Nov 2, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Dinamica literaturii balcanice

 

Dacă, în avanpremiera secolului XX, precum şi într-o suficient de mare parte a acestuia, literatura universală rămînea, axiologic vorbind, mult îndatorată canonului occidental, astăzi par să se deschidă perspective promiţătoare cît priveşte asimilarea de către  culturile şi literaturile cu tradiţie a mai recent vizibilelor surori provenind din spaţii pînă acum prea puţin vizitate de teoreticieni, critici şi istorici literari vest-europeni. În acest context trebuie înţeleasă şi apreciată activitatea sagace a mediului universitar care a reuşit să impună, graţie unui neîntrerupt efort, studierea literaturilor minoritare alături de cele canonice, reformînd, implicit, publicul cititor şi incitînd la reale metamorfoze hermeneutice. Dintre toate, literaturile din spaţiul sud-est european constituie, statistic cel puţin, un nucleu de forţă, seducător atît pentru scriitorii înşişi (şi e de-ajuns să invocăm numai cazul lui Marguerite Yourcenar pentru a ne raporta corect la complexitatea procesului aflat încă în desfăşurare), cît şi pentru profesorii şi cercetătorii pasionaţi de domeniu. De-a lungul timpului, aceştia din urmă şi-au manifestat interesul pentru promovarea acestor literaturi şi prin crearea unor centre de studii care, dispunînd de posibilitatea diseminării informaţiei prin intermediul revistelor de specialitate, al conferinţelor internaţionale sau publicarea de volume cu caracter ştiinţific, au reuşit să dea amploarea necesară fenomenului pentru ca acesta să se impună drept disciplină fundamentală de studiu. În România cel puţin, înregistrăm o veritabilă tradiţie la acest capitol: de la drumul deschis, în 1914, de Nicolae Iorga prin înfiinţarea, la Bucureşti, a Institutului de Studii Sud-Est Europene, revigorat în prezent, pînă la revista coordonată, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, de profesorul Al. Dima ori activitatea de o viaţă a distinsului Mircea Muthu sau a altor personalităţi de primă scenă, precum Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Antoaneta Olteanu etc.

Dar oare cum privesc ei, occidentalii, dinamica acestor necesare mutaţii? Un răspuns edificator ne parvine chiar de la Universitatea din Calabria, unde, în cadrul Departamentului de Lingvistică, funcţionează un Centru de Albanologie extrem de activ beneficiind, sub conducerea profesorului Francesco Altimari, şi de actualizarea rezultatelor cercetării într-o colecţie de studii universitare de excepţie, din care invocăm aici titluri precum Ricerche sulla storia dell’accento in albanese de Kolec Topalli, Studi sulle varietà arbëresche a lui Leonardo M. Savoia, MUNDUS VULT DECIPI. I miti della storiografia arbëresche semnat de Matteo Mandalà sau, într-o ediţie bilingvă, Antologia della letteratura degli albanesi di Calabria alcătuită şi îngrijită de specialiştii Francesco Altimari, Anton N. Berisha, Fiorella De Rosa şi Vincenzo Belmonte.

Efortul colectiv de promovare a culturii albaneze (într-o zonă către care, de altfel, populaţia provenind din această ţară a Europei de Sud-Est este atrasă în ritm accelerat) se vede, în chip fericit, completat de studiile de o sensibilă profunzime şi de o stranie frumuseţe stilistică semnate de profesorul care predă literatura română la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Universitatea din Calabria, Gisèle Vanhese. După o carieră didactică abordînd domenii complexe (cum ar fi literatura franceză sau literatura comparată) sub înrîurirea metodelor de studiere a textului literar practicate de Grupul μ, aceasta şi-a ancorat preocupările cu deosebire în două direcţii: pe de o parte, poezia romantică şi contemporană în România şi Franţa, iar pe de altă parte, analiza structurilor antropologice ale imaginarului, a miturilor şi a retoricii de adîncime a acestora. Autorii care o preocupă constant sînt Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Paul Celan, Mircea Eliade, Benjamin Fondane, Dimitrie Bolintineanu, Panait Istrati, Yves Bonnefoy, Gérard de Nerval, Aloysius Bertrand, Marcel Schwob, Jad Hatem sau Gaston Bachelard, dintre volumele sale cele mai cunoscute fiind La Neige écarlate dans la poésie d’Yves Bonnefoy, Paul Celan, Alain Tasso, Salvatore Quasimodo et Lance Henson (Beirut, Ed. Dar An Nahar, 2003), Par le brasier des mots. Sur la poésie de Jad Hatem (Paris, L’Harmattan, 2009) şi „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate (Iaşi, Editura Timpul, 2014).

Alături de acestea ne-a parvenit şi volumul recent tradus în limba română Meridianul balcanic, în paginile căruia autoarea aşează studii investigînd, printr-un comparatism erudit şi deopotrivă vizionar, fie nume altădată de neînseriat, de pildă Gottfried Bürger, Marguerite Yourcenar, Ismail Kadare şi Lucian Blaga, fie autori structural înrudiţi, dar pe care îi alătură dintr-un punct de vedere ce deschide noi perspective asupra înţelegerii viziunii lor poetice, precum Benjamin Fondane şi Paul Celan; în fine, pur şi simplu autori, teme şi tipuri de relaţionare între esenţa literarităţii şi aparenţa realităţii, construct politico-ideologic, în capitole lăudabile prin noutatea premiselor, cum ar fi „Un Orient mai profund. Albania în poezia lui Dimitrie Bolintineanu” sau „Lamartine, De Rada şi Calabria”. De altfel, studiul introductiv ce dă şi numele volumului face lumină asupra metodei practicate aici: Gisèle Vanhese se inspiră din experienţa existenţială tragică a lui Paul Celan, a cărui poezie se hrăneşte în exil din memoria tărîmului unde trăiau deopotrivă „oameni şi cărţi” şi pentru care Meridianul intersectează toţi tropii şi constituie substratul existenţial al fiecărei imagini”. Apoi, salutînd imaginea Meridianului ca pod între culturi, între Orient şi Occident, aşa cum transpare ea din Încercarea labirintului a lui Mircea Eliade, cercetătoarea se pronunţă în favoarea stabilirii exacte şi a analizei inventive a unui posibil Meridian literar care să lege scriitori ale căror opere conservă – şi în structurile ideatice de profunzime, şi în suprafaţa tactilă a cuvintelor ori a veşmintelor frastice – interesul faţă de substratul mitic şi folcloric, rodnic topos al literaturilor sud-est europene.

Pentru Gisèle Vanhese, Meridianul balcanic este tocmai „acest loc fantasmatic ale cărui vestigii sînt păstrate în texte ca într-un palimpsest”, îmbinînd „cele mai vaste tărîmuri cu o spiritualitate unică”, adică un cerc traversînd inima Europei pentru a reuni regiuni cu o istorie comună, cu o literatură şi un folclor similare şi care se întinde, astăzi, din Albania pînă în Calabria şi Sicilia. Din interiorul cercului astfel descris, autoarea distinge mai multe mituri/imagini de interes pentru cultura occidentală, cărora le consacră pagini substanţiale. Dintre acestea, îi reţine atenţia în mod deosebit tema folclorică a Fratelui-strigoi, generînd un veritabil nucleu mitic îndeosebi în România şi Albania, dar şi în rescrierile demarînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi care au făcut, apoi, epocă în postmodernism, la scriitori precum Lucian Blaga, Ismail Kadare, Besnik Mustafaj, Marguerite Yourcenar şi Felicia Mihali. Aşa se face că partea cea mai consistentă a volumului de faţă se ocupă de recurenţele motivului folcloric al Fratelui-strigoi în literaturile sud-est europene, dar şi în cea franceză, pe care, în “Recrearea, prin artă, a patriei pierdute”[1], Ismail Kadare îl recunoaşte drept sursă de inspiraţie directă, situîndu-l la originea multor opere proprii, admiţînd că l-a preluat „din inima şi din memoria unei balade” ce mai poate fi întîlnită astăzi la populaţiile creştine din Albania care au ales calea exilului din faţa opresiunii turce, într-un „fragment de cîntec, o legendă antică, un proverb, un dans”. În „Imagini, simboluri şi arhetipuri în legenda balcanică a Fratelui-strigoi”, cercetătoarea îşi mărturiseşte atracţia faţă de acest motiv cu care a intrat în contact în Calabria, unde Balada lui Constantin şi Doruntina[2] sau Balada lui Constantin şi Jurendina încă mai circulă în comunitatea italo-albaneză sau printre aromâni. Fascinaţia se datorează interesantului caracter dualist al baladei, care circulă ca oraţie funebră în Grecia, România şi Albania şi ca oraţie nupţială în Serbia şi Bulgaria. În continuitatea studiului publicat de D. Caracostea în volumul Poezia tradiţională română, „Lenore, o problemă de literatură comparată şi folklor”, autoarea enunţă ipoteze extrem de profitabile, pentru literatura comparată cel puţin: dacă, la Caracostea, nucleul originar al legendei ar gravita în jurul mitemului calul-fantomă/cavalcada cunoscută drept Călătoria mortului, Balcanii ar fi îmbogăţit tema Fratelui-strigoi cu motivul fundamental al promisiunii făcute mamei de către cel dintîi de a-şi aduce înapoi sora, căsătorită în altă parte, atunci cînd ea i-o va cere.

Folosind metodologia specifică mitocriticii, în sprijinul căreia îl invocă pe Pierre Brunel, Gisèle Vanhese identifică, în capitolul intitulat „Variaţiuni şi rescrieri”, invarianţii pe care se întemeiază scenariul arhetipal al legendei Fratelui strigoi, „pe care îi putem considera miteme ce se reiau în fiecare nouă întrupare orală sau scripturală, în funcţie de diversele modalităţi” asociabile scriiturii: familia compusă din mamă, din mai mulţi fraţi (numărul acestora este variabil), căsătoria exogamică, promisiunea fratelui mai mare sau mai mic de a-şi aduce sora înapoi acasă atunci cînd mama sa i-o va cere, blestemul mamei şi metamorfoza mortului strigoi, moartea fraţilor (din diferite pricini: război, ciumă, otrăvire etc.), întîlnirea dintre frate şi soră şi dialogul dintre cei doi, cavalcada fantastică a fratelui şi a sorei, întoarcerea şi despărţirea celor doi, întîlnirea mamei cu sora şi dialogul dintre ele, moartea mamei sau a fetei (ori supravieţuirea lor). Cercetătoarea urmăreşte atent modul în care se trece, în diacronie, de la nucleul legendar la circulaţia temei, în opere precum Înviere unde Lucian Blaga redescoperă şi rescrie, practic, balada Voichiţa, aliniindu-se consideraţiilor făcute de G. Vrabie în volumul Balada populară română din 1966, Amurgul zeilor stepei şi Umbra de Ismail Kadare, Lenore de Bürger, O vară fără scăpare a lui Besnik Mustafaj şi Dina de Felicia Mihali. Analiza este continuată în capitolul al III-lea, adăugîndu-i-se lămuritoare precizări în urma consultării unei bibliografii complexe, din care nu lipsesc autori precum Yves Bonnefoy, Madame de Staël, Sigmund Freud sau E. Benveniste, iar un capitol întreg i se dedică autorului român, sub titlul „Legenda fratelui-strigoi în Înviere de Lucian Blaga”.

Folosind metode de analiză similare, autoarea se ocupă în continuare de descrierea şi interpretarea uriaşului mit balcanic al jertfei stînd la baza edificiului religios, precizînd că „dintre toate miturile relative la misterul creaţiei, fără îndoială că cel al jertfei pentru un edificiu sau al soţiei zidite are cea mai emblematică miză existenţială”: mitul sacrificial sau întemeietor prezent în balada tradiţională românească Meşterul Manole pe care îl analizează în operele ce au rescris explicit hipotextul legendar, precum drama Meşterul Manole de Lucian Blaga, Nuntă în cer de Mircea Eliade, Podul cu trei arce de Ismail Kadare sau Laptele morţii de Marguerite Yourcenar, consacrîndu-i mai multe capitole. Nu rămîne, în finalul lucrării, fără ecouri nici imaginea Orientului: comparatistul stabileşte similitudinile şi diferenţele fundamentale, aşa cum apar ele în lumina unor poeme precum Les Orientales de Victor Hugo şi Florile Bosforului de Dimitrie Bolintineanu, unde accentul cade pe îmbogăţirea ideatică a viziunii hugoliene graţie aportului unei literaturi minoritare, mai exact graţie informaţiilor şi cunoştinţelor despre Albania pe care le deţinea poetul macedo-român. Nu întîmplător lucrarea profesorului de literatură comparată se încheie cu iscusita imagine a unui pod peste vremuri pe care Occidentul îl construieşte întru revitalizarea exotismului oriental. Aceasta oglindeşte tocmai reorientarea culturală ai cărei martori sîntem cu toţii: Occidentul literar, în mare măsură blazat şi experimentalist, „Occidentul iconoclast”, după expresia lui G. Durand, resimte acut nevoia de reînnoire, iar aceasta este posibilă printr-o „injectare” a suflului nou, vitalist, care  – în spaţiul epicului cel puţin – s-ar traduce prin eterna reîntoarcere la sinele arhaic, manifestîndu-se într-un evenimenţial complex, menit să scoată din amorţeală cititorul vest-european, pierdut în plictisul lui proustian. Atît marile case de editură care impun regula jocului, cît şi studiile culturale care, înscriindu-se în noile tendinţe prin orientarea vădit interdisciplinară, salută ceremonios şi „ajustează” în paratext traducerile operelor publicate de cele dintîi se reorientează: practică, altfel spus, o recuperare creatoare a literaturilor aşa-zis periferice, minoritare. Şi totul vine, cum inspirat notează Gisèle Vanhese, în întîmpinarea şi în folosul omului derutat, descompus, a omului fără însuşiri sau, mai pe scurt, a omului modern: „Opera profană îi permite, prin urmare, omului modern, care îşi trăieşte într-o manieră desacralizată propria sa condiţie istorică, să regăsească un simbolism abisal şi să acceadă la o altă dimensiune a existenţei ce se deschide către ontic”.

 

 

[1] I. Kadare (et al.), Le minoranze etniche e linguistiche, Atti del 2 Convegno internazionale, Piana degli Albanesi, 1998, vol. II, pp. 506-508, apud G. Vanhese, op. cit., p. 8.

[2] Balada, reluată şi reinterpretată în cîteva scrieri de maturitate ale lui Ismail Kadare, dezvoltă următoarea tramă tradiţională: Doruntina, unica fiică a unei familii renumite din Albania, se căsătoreşte în Boemia, iar unul dintre cei nouă fraţi ai săi, Constantin, îi promite mamei, întristate de pierderea fetei, că o va aduce înapoi atunci cînd aceasta i-o va cere.

Revista indexata EBSCO