Nov 2, 2017

Posted by in Poezii

Steluța CRĂCIUN

 

Croaziera

 

Programasem de mult totul,

în cele mai mici amănunte:

traseul,

hainele,

cosmeticele,

ce mai, îmi burduşisem valiza

cu banalităţi necesare

(credeam eu)

pentru croaziera aceea pe care o aşteptam atît…

deodată, ai venit tu

(total neprogramat)

şi mi-ai spus hotărît:

– Scoate toate chestiile astea inutile

şi pune în locul lor

ciorba de îngeri de la catedrala municipală

înhămată la caleaşca raiului,

cîteva bariere

deschise pentru boii blînzi şi corecţi,

neapărat,

o traistă de portocale

care să ne îmblînzească inima

care stă ca un şoşon

la unii de dreapta, la stînga

şi, poate,

la dreapta- stînga

derapării raiului

aerului

pe care-l respirăm

noi doi,

amîndoi…

Uimirea mea mă tot întreba

de unde ai apărut;

n-am ştiut să-i răspund, dar

te-am ascultat,

neînţelegînd

ce caută boii cei blînzi şi corecţi

în povestea noastră

şi, mai ales,

cum vor trece ei

de ochii vigilenţi

ai vameşilor…

Aşa că,

am renunţat la croazieră

şi am riscat caleaşca…

 

Ultimul Costineşti

 

Pielea mea cafenie

atît de aproape de sărutul tău;

doar marea

mă mai îmbrăţişează

aşa de mătăsos

foşnindu-mi

iubire la tîmplă.

Pe umerii noştri tineri,

vara

face ultimul popas.

 

 

Duminică după-amiază

 

După-amiaza de dumnică

are un aer de fată bătînă:

tînjeşte după ceva

ce n-a avut niciodată,

are un miros prăfuit

de poudre şi de haine de sărbătoare

scoase rar la aer.

Şi nici lumina asta călîie

n-o avantajează,

oricît de gros ar fi

stratul de fard

aşezat inestetic şi rigid

precum o mască,

pentru care cireaşa din dulceaţă

poate fi o ameninţare la integritate:

– Nu, merci, nu mănînc dulce

că mă îngraş –

grăieşte scîndura uscată de timp

şi cenuşie ca vremea…

După-amiaza ta, după-amiază mea –

fete bătrîne

adunate la un loc

pentru o plictiseală comună

sau pentru o bîrfă pofticioasă

despre care pe care

şi cine cu cine…

 

 

Versailles

 

Ţipătul de motan în călduri al păunilor

se opreşte în brocartul draperiilor:

regele doarme.

Baldachinul îi ascunde, boţit, neputinţa,

doar piciorul grăsuţ şi alb al metresei şchioape

atîrnă dezgolit impudic

pînă aproape.

În mirosul greu de transpiraţie şi mosc,

perucile se privesc fără de chip în oglindă

grattoirul care a omorît elefanţii

le gîdilă viril  păduchii.

Ştiu că voi fi următoarea

pe umărul căreia îşi va arunca eşarfa:

majordomul mi-a luat măsurile

şi corespund

Mi-e puţin greaţă şi aş vrea aux toilettes

dar nu există,

aşa că

mă retrag  într-un ungher întunecos

şi spun pardon

celor doi valeţi

care şi-au început devreme truda

încurcaţi unul în altul.

În orangerie, Le Notre

desenează cu băţul în nisip

partere colorate.

Mă uit pe cer şi-mi spun:

„ ce zăpuşeală!

de-ar veni odată revoluţia aia!”

Dar Guillotin încă nu s-a născut…

 

 

 

Toamnă la munte

 

Se îngălbeneşte apa trecînd pe sub sălcii

nici cerbii nu mai vin la adăpat,

poate doar ciute sterpe mai încearcă

să înşele foamea ultimilor iezi,

înţărcîndu-i cu apă în loc de lapte.

Cînd totul cade în repetitiva destrămare,

solitare, cioburi goale de munţi mai cutează.

Dimineţile se zgribulesc sub bruma groasă

cu nostalgii de rouă.

Soarele arde etapele, plictisit, apunînd în pripă;

doar poeţii umblă ca huhurezii

prin noapte, fîlfîind printre gînduri,

visînd apoi, în somnul lor scurt,

lumina albă

pe care cu versul s-o alinte.

 

Nadja
Rătăceam
pe cheiul la Poissonnière –
era atîta lume în jur
şi eram atît de singură!
Îmi era foame, îmi era sete
şi, ca să uit, îmi spuneam poveşti:
Două…
Două ce?
Două doamne…
Şi cum sînt?
Sînt la vîrstă aceea la care
hainele au devenit terne
şi nu îmbracă, atîrnă…
Şi ce fac?
Păi… pun de-o viaţă,
dar mai ales de-o moarte
şi de un parastas…
Să mergem pe memoria lor retrogradă…
Ce se întîmplă?
Previzibil, sînt tinere şi visează.
Şi nu mă mai întreba la ce –
normal că la iubirea din celuloidul american.
Dar violul? Violul există?
Da, dar după happy-end-ul din film :
au grijă de asta bărbaţii aceia grosolani
– căruia li se spune soţi –
după ce mestecă îndelung bucata de roast-beef
şi beau cuvenita bere –
azi n-au bani de curve…
Şi nu mă întreba de ce mă cheamă Nadja –
aşa a vrut Breton:
mie mi-e foame
şi nu ofer speranţe,
nici măcar autorului.

 

Modelul
Prin geamul verzui
curgea lumina
tăcută,
lină, fără grabă.
Vîntul mişca uşor crengile,
închipuind vitralii schimbătoare,
uimitoare de culoare –
mirajul caleidoscopului…
O rază se plimba izolată
desenînd delicat, en connaisseur,
obrazului conturul,
zăbovind, iscoditor,
în privirea absentă
izgonind o urmă de nor
preţ de-o scînteie,
în părul auriu, el însuşi luminînd,
curgînd, în cercei,
apoi tot mai jos îndrăznind
transformîndu-se rotund,
la picioarele ei,
în soclu de lumină –
omagiu frumuseţii…
Studenţii desenau conştiincios
cu tînăra lor foame de mînz
atenţi doar la forme,
gîndindu-se la masa de prînz.
Niciunul n-a sesizat şi n-a prins
pe planşă scînteia aceea…
Doar lumina a înţeles-o…
Şi femeia.

 

Ceramică

 

Un lut voi deveni şi eu

precum toţi cei ai mei,

da, trupul meu trist şi plebeu

va deveni noroi.

Dar sper, poate nu în zadar,

(merit, la o adică)

pe-o roată veche de olar

să devin o ulcică.

Şi-n noul pîntece rotund

să fiarbă vinul aspru,

în vene tinere curgînd

ca ruga pe sihastru.

Sau strachină aş vrea să fiu

cu smalţul desenat

şi n-oi mai fi aşa pustiu

în veac întîrziat.

Eu voi privi cu-n ochi la voi

– cu ochiul de cocoş –

şi voi fi iarăşi înapoi

prin smalţul cel alb-roş.

Cînd seri de vară-or gîlgîi

de stele şi de şoapte,

eu setea mi-o voi potoli

din strachina cu lapte…

 

Curatorul
Mi-e zborul tot mai rar şi încurcat –
aripile s-au înclinat spre humă,
doar gîndul toarce firul delicat
din pulbere de vorbe cînd adună.

În sepia, imagini, cînd şi cînd,
ivesc fragmente vagi în destrămare
şi rupte precum slovele din rînd
prin colţuri rătăcite de ziare.

Cum marea scoate-n valuri cîte-un rest –
vechi goelete sfărîmate-n stînci:
ziua le-ascunde, noaptea le zăresc –
ca-n somn le-adun din apele adînci.

Şi-mi fac muzeu din resturi de trăiri,
le şterg de praf cu grijă, cu tot dragul;
sînt curatorul multor amintiri,
dar nimeni, de-un răstimp, nu-mi trece pragul.

 

Iulie iar

Ţepoase mirişti  mă zgîrie-n gînd

Şi tremură imagini ca pe-o dună

Mirajul depărtării cînd l-adună,

Miticul timp în mine deşteptînd.

 

Aceleaşi caldă, toropită lună,

Acelaşi soare, nemilos muşcînd

Din umbrele părinţilor ce-n rînd

Se-apleacă greu şi snopii îi adună.

 

Încă o vară îmi pulsează-n vene;

În mine zac imagini de demult:

Un film alb-negru derulat alene.

 

Un ţîrîit  de greier cînd ascult,

Se-anină lacrima sărată-n gene,

Un ultim semn al marelui tumult.

 

 

Picasso

 

Pe podul vechi din Avignon

trec domnişoare-n mers alene

pîndind şi îndemnînd sub gene

pe prea umilul pieton.

 

Pe-acelaşi pod, unde în rondă

saltă copii jucînd şotron

cînd luna se arată, blondă,

trec domnişoare-n Avignon

 

Înspre iatacul de ispite

de lux, de calm, de voluptate.

trec domnişoarele grăbite

şoptind discret cum că se poate

 

Cedînd la rugăminţi fierbinţi

(nici el nu ştie spune: non!)

le-a desenat fete cuminţi

pe domnişoare-n Avignon

 

Dar cum erau şi ochi în plus

– habar n-avea c-o să-i rămîie –

i-a scurs pe pulpe şi i-a pus

la domnişoare pe călcîie.

 

Aşteptare

 

Neclintită aştept

la răscruce

umbra ta s-o desluşesc

călcînd grijulie

cu izbăvitoarele răspunsuri

pe marginea arsă a întrebărilor mele.

Acolo

mi-am făcut eu ferestre

spre toate direcţiile:

nu ştiu din ce parte vii tu spre mine:

poate

apari de pe un drum interzis,

îmi inversezi sensul vieţii

spunînd că e posibil

şi mă alinţi şi mă creşti în inima ta.

Neclintită aştept

şi vin  anotimpuri şi pleacă…

şi vin păsări şi pleacă păsări…

Eu sînt  doar

copacul de la răscruce

prinzînd rădăcini în inima ta.

 

Aritmetică aleatorie
Nouă ceruri ştiute
şi cu unul al meu
fac zece:
scriem zero şi păstrăm unul
pe care, din cînd în cînd,
păsări mai vin
sau mai pleacă,
pe care copiii pictează cu albastru
peste norii dincolo de care
soarele pur şi simplu stă,
pe principiul „give me a break”,
lăsînd lumina zilei în grija păpădiilor,
iar în nopţile albite de floare
luna tace desenînd drumul şoaptelor.
Zece degete ale tale
şi cu unul de la mine
fac unsprezece:
scriem unu
(e cel care aşteaptă inelul…)
şi, uite, ţi le dau pe ale tale zece înapoi,
ca să ai cu ce să-mi aşterni duios
mîngîierile.

 

Pictorul
Aşteptînd plictisit sfîrşitul liturghiei din Bretagne,
el se amuză urmărind conturul
albelor bonete: le separă sau le uneşte
şi desenează cu degetul în aer
un distinctiv fir negru
ca să cadreze cu smerenia lăcaşului.
La sfîrşit, invită politicos scrobitele şi albele
să plînga răstignirea unui Iisus
îngălbenit de vremi pe ştiuta cruce.
În răstimpul dintre autosuficienţa burgheză
şi dorinţa de eliberare definitivă,
dă o fugă în Tahiti
să-şi repare acoperişul colibei de paie
unde îl aştepta, desigur, ea, Tehura,
neatinsă de prejudecăţi
– cu doar o floare de lotus
în noaptea părului.
Ca să-şi protejeze paradisul,
el însuşi se izolează, cloisonné,
îngrădind cu fire de aur
culorile vibrînde ale locului,
unde caii albi zburdă înverzind umbra,
iar apusul tinde permanent şi asimptotic
spre oranjul miezului de papaya
în care sîmburii lucesc
ca în întuneric, primitoarea lagună.
Adoarme greu,
păzit de spiritul morţilor care veghează,
visînd zbuciumat că are în buzunar
urechea lui Van Gogh.

 

 

„Plus jamais, plus jamais…”
– celui ce mi-a făcut cunoştinţă cu Amos Oz –

 

Pe lespezile încinse, şopîrle subţiri
îşi ard primul strat de piele
pînă la abandon.
Marmura bătrînă se dă la o parte,
învinsă de nişte plăpînde tulpini,
vîntul uscat se foşneşte neliniştit,
greu de ecouri…
Doar credincioşii sicomori
opun rezistenţă deşertului…
Noaptea însă, coborîtă brusc,
fără preludiul asfinţitului,
strînge tot mai mult
cercul oportunist şi imprevizibil al nisipului
pe care sclipesc lacomi
ochii şacalilor…
Ea a plecat înfruntînd nisipurile
şi apa cea mare.
A luat cu ea regretele, lacrimile, remuşcările
şi toate nopţile de dragoste
şi nu va mai veni niciodată – ce cuvînt implacabil…
Dar umbra lui nu ştie toate aceste
şi, la lumina lumînării, se lungeşte
prin toate colţurile, căutînd-o.
Şi, negăsind-o,
o reinventează, scriind-o…

 

 

Pictură naivă
Oile au ocupat păşunea, albind-o
mari, cu lîna în onduleuri fixe;
ciobanul stă şi el, mai mic
şi mai la margine:
fluierul din care cîntă
atinge cerul albastru
de stau păsări cît mieii de mari
şi ciugulesc picuri de doină.
Undeva pluteşte un nor alb
– sau e doar o oaie cu picioarele în sus?
Oricum prea multe şanse nu are:
a ieşit leliţa în catrinţă
şi o pune direct în furcă,
torcînd-o.
Undeva, în spate, un dulău
prinde cu dinţii linia orizontului
şi-o sfîşie în puncte mici, negre,
care, dacă le priveşti mai bine,
se transformă în semne de întrebare
pentru că, de atîta pastorală,
eşti cuprins de nelinişti
existenţiale,
şi te întrebi
unde naiba să mai încapi şi tu
în viaţă?

 

Azi de octombrie
Octombrie, zile cu parfum de verbină,
rotind veşnic ecouri în minte cînd taci,
vitralii de frunze blînd filtrează lumină,
transparenţe de aur curgînd din copaci.

Săgeată în suflet, armonie de toamnă,
se răstoarnă tot cerul prin bălţi luminînd,
nimic nu absolvă şi nimic nu condamnă
doar brumă de abur peste vis aşternînd.

Din baca de struguri tulburat este mustul;
mă presimte un viscol, de vară mi-e dor,
în gutui se dospesc şi aroma şi gustul.
Eu mă-mprăştii alene, în toate ce mor.

 

 

Domnul acela neamţ…
În casa din cărămidă roşie
cîntă fata cu părul bălai.
În grădină, trandafirii albi luminează noaptea.
drumul domol al melcilor
Bătrîna strînge în mînă
capacul de argint al pudrierei:
oare cine i-a oferit-o
şi cînd?
Părul ei a albit de mult.
Dar ea mai cîntă ca atunci
– sau doar i se pare:
oare ea o fi fost în casa din cărămidă roşie?
Ar bea un ceai,
oare unde o fi ceainicul şi cum arată?
Şi de ce pe masă sînt atîtea ceşti cu ceai rece?
Nu-i nimic, e bun şi rece,
dar în ce să-l facă?
Peste tot bileţele:
pe frigider sînt cele mai multe,
cu interdicţii:
– nu mai fă ceai!
– nu mai mînca de prînz, ai mîncat deja!
– ia acum pastila roşie! (dacă ar şti cum arată culoarea …)
– nu suna la doctor, a fost deja!
Şi cînd te gîndeşti că ea le-a scris
– sau nu?
Peste tot şi toate ceaţă deasă
din care se iţesc, absolut aleatoriu,
ba un chip tandru de bărbat,
ba un rîset cristalin de copil…
i se par familiare,
poate le-a văzut în vreun film,
căci bărbat nu ştie să fi avut…
Chiar, ea o fi fost vreodată iubită?
Trebuie să noteze asta
ca s-o întrebe pe Elise cînd va veni.
Are un album mare cu poze,
dar nu recunoaşte pe nimeni,
probabil e al foştilor proprietari,
l-au uitat definitiv cînd au plecat.
– Sau nu?

 

Revista indexata EBSCO