Nov 2, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Nicolae Dabija și „tribun-arta”

 

Un sceptic profetic precum „filosoful privat” Cioran, expert în apocalipse, nota undeva că „a crea o literatură este a crea o proză”. Cum abundenţa poeziei ar defini literatura popoarelor tinere, asistăm în vremea din urmă – dacă diagnosticul cioranian ar fi valabil – la o bruscă maturizare. Mulţi poeţi de la noi, fără a intra, neapărat, în grevă lirică, au îmbrăţişat, cu succese discutabile, genul prozastic. Unii chiar au izbîndit, oferind cărţi de rezistenţă. Bineînţeles, nu vom propune aici un pomelnic, iscînd o inutilă şi interminabilă gîlceavă.

Cînd, în 2009, Daniel Corbu recomanda, la Princeps Edit, o proaspătă apariţie romanescă a lui Nicolae Dabija, văzut ca „un mare prozator de limbă română”, am primit vestea cu oarecari rezerve. E drept, prefaţa lui Theodor Codreanu (doctă, se înţelege) şi, desigur, lectura cărţii le-au risipit, vădind harul epic al „convertitului”. Dar Tema pentru acasă, o carte „arătată” la Ţipova, în pragul morţii, narînd despre o poveste de dragoste în infernul gulagului de la Zarianca şi titlurile care i-au urmat (nuvelele adunate în Nu vă îndrăgostiţi primăvara pînă la recentul Te blestem să te îndrăgosteşti de mine!) demonstrează, prin uriaşul succes la librărie, prin traduceri şi tiraje de invidiat că Dabija scrie pentru cititori, ignorînd reţetele sofisticate ale unor postmoderni fără public, lăudîndu-se reciproc. Cum va continua, nu e greu de presupus, neuitînd, totuşi, că „centrul iradiant” al personalităţii sale, nota Theodor Codreanu, rămîne, indiscutabil, poezia. Aşa că, în rîndurile de faţă, ne reîntoarcem la poetul Nicolae Dabija, admirabil ca eseist şi orator, risipind energie civică (recent, a pus la cale Sfatul Ţării II), impresionant şi prin virajul prozastic, de largă audienţă. Şi cu o evidentă „ştiinţă a titlurilor”.

Un „poet de vocaţie”, îndelung aşteptat (scria Vl. Beşleagă, în 1977!), reprezentant de frunte al şcolii de poezie de la Chişinău (cum remarca Ioan Alexandru, 1989), logodind linia confesivă, productivă prin „refrenele sufletului” („preaplin de Ea”) şi „nuntirea seminţelor”, în jubilaţie senzorială cu lirica de tribun, scotocind, cu patimi de enciclopedist, adîncurile limbii, purtînd „foşnet de cazanii” este, neîndoios, Nicolae Dabija. Doar un deceniu trecuse de cînd, propunînd un nume nou în lirica basarabeană (v. Tineretul Moldovei, 23 decembrie 1965), tînărul Mihai Cimpoi atrăgea atenţia asupra şi mai tînărului poet, cel care ivea, debutînd în 1975, o carte de referinţă, consacrîndu-l rapid drept lider al generaţiei: Ochiul al treilea (Editura Cartea moldovenească), premiată peste doi ani (Premiul Tineretului, 1977). Cu suma primită, Nicolae Dabija (Ciobanu), născut la 15 iulie 1948 la Bişcotari (azi Codreni) – Cimişlia va construi o fîntînă în satul natal, aflat (trecînd prin „codrii de miresme grei”) în vecinătatea Căinarilor părintelui Alexei Mateevici. Cum tatăl era „ţăran cu bibliotecă”, viitorul poet s-a înscris la Facultatea de Ziaristică de unde va fi exmatriculat (în 1969, pentru „activităţi naţionaliste”) şi va absolvi, în 1972, Facultatea de Filologie, lucrînd în TV şi practicînd gazetăria; din 1986 este redactor-şef al săptămînalului Literatura şi arta, publicaţie cu rol major, veritabil „vîrf de lance” în ceea ce, îndreptăţit, s-a numit Renaşterea basarabeană.

Înainte însă, într-o epocă subjugată de realismul „de comandă”, N. Dabija a contribuit la reabilitarea poeticului. Lirica sa, beatudinală, sigilată de amintirea cîntului orfic, îndatorată surselor folclorice, recuperînd eufoniile străvechimii contrasta cu megapoemele animate de suflu epopeic, dezvoltînd industrios, de pildă, mitul leninist (A. Lupan, Em. Bucov, G. Meniuc, B. Istru şi încă alţii). Convins, în numele maximalismului etic, că lumea – prin poezie – poate deveni „mai bună”, că „toate lucrurile au cîte-o aură”, că iubirea are „gust de nemurire”, Nicolae Dabija impune, sub acuza de a fi tradiţionalist, modulaţia profetică, sedusă de diafanitate; dar tradiţionalismul, reamintim, nu este un concept estetic. Programatic mesianică (cf. M. Cimpoi), lirica dabijiană, cheltuind energie verbală, îmbracă accente vaticinar-pamfletare; în virulenţa satirei, constatase D. Micu, „lăcrimează elegia”. Poet modern, indiscutabil, de mare popularitate, pornit Pe urmele lui Orfeu (1983), carte socotită „nocivă” şi „salvată” de prefaţa lui Pavel Boţu (pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor), N. Dabija află în poezie o „bucuroasă tristeţe”. Pus „pe crucea/ poemului desăvîrşit”, membru de onoare al Academiei Române, scotocind arhivele, încropind manuale şcolare, tradus şi tălmăcind, la rîndu-i, din operele confraţilor de condei, autorul Zugravului anonim (1985) e încercat, totuşi, de teamă, rîvnind cartea cu versuri nescrise. Aflînd că „de dragoste nu scapi nici după moarte”, el – ca „fidel caligraf ” – nu va cultiva un intelectualism aseptic. Poeziile sînt „peisaje ale sufletului” şi frisonul lor emoţional, chiar suportînd – ocazional – şi notaţii de conjunctură, febril-realiste, nu se leapădă de spiritul elegiac. Efuziuniile incantatorii capătă tonalităţi oraculare, urgenţele Istoriei îl obligă să-şi aroge un rol mesianic, împăcînd graţia lirică şi prospeţimea metaforei cu imprecaţia nutrită de vigoare civică, cîntînd, precum altădată Goga – ca tribun şi cărturar – durerile neamului şi toate „dorurile interzise” (cum îşi botezase o ediţie de autor, scoasă la Litera Internaţional, în 2003). Pentru N. Dabija fiecare poem este „ca o scrisoare”. Elegiac şi misionar, aşadar, poetul – instalat, la start, în imaginarul neoromantic – scrutează, apăsat de tirania realului şi presiunea evenimentelor, prezentul, iradiind speranţă (tocmai prin poetica visării, pendulînd între real şi mitic). Şi o face cu sentimentalitate şi luciditate, deopotrivă. Cîndva, la începuturi, risipind candoare, se refugia în tainele sufletului, poetizînd universul şi zeificîndu-şi, cumva profetic, trăirile prin transferul în transcendent: „Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri/ va fi doar mîine adevărat”. Într-un „veac peltic” acest vizionarism se îndurerează; balansul între teluric şi astral revine unui profet-martir „cu aripile-ascunse sub cămaşă”, privind întîmplările printr-o lacrimă. Într-o „cetate asediată”, şi poezia, inevitabil, „miroase a timp concret” (cf. I. Ciocanu). Încît, N. Dabija constată că „poezia pură” nu e o soluţie. Deşi fără vocaţie politică (mărturisea, cîndva), autorul Fotografului de fulgere (1998) îşi asumă o misie. Legat ombilical de tradiţiile cărturăreşti, fără a părăsi universul candorilor şi taina fiinţei („eu-sămînţă”), fără a abandona imboldul elegiac, el cultivă febril – declamatoriu şi retorica de tribună. Misionarismul său nu e însă ocazional fiindcă poetul ştie prea-bine că „nu are dreptul la eroare”. Ca mare poet social (cum îl văzuse Ioan Alexandru încă din 1989, lăudînd, spuneam, Şcoala de poezie de la Chişinău), el îmbrăţişează linia militantă, devine scriitor „cu program” (ajustat din mers), face de toate slujind tribun-arta. Apără fiinţa naţională lansînd cuvinte durute, contemplînd „rîul cel mai trist din lume” (Prutul, fireşte) şi harta „ruptă”. Vrea să scoată din letargie molcomeala moldavă, luptă cu amnezia fiindcă nu se împacă nicidecum cu „supravieţuirea prin uitare” (recomandată stăruitor de unii). În consecinţă, va blama mnemofobia şi, în numele iubirii de neam (o patrie „pusă la perete”), cercetează „faptele timpului” (v. În căutarea identităţii) beletrizînd în coloratură cronicărească, oferind întrupări poetice, uşor deviante, cu substrat alegoric, extrăgînd învăţături din „aburul evenimentelor”. Incisivitatea poetului-oştean e îndreptăţită; răstălmăcirea Istoriei, pîngărirea fiinţei naţionale cer replici pe măsură, aşezînd cursul Istoriei în albia firească, apărînd limba: „Vom fi atît cît vom vorbi/ această limbă strămoşească”. O limbă „plină de dumnezeire”, cu doine „grele de vecie” şi lacrimi-sărbători, zugrăvind „oftatul”. Îndemînarea stilistică, trăgîndu-şi sevele din ethosul popular e deîndată vizibilă; ca şi grija cizelării, cinstind înaintaşii. Mistuit de această „povară” a memoriei, cu scrupul didacticist, metaforizant însă, Dabija va încerca eseistice gesturi recuperatorii. Şi amintita Pe urmele lui Orfeu sau Antologia poeziei vechi moldoveneşti (din 1986) vor să alunge „frigul uitării”. Elegiacul Dabija, om instruit, categoric, dezgroapă limba „vechilor cazanii” şi zestrea teologilor răsăriteni de-construind tehnica palimpsestului. Vrea să ajungă la „sfinţii dintîi”, la acele „cuvinte care luminează” propunînd, în concentrare aforistică, sub efervescenţă mitogenetică, portrete îmbibate de o nostalgie difuză. Dar resemnarea nu s-a cuibărit iar virulenţa satirei răzbate, îndeosebi, în producţia editorialistică. Sub presiunea istoriei imediate, Dabija devine un redutabil polemist. Gazetăria sa, exploatînd filonul eminescian, impune prin accente pamfletare şi disponibilitate retorică. Incomod, poetul recurge la un limbaj violent pentru a scoate la lumină adevăruri îndelung tăinuite. Verva sa biciuieşte fundamentalismul moldovenesc şi deplînge soarta sisifică a Basarabiei (o „icoană spartă”). Verbul dabijian, demonstra Nina Corcinschi, propune prin „scenarii şi limbaje” o interferenţă între poezie şi publicistică şi provoacă, prin colocvialitate, instanţele dialogale. Citite ca „exerciţii de înviorare a spiritului”, editorialele lui Dabija pot fi cercetate şi din unghiul „poeziei genurilor”; ele impun însă, întîi, prin încărcătura polemică, oferind o lectură îmbietoare şi prin haina stilistică, „înaripînd cuvîntul” (cf. Timofei Roşca).

Ca animator al Renaşterii basarabene, poetul – cutreierat pe toată întinderea operei de un romantism difuz – deplînge acum, retrospectiv, ca „arhanghel îmbătrînit”, situaţia şi se repliază, fără a părăsi baricadele, înspre un eros întomnat, într-un eden părăginit, în ruină. Cîndva dorea „să măsoare cu o iubire vecia”; acum, recapitulînd iubirile unei vieţi e vizitat de o „melancolie de amurg”. Sub un titlu înşelător (Maraton printre gloanţe, Editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2008), volum prefaţat de V. Dinescu, poetul îşi mărturiseşte tăcerile, regăsindu-şi fibra romantică; lîngă poemul-rugăciune, mutînd în vers „ceriştea”, vom afla, desigur, şi combativitatea de altădată. Militantismul n-a obosit, civismul nu e o temă abandonată sau epuizată, dimpotrivă. Chiar dacă mulţi produc clăbuci retorici în gol. Dar poetul, „o piatră în zidul cetăţii” este, în acelaşi timp, şi o făptură fragilă („un fluture printre picături de ploaie”), trăind sub ameninţarea „gloanţelor” anilor. Amintirile dăinuie, nu sînt volatile, inima „beată”, trăind excesiv într-un prea-plin repetitiv divulgat, învaţă acum singurătatea: „ce greu înveţi să fii singur”. Altădată, „între două bătăi de inimă”, începea un mit; personajul îndrăgostit, printr-o ciudată decorporalizare, veghează – abstractizat – o întîlnire a umbrelor, iscînd, totuşi, o „tresărire înfiorată”. Şi constată, în chip concluziv: „Aripile mele, of!, cum mă mai dor,/ dar ele nu mă dor de zbor lung:/ aripile mă dor de nezbor,/ că n-am ajuns cu ele acolo unde/ trebuia să ajung…”

Ieşind din prizonieratul contingentului, fisurînd convenţia realistă, N. Dabija e ispitit de o „zeificare a trăirii”, poetizînd Universul prin beatificare. O întreagă promoţie se va alinia acestui trend liric, inocentînd lumea, plombînd simboluri romantice, adolescentine, explorînd peisajele sufletului, îmbrăţişînd viziunea mitizantă. Dacă valul optzecist, sub tirania realului, va destrăma această aură mitică (la V. Gîrneţ, de pildă, peisajele devin „bolnave”), N. Dabija – ca fidel caligraf – cultivă, cu iluminări profetice, visătoria, posibilul, viziunea interioară ţintind idealitatea. Lucrurile „înfrunzesc”, poetul înstrunează lira de iarbă ori harfa de dor; iar „ochiul al treilea”, ca „organ tăinuit al sufletului”, descoperă, cu risipă de fantezism, un univers al candorilor, deschis, deopotrivă, spre oracular şi ocazional. Înaintînd în vîrstă, cel care publica volumul Lacrima care vede (1994) îşi temperează, s-ar zice, efuziunea incantantorie. Devine, în schimb, mult mai incisiv, imaginarul (sigilat, matricial, de spiritul elegiac) îşi conservă graţia lirică, dar desfăşoară, dincolo de tonalităţile oraculare, un virulent nerv publicistic. Ca „fotograf de fulgere” poetul nu are linişte: „în zbucium doar m-am odihnit” (v. Remember). Condamnă conjuncturiştii şi profitorii, barzii de curte (cerşind „o troacă plină de grăunţe”; v. Mierla domesticită), vrea să ajungă la „sfinţii dintîi” (constatînd că idolii sînt schimbători; v. Expoziţie de icoane). Şi, dincolo de aceste instantanee („vă las ca amintire/ acest fulger/ care am fost”), supus unor grele încercări, descoperă vecinătatea morţii. Pe un pat de spital, după accidentul de la Ţipova, el aude „ţipătul morţii”. Ciclul Strigăt mut (acolo izvodit) nu propune însă un discurs dezabuzat, dizolvat în scepticism: „vecinătatea morţii te-ajută să trăieşti”. Cu un astfel de îndemn, deşi conjugă verbele la „timpul pierdut”, cel „născocit de poeme” rămîne un melancolic luminos, cum îl definea Eugen Simion. Elegiac, cantabil, cu reverii profetice, conjugînd atmosfera liturgică (de o simplitate rafinată) cu înverşunarea polemică, slujind – deloc blazat – cauza românismului, trăind – mărturisea – „între dragoste şi moarte”, trezind interesul exegeţilor (vezi, de pildă, eseul Photographer of Lightning, din 2003, al Mariei M. Simonca), adulat şi hulit, bun, aşadar, „de pus pe crucea/ poemului desăvîrşit”, Nicolae Dabija este un nume-reper, convins că spusele sale se vor adeveri cîndva: „Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri/ va fi mîine cu adevărat”.

Revista indexata EBSCO