cuvîntul vieţuiri, cu o încărcătură semantică aparte, pe care mi-am centrat, altminteri, întregul discurs, care, îmi place să cred, dezvăluie, în consonanţă cu Michel Camus, îndeobşte, că ne aflăm în faţa unui întemeietor al noului canon transmodern alături de alţi poeţi postbelici: Nichita Stănescu, Victor Teleucă sau Cezar Ivănescu, toţi descendenţi din cel mai pur eminescianism.

[1] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 55.

[2] Ibidem, p. 56.

[3] Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, traducere note şi indici, de Ioana Cîndea-Marinescu, prefaţă, de Virgil Cîndea, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 33.

[4] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 94.

[5] Ibidem, p. 108.

[6] Ibidem, p. 139.

[7] Ibidem, p. 111.

[8] Vezi Apel la identitate, suveranitate şi unitate naţională, emis de 84, apoi 101 academicieni, datat 8 februarie 2017, apel împotriva căruia s-au ridicat 28 de „istorici” mancurţi, secundaţi de „boierii minţii” de la GDS.

[9] Cf. Vlad Mischevca, Prutul în destinul neamului românesc, Editura Civitas, Chişinău, 2015, cu o prefaţă a lui Iulian Filip şi cu un studiu introductiv al autorului.

[10] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 202.

[11] Ibidem, p. 181.

[12] Carlos Bousoño, Teoria expresiei poetice, Editura Univers, Bucureşti, 1975, p. 182.

[13] Ibidem, p. 178.

[14] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 159.

[15] Ibidem, p. 182.

[16] Ibidem, p. 204.

[17] Ibidem, p. 205.

[18] Ibidem, p. 207.

[19] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 3, De la o zi la alta, p. 133.

[20] Ibidem, pp. 135, 140.

[21] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 233.

[22] Ibidem, p. 236.

[23] Ibidem, p. 240.

[24] Ibidem, p. 241.

[25] Ibidem, p. 242.

[26] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 3, De la o zi la alta, p. 41.

[27] Ibidem, p. 64.

[28] Ibidem, p.89.

[29] Ibidem, p. 97.

[30] Ibidem, p. 153.

[31] Ibidem, p. 156.

[32] Ibidem, pp. 167, 176.

[33] Ibidem, p. 184.

[34] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, I, 1978, p. 186.

[35] Thierry Magnin, Între ştiinţă şi religie, trad. din franceză de Simona Modreanu, prefaţă de Basarab Nicolescu, postfaţă de Henri Manteau-Bonamy, Editura Junimea, Iaşi, 2007, col. „Ananta. Studii transdisciplinare”, p. 150.

[36] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 3, De la o zi la alta, p. 157.

Revista indexata EBSCO