Nov 2, 2017

Posted by in Cronica literara

Dan Mănucă– Virtuțile istoricului literar

În l974, după ce, cu un an în urmă, tipărise monografia Ilarie Chendi, Mircea Popa se hotărăşte să-şi extindă aria investigaţiilor de istorie literară. A rezultat volumul Spaţii literare, ilustrativ pentru viitoarele perspective. Căci autorul publică nu numai despre ardelenii Slavici sau Victor Papilian, ci şi despre Oscar Lemnaru. “Spaţiul” rămîne preponderent transilvan şi recuperator, în dorinţa de a afla alte sensuri decît cele tradiţionale în literatura de peste munţi, dar îşi fixează ca punct de referinţă întreaga literatură română.

Mircea Popa a debutat în l964, la “Steaua”, şi a continuat să publice apoi în mai toate revistele, din mai toate ţinuturile româneşti. Chiar şi în acelea de peste hotare, din Franţa, Germania, Ungaria, Iugoslavia. Ceea ce, pentru un istoric al unei literaturi mici, nu este de neglijat. Nu numai pentru că lucrează de ani îndelungaţi la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară “Sextil Puşcariu”, al Academiei, este Mircea Popa un cercetător. Cu acte în regulă, mulţi sînt declaraţi cercetători ştiinţifici, rămînînd la fel de ignoraţi şi de incompetenţi, în materie de literatură, ca oricare ins ales la întîmplare dintre degustătorii de telenovele. Prin structură şi formaţie, Mircea Popa este, în primul rînd, un studios. El se apleacă, în egală măsură, asupra volumului tipărit şi asupra manuscrisului, asupra revistei mirosind încă a cerneală, şi asupra celei peste care s-a aşternut colbul bibliotecilor. Îl domină o curiozitate mereu vie şi neastîmpărată, deschisă mai ales întrebărilor puse de istorie. Ea acopere cam toate epocile şi este deschisă pentru aproape toate tipurile de discurs. Mircea Popa nu-şi refuză nici legătura cu scriitorii de ultima oră, deşi – sînt convins – mai mult pentru a nu pierde contactul cu vivacitatea literaturii.

Precum pentru orice istoric literar, scrisul este mai viu şi pentru Mircea Popa atunci cînd se îndreaptă cu precădere spre investigarea faptelor desfăşurate cu oarecare timp în urmă. Un “oarecare timp” care se arată relativ, dar care începe totuşi de prin secolul al XVIII-lea. În schimb, spaţiul nu mai este defel relativ, ci cu totul precis. Anume, Transilvania şi Banatul. Mircea Popa a descoperit, în l976, opera celui dintîi fabulist român, Nicolae Oţălea, originar din Banat. Acesta a publicat la Viena, în l784, Alese fabule, o culegere de texte a cărei descoperire împinge înapoi cu trei decenii debutul fabulei noastre culte. De aici înainte, teritoriul de peste munţi va sta mereu în atenţia cercetătorului, care va îngriji numeroase ediţii din scrierile cunoscute ori ignorate, pînă la data respectivă, ale lui O. Goga, L. Blaga, I. Slavici,V. Goldiş, Emil Isac, Victor Papilian, I. Agîrbiceanu. Interesul merge însă şi mai departe, cercetătorul scoţînd la lumină texte de Cezar Petrescu, V. Eftimiu, I. Minulescu, F. Aderca. Semnalez în mod deosebit readucerea în actualitate a lui Grigore Cugler, suprarealistul român rătăcit prin America de sud şi ale cărui scrieri au rămas necunoscute publicului nostru larg. Apunake şi alte fenomene repune în drepturile-i fireşti nu atît un scriitor exilat, cît mai curînd un scriitor pur şi simplu ignorat şi care, se pare, dorea el însuşi, cu modestie, acest lucru. Tot recent (1999), Mircea Popa a restituit circuitului literar poeziile lui Miron Pompiliu, alcătuind cea dintîi ediţie integrală a lor.

Am început acest succint portret literar al lui Mircea Popa prin invocarea unor restituiri, pentru că istoricul literar le practică preferenţial. Motivul se află în dorinţa de a studia un fenomen “in situ”. Precum spre exemplu,pentru un arheolog, un vas îşi pierde mult din elocvenţa omenească dacă este scos din straturile aluvionare care îl înconjoară, tot aşa şi pentru Mircea Popa, textul literar nu este înţeles izolat, ci într-un lung şir explicativ, de cauzalităţi şi de antecedente.

Nu este vorba, desigur, numai de circumstanţe biografice, sociale, politice, ideologice ori literare imediate, ci de un ansamblu de factori care determină configurarea unui specific. Nu intră în discuţie, desigur, un regionalism îngust, ci un lanţ de cauzalităţi fără de care lui Mircea Popa fenomenul literar i se pare inexpresiv. Astfel, analizînd poezia lui O. Goga, cercetătorul îi află, mai întîi, precursori începînd cu Budai – Deleanu şi continuînd cu Andrei Mureşanu, I. C. Drăgescu ori Zaharia Boiu. Militantismul, pe care l-aş numi topografic, generat şi întreţinut de circumstanţe particulare, l-a pregătit şi pe O. Goga, măcar la începuturile lui, creînd un tipar imagistic şi o structură apropiată de a epicului.

Însă Mircea Popa nu adoptă explicaţii de ordin pozitivist. El afirmă tranşant: “este absurd să credem că tot ceea ce am expus noi din poezia înaintaşilor, Goga a cunoscut explicit. Dar motivele poetice circulă, ele formează o suprastructură a ideilor vremii, tiparele gîndirii unui popor nu sînt fundamental deosebite, ele respiră şi trăiesc prin vasele comunicante ale aceluiaşi mediu de existenţă materială şi spirituală” (Octavian Goga: între colectivitate şi solitudine , l981, p. 21). Aşadar, un anume tip de discurs artistic se poate contura într-un anume loc şi timp – observaţie care explică numeroase din atitudinile istoricului literar Mircea Popa. De aceea, el îl izolează pe Goga nu prin mijloacele foiletonistului, ci ale cercetătorului riguros şi pregătit să găsească similarităţi, pentru a putea opera restrîngeri. Fundalul creat pentru înţelegerea liricii lui Goga nu este monocolor, ci, dimpotrivă, unul policrom, rezultat dintr-o înţelegere modernă a rostului artei (“ e vorba de poezia ţării şi a familiei, de sentimentul înstrăinării şi al dorului de casă, de elogiu al stării înălţătoare a trecutului şi de deplîngere a prezentului, fie pe un ton profetic şi mesianic, în primul caz, fie pe unul tînguitor, de lamento, în al doilea”).

Desigur, istoria şi critica literară sînt incompatibile numai în concepţia mecanicismului practicat de foiletonist. Ele sînt, în realitate, nu numai compatibile, ci şi, poate în primul rînd, complementare. Are, fiecare, particularităţile şi tiparele ei. Dar tiparele istoriei nu îl împiedică pe Mircea Popa să introducă elemente specifice criticii, spre a concilia explicaţia şi evaluarea. Mai ales în studiul dedicat lui O. Goga, precum şi în Introducere în opera lui Ion Agîrbiceanu (1982), Mircea Popa realizează o conlucrare fericită a explicaţiei contextuale cu demersul axiologic.         Din acest punct de vedere, Mircea Popa mi se pare cel mai fidel continuator al lui Gh. Bogdan – Duică şi Dimitrie Popovici. Judecata de valoare este fundamentată în perspectivă diacronică şi devine astfel imbatabilă şi solidă, greu de clintit. Foiletonistul o poate ignora, pentru că este complet străină modului lui de a se raporta la literatură. La rîndul lui, din acelaşi motiv, Mircea Popa ignoră vioiciunea locvace a foiletonistului.

Perspectiva diacronică îi ocazionează lui Mircea Popa aprecieri şi formulări nu o dată pertinente prin exactitate şi acurateţe, precum următoarea: “modernismul lui Goga trebuie înţeles şi într-alt mod, în adîncirea lirismului şi intimismului poetic. În timp ce poezia lui Coşbuc rămîne obiectivă, impersonală şi anecdotică, cultivînd un lirism exterior de tip baladesc, Goga a înţeles, pe urmele lui Eminescu, importanţa covîrşitoare a confesiunii, a mărturisirii,părăsind balada în favoarea doinei şi mai ales a bocetului. Cu el, poezia transilvăneană devine ceremonie, rugăciune, autentic discurs liric.” Deschiderea judecăţii critice este, cum se vede, remarcabilă, întrucît Mircea Popa nu se opreşte doar asupra unui segment izolat, ci are în vedere ansamblul. De aici, soliditatea monografiilor sale, ridicate pe un fundament nu numai documentar, ci şi larg comprehensiv. Agîrbiceanu apare astfel drept un scriitor modern, unul din cei mai temeinici constructori ai epicului nostru romanesc. Introducere … are caracterul unei reconsiderări care ignoră tendinţele partizane şi se bazează pe aprecieri riguroase şi coerente.

Fundamentul documentar al demersului critic al lui Mircea Popa este indiscutabil. Din acest punct de vedere, el merge pe amintitul drum al şcolii clujene, care a fost, uneori şi cu totul pe nedrept, minimalizat. Însă baza documentară are, şi în cazul lui Mircea Popa, un rol dublu. Mai întîi, asigură o informaţie de specialitate menită să circumscrie obiectivul şi să focalizeze atenţia asupra lui. În al doilea rînd, oferă un suport judecăţii de valoare, prin conjugarea argumentelor.       În egală măsură îl pasionează pe Mircea Popa analiza unor aspecte particulare ale operei unui scriitor, critic sau istoric literar. Pare să fie o consecinţă a meseriei de cercetător ştiinţific, pe care a practicat-o pînă în anul l996, cînd a devenit profesor la Universitatea “1 Decembrie 1918”, din Alba Iulia. După Spaţii literare (1974), au urmat alte volume, care au înmănuncheat contribuţiile la aprofundarea unor ipostaze specifice, deduse dintr-o perspectivă a ansamblului. Tectonica genurilor literare (1980), Estuar (l995), Aspecte şi interferenţe iluministe (1997), Reîntoarcerea la Ithaca (l998)) sînt cîteva din aceste volume care antologhează astfel de contribuţii. Unele vin cu precizări de nuanţă la teme dezbătute intens de istoria noastră literară. Este cazul rolului de îndrumător literar al lui Titu Maiorescu, al nuvelisticii lui Slavici, al ironiei caragialiene. De fiecare dată, Mircea Popa evidenţiază lucruri în genere ignorate, pentru a aduce la lumină concluzii serioase şi întemeiate pe o amplasare fără reproş în contextul literar al epocii. Spre exemplu, în discutarea rostului criticii maioresciene, el invocă afirmaţiile lui Virgil Oniţiu referitoare la soarta transilvăneană a junimismului. Confesiunile lui Caragiale sînt considerate prin prisma unei ironii care adesea are aspect autoprotector ş.a.m.d.

În alte locuri, Mircea Popa pune într-o lumină nouă relaţii structurale la nivelul textului. Este cazul raporturilor dintre spaţiu şi timp în Pădurea spînzuraţilor. Se evidenţiază, aici, un topos caracteristic: spaţiul închis, marcat de diferite simboluri, care îl acompaniază pe Apostol Bologa. La Mihail Sadoveanu, este descoperită o mărturie timpurie asupra caracterului iniţiatic din Creanga de aur. Este vorba, ca şi în cazurile lui Radu Stanca, Ovidiu Cotruş, Emil Isac, George Bacovia, Adrian Maniu ş.a., de analize pătrunzătoare şi de precizări asupra unor componente esenţiale ale operei. Iată, spre exemplificare, cum este definit Paul Zarifopol: “adeseori însă analiza sistematică e înlocuită cu divagaţia, cauzele generale cu motive de ordin personal, colaterale sau anecdotice, pe care ştie să le ridice cu farmec la rang de probleme majore. Arta sa este prin excelenţă eseistică, moralizatoare, analitică. “Herr Doktor”, cum i se spunea, dispune de o fină percepţie artistică, dar îndreptată spre lucruri mici, pe care îi place să le reia pînă la epuizare, să le investească cu numeroase valenţe teoretice. De unde, aparenta crispare şi ariditate a stilului, aerul său doctoral. E drept că autorului îi lipseşte energia necesară de a duce polemici răsunătoare. Fraza sa înţeapă, dar nu nimiceşte” (Estuar, p. 166).

Este de subliniat, de asemenea, deschiderea scrisului lui Mircea Popa către cultural, caracteristică subiacentă discursului de istoric literar. Monografia Timotei Cipariu : ipostazele iluminismului (l993) este reprezentativă în acest sens. Omul politic, scriitorul, istoricul literar, filologul, folcloristul şi îndrumătorul cultural sînt analizaţi cu pătrundere, pentru a se reconstitui, cu o acribie caracteristică lui Mircea Popa, proporţiile reale şi verosimile ale uneia din marile figuri ale renaşterii noastre, nu numai din Transilvania, ci şi din întreaga Românie.

Tot ustensilelor istoricului literar i se datorează şi comprehensiunea faţă de fenomenul receptării literare. Mircea Popa este autorul unui volum recent, pe care îl socot de referinţă în eminescologie, dintr-un anumit punct de vedere: Mihai Eminescu: contextul receptării (1999). Cei interesaţi de modalităţile pătrunderii scrisului eminescian mai ales în spaţiul ardelean nu îl vor putea ocoli, întrucît este vorba nu numai de informaţii importante, mai puţin sau deloc cunoscute pînă acum, ci şi de definirea unui cîmp de receptare –Transilvania – care părea ostil eminescianismului. Cititorul descopere, cu surprindere, cît de complicate erau relaţiile literare de acolo în ultima sută de ani şi cît de fragile pot fi aserţiunile generalizatoare ale unor istorici literari, mai vechi sau mai noi, care ignoră faptele. Dar nu numai faptele, ci şi dispunerea lor în pagină, după o concepţie modernă.

Dintr-o concepţie asemănătoare au rezultat şi cercetările de comparatistică ale lui Mircea Popa. El îşi sprijină discursul istorico – literar, nu în ultimul rînd, şi pe încadrarea europeană a faptelor româneşti. Volumul Apropieri literare şi culturale româno – maghiare (1998) are în vedere vecinătăţile şi convieţuirile. Perspectiva apare amplificată în Convergenţe europene (1995). De la Nicolae Olahus la Vintilă Horia, de la Goethe la Bjorrnson, relaţiile dintre literatura noastră şi literaturile europene sînt privite prin prisma unor contribuţii menite să precizeze fapte pe nedrept ignorate. Perspectivele sînt diverse (traduceri,paralelisme, influenţe), iar rezultatele – notabile. O istorie a comparatismului în România nu poate trece cu vederea, spre exemplu, contribuţiile profesorului clujean Hugo Meltzl, comentate pe larg de Mircea Popa. În 2016, lui Mircea Popa i-a apărut volumul Sextil Puşcariu şi Muzeul Limbii Române, în care sînt analizate o mulţime impresionantă de documente arhivistice referitoare la istoria acestei extrem de importante instituţii ale culturii noastre.

Revista indexata EBSCO