Nov 2, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Un suprarealism vegetal. Și nu numai…

Am văzut La Sagrada Familia pentru întîia oară în iunie 1998. Erau terminate doar laturile ce astăzi reprezintă faţadele principale: a Naşterii şi a Patimilor. În mijloc, unde trebuia să fie nava magistrală, tronau cîteva macarale ameţitor de înalte. Mai înalte decît cele opt turnuri a căror construcţie părea să fie, la fel, finalizată! Am urcat cît de sus se putea pe o scară care atunci era… în exterior. Domnea o linişte stranie, nu se lucra nicăieri, vizitatori tăcuţi şi destul de puţini… Am aflat că nu mai erau bani şi că lucrările urmau să fie reluate de îndată ce se vor fi procurat fondurile necesare. Am revenit la acest uluitor edificiu de încă trei ori. Cel mai recent în august-septembrie 2017, cînd cea mai mare parte din catedrală este gata, primind zilnic mii de vizitatori. Templul La Sagrada Familia frapează de la bun început, lăsînd oricărui om, oricît de indiferent ar fi, o impresie de neşters. Ceea ce m-a uluit de la bun început a fost, normal, arhitectura cu totul aparte, unică graţie viziunii mistice şi concepţiei unui mare artist care a fost Antoni Gaudí i Cornet. Stilul copleşitor, excesiv în sens benefic printr-o ornamentică originală de la un capăt la altul, plină de elemente vegetale şi animaliere stilizate, aduse la forme esenţiale dar şi preluate ca atare, aproape la modul realist, invadează privirea şi bulversează gîndirea. Vizitatorul este efectiv turmentat în faţa unui tsunami imagistic! Sigur că motivele dominante sînt cele cu subiect religios. Dar acestea sînt înconjurate, completate însă nu sufocate, de motivele geometrice, animaliere şi vegetale. Albume şi monografii întregi nu cred să fi epuizat bogăţia imagistică a catedralei. Aparenţa mirobolantă, dătătoare de vertijuri, m-a determinat dintru început să cred, să spun că este vorba de un suprarealism vegetal, cu forme invazive ce cresc unele din altele, se adaugă, se complinesc, se atrag reciproc. Un suprarealism în sensul de supraraţionalism sau supraidealism, gînduri ce le-au dat tîrcoale corifeilor atunci cînd căutau să-şi boteze mişcarea. Un suprarealism al unei imaginaţii fără limite, tumultuos în spontaneitatea lui aparentă, expulzează impresia vizitatorului, novice sau mai puţin, pînă la frontierele iraţionalului. Şi totul într-o armonie fără cusur. Gaudí însuşi a afirmat că vedea interiorul catedralei ca fiind o pădure cu trunchiuri de arbori în formă de coloane, cu ramuri în loc de arce de boltă, cu frunze în loc de ornamente. A fost realizat ca atare, după planurile genialului arhitect, fiindcă el nu a apucat să le vadă, decedînd în 1926, la aproape 74 de ani, într-un accident de circulaţie.

Construcţia, ca proiect iniţial, a plecat din dorinţa unui librar din Barcelona pe nume Josep Maria Bocabella, întors în 1872 din Italia, probabil puternic marcat de arhitectura religioasă de acolo. Bocabella a cumpărat terenul unde urma să fie edificat templul închinat Sfintei Familii, încredinţînd sarcina de a duce proiectul la bun sfîrşit arhitectului Francesc de Paula Villar. Acesta abandonează proiectul după un an (1883), ca urmare a neînţelegerilor cu consilierul tehnic al lui Bocabella. Sarcina continuării măreţului proiect ce urma a se materializa din contribuţiile credincioşilor (!) a fost dată în seama unui promiţător arhitect de 31 de ani, Antoni Gaudí. La moartea sa, după 43 de ani, Gaudí a lăsat în urmă doar cripta (ale cărei coloane fuseseră înălţate de Villar), absida, incinta închisă şi faţada Naşterii cu cele patru turnuri. La Sagrada Familia urmează să fie terminată, conform planurilor, în anul 2026, după definitivarea faţadei Gloriei unde va fi intrarea principală, avînd deasupra turnurile celor patru evanghelişti, ale celor doisprezece apostoli, al Fecioarei Maria şi al Mîntuitorului Iisus Cristos, bineînţeles cel mai mai măreţ, înalt de 171 de metri! Interiorul va avea 4.500 mp, putînd cuprinde deodată 14.000 de persoane. Magnific, nu-i aşa?! Ce mai contează că Sagrada Familia va fi complet terminată la un secol de la plecarea la Domnul a lui Antoni Gaudí? Ce mai contează că ea va fi gata după 144 de ani?! În fond şi Catedrala Notre-Dame a fost ridicată în 182 de ani (1163-1345), iar domul din Köln a fost construit în mai multe etape, dispersate de-a lungul cîtorva secole! Şi multe altele, tot aşa…

În Notre-Dame de Paris, Victor Hugo, prin vocea unui personaj, canonicul Claude Frollo, statuează că „aceasta” va fi depăşită de „aceea”… „Aceasta” era catedrala, iar „aceea” – o carte din biblioteca sa. Personajul hugolian se raporta la anul 1482 şi era perfect îndreptăţit (din perspectiva romancierului!) să prezică predominanţa cărţii asupra arhitecturii religioase, care, pînă atunci, ţinuse loc de carte prin imagine şi ritual. Totuşi, cam precoce premoniţia, avînd în vedere că era proferată la doar 26 de ani istorici de la epocala invenţie a lui Guttenberg! Însă trecînd de la retrospectivă la perspectivă, Claude Frollo avea dreptate: a urmat o jumătate de mileniu de regn livresc. Victor Hugo a publicat romanul în martie 1831, la aproape 350 de ani după anul de referinţă 1482. În Occidentul catolic dar şi în Orientul ortodox dominaţia catedralelor şi a bisericilor a dăinuit vreme de un mileniu. Mă refer la faptul că, pentru poporul lipsit de ştiinţă de carte (şi cărţile puteau fi consultate doar ca manuscrise, fără putinţa de a fi multiplicate în număr mare!) singurele mijloace de informare, de culturalizare şi de catehizare erau instituţiile religioase şi clericii care le slujeau. Vitraliile, sculpturile şi picturile de pe pereţii interiori şi exteriori erau singurele posibilităţi de „a citi” cărţile sacre, iar predicile şi catehismele erau unicele mijloace de însuşire a învăţăturilor lui Iisus Cristos.

Multiplicarea cărţilor prin tipar a mărit oferta de lectură, fiind implicit un îndemn şi un stimulent pentru alfabetizarea oamenilor obişnuiţi. Pictura bizantină şi arta vitraliilor, odată cu Renaşterea, au fost secondate de pictura laică devenind mai întîi o artă şi doar în al doilea rînd un mijloc de informare şi iniţiere, inclusiv religioasă. Pictura s-a „liberalizat”, a continuat să evolueze spre forme şi imagini din ce în ce mai elaborate, susţinute de idei şi viziuni estetice de neimaginat în Evul Mediu creştin. Aşa s-a ajuns la curente plastice „esoterice” asemenea cubismului ori suprarealismului din secolul XX. În paralel, s-a resimţit benefic, la scară planetară, o ofensivă a cărţilor care, odată cu perfecţionarea mijloacelor tehnice de tipărire, au putut fi multiplicate în milioane de exemplare. Bibliotecile, enorm de numeroase, au devenit nişte instituţii accesibile pentru orice om alfabetizat dornic de cunoaştere. Astăzi, în era realităţilor virtuale, nici nu ne mai dăm bine seama de importanţa şi rolul avute de astfel de „banalităţi”!

În mod surprinzător, poate, unii scriitori au ajuns şi pictori (de exemplu, Marin Sorescu), iar anumiţi pictori au scris cărţi ca în neaşteptatul caz al lui Salvador Dalí, autor al unui roman intitulat Chipuri ascunse! Cartea, apărută în 1944, a fost publicată, la noi, în 2015, la „Humanitas” în traducerea efectuată de Ileana Cantuniari. Cel care l-a îndemnat să scrie un text de ficţiune a fost poetul Federico Garcia Lorca! Romanul Chipuri ascunse a fost precedat de o autografie intitulată Viaţa secretă a lui Salvador Dalí (1942). Catalan ca şi Antoni Gaudí, Dalí s-a dedat unor experimente picturale şi sculpturale pe cît de explozive, pe atît de savuroase. Suprarealist pînă în măduva oaselor, artistul originar din Figueres a revoluţionat pictura prin viziunile lui fantastice, onirice mergînd pînă la coşmaresc, rod al „imaginaţiei fără limite” (l’imagination illimitée) şi al „paranoiei critice” (la paranoïa critique). De altminteri, Dalí este autorul unei teorii/ analize critice botezate chiar aşa: Paranoia critică. Aceasta a fost precedată de la Femme visible (1930). După cum menţionează Maurice Nadeau în Histoire du surréalisme, în acel text Dalí „anunţase momentul apropiat cînd ar fi posibilă « sistematizarea confuziilor şi contribuţia la discreditarea totală a lumii reale».” (Histoire du surréalisme, Seuil, 1964, p. 147). Dar să ne întrebăm, împreună cu Maurice Nadeau, ce idei conţine paranoia critică? Cel care a pretins că „nu este straniu, este numai anormal„, cel care a clamat: „Nu faceţi droguri! Eu sînt drogurile!”, Salvador Dalí, definea astfel paranoia critică: „Paranoia se serveşte de lumea exterioară pentru a supralicita ideea obsedantă prin tulburătoarea particularitate de a face valabilă realitatea acestei idei pentru ceilalţi.” (id.). Cam alambicat, nu?, ca şi picturile lui! Dalí se explică imediat mai degrabă pe înţelesul lui şi al iniţiaţilor:

„Este vorba de a specula cu ardoare asupra acelei proprietăţi a devenirii neîntrerupte a tuturor obiectelor asupra cărora se exercită activitatea paranoică, altfel spus activitatea ultra-confesională care îşi află sursa în ideea obsedantă. Această devenire neîntreruptă îngăduie paranoicului care îi e martor să considere imaginile lumii exterioare drept instabile şi tranzitorii, dacă nu suspecte, în mod tulburător, şi el este în stare să controleze la ceilalţi realitatea impresiei lui… Ne găsim aici în prezenţa unei noi afirmaţii, sprijinită pe dovezi formale, ale atotputerniciei dorinţei care rămîne dintru început singurul act de credinţă al suprarealismului…” (op. cit., p. 147).

Instabile şi tranzitorii sînt imaginile din toate picturile lui! O notă diferită ar aduce, totuşi, singularul, discordantul şi provocatorul Autoportret cubist. Dar ce nu e provocator în gîndirea şi în arta lui Salvador Dalí?

Dintre paradoxurile exprimate de artist: „În fiecare dimineaţă cînd mă trezesc, experimentez din nou o supremă plăcere – aceea de a fi Salvador Dalí.” El comunica mai întîi, tranşant, cu sine şi prin diferenţiere, „evazionist”, cu lumea. Evaziunea se petrece în oniric, în fantasmagoric, prin dedublare „paranoică”, ceea ce trimite la/ în iraţional. Maurice Nadeau constată că activitatea paranoică se exercită… „Pretutindeni, în poem unde este cel mai în largul ei, în pictura care nu va fi decît « fotografia manuală şi în culori a iraţionalităţii concrete şi a lumii imaginare în general », în sculptură care va fi doar « mulajul de mînă al iraţionalităţii concrete… » etc. Ea se aplică la fel de bine în cinema, în istoria artei « şi chiar, în cazul de faţă, la orice fel de exegeză. »” (id.). Prin urmare şi la paranoia critică a artistului… exeget!

Bizareria literară a lui Salvador Dalí, Chipuri ascunse, pare să parafrazeze prin titlu una din formulele magice ce-i caracterizează opera plastică. Scrisă fatalmente în manieră Dalí, cartea transpare, cum s-a şi spus, ca un omagiu adus marii proze clasice franceze. Regina imaginaţie îşi revarsă în pagini darurile prin fulguraţii asemenea unor focuri bengale, prin „acţiuni ultra-confesionale” puternic obsedante, prin magnetismul exercitat de oniric şi de ocultism. O carte a unui suprarealist de rasă, chit că scriitorii suprarealişti în frunte cu Breton au repudiat romanul ca fiind un produs al spiritului prozaic şi fastidios burghez. Însă acrobaţii clişeelor pot sări numaidecît vociferînd: „Dar Dalí a fost pictor şi nu scriitor!” Bineînţeles, însă romanul este, fără doar şi poate, un produs tipic al spiritului său, dominat de o mare acuitate şi creativitate a vizualului, de orgoliul geniului, de sagacitatea cu care autorul devoalează chipurile ascunse ale romanului francez (şi nu numai), începînd de la Madame de Sévigné şi mergînd pînă la cîţiva mari prozatori din secolul al XIX-lea. Romanul a fost scris în limba franceză, în doar patru luni de recluziune din anul 1943, de un Dalí auto-claustrat într-o zonă muntoasă din nord-estul Statelor Unite. Între 1940 şi 1948, artistul, dimpreună cu iubita lui Gala, au trăit în marea ţară de peste ocean. Cunoscător, desigur, al teoriei suprarealiste a continentelor interioare, Salvador Dalí a scris o carte ce este, dincolo de toate celelalte ale plasticianului, un rezultat al autocunoaşterii. Confesiunea autorului este revelatorie:

„Un adevărat roman de atmosferă, de introspecţie, de revoluţie şi de arhitecturalizare a pasiunilor trebuie să fie […] exact contrariul unui Mickey Mouse de cinci minute sau al senzaţiei de vertij a unui salt cu paraşuta. La fel ca într-o lentă călătorie cu trăsura pe vremea lui Stendhal, se cuvine să fim în stare să descoperim încetul cu încetul frumuseţea peisajelor sufletului pe care le străbatem […]. Este […] vorba de un roman riguros dalinian, iar cei care mi-au citit Viaţa secretă cu atenţie vor descoperi lesne sub structura romanului prezenţa familiară, permanentă şi viguroasă a miturilor esenţiale ale vieţii mele şi ale mitologiei mele personale.”

De o diversă fecunditate şi de o inventivitate stupefiantă, Salvador Dalí nu s-a sfiit (sfiiciunea, de altminteri, i-a fost total străină!) să scrie un roman, o autobiografie, un jurnal şi să lanseze în dezbatere analize critice despre modul de a concepe pictura şi de a o recrea într-o manieră fantastic de originală. Ca şi conaţionalul său, barcelonezul Joan Miró, care a profesat antipictura, Dalí bulversează, contrazice, pulverizează toate canoanele de pînă la el. Prin originalitatea strivitoare şi prin raportare istorică, şi el creează, putem spune, propria antipictură. Şi cum să nu fie inclusiv Chipuri ascunse o carte picturală în pur stil dalinian? Prin originalitate, creativitate şi prolificitate, Salvador Dalí poate fi asemănat cu Robert Desnos, cel mai mare poet suprarealist prin excelenţă şi, cum altfel, cu alt conaţional, Antoni Gaudí, în arhitectură. Toţi cei trei posedaţi de geniu sînt unici, irepetabili şi de o originalitate dătătoare de perplexităţi.

 

Revista indexata EBSCO