Nov 2, 2017

Posted by in Poezii

Alexandru SFÂRLEA

 

***

De niciunde vin
spre un alt niciunde plec,
nedespărţirile dor …

 

CUM E SĂ TE REINVENTEZI

Îşi citeau unii altora
poeme cu vânătăi unele
erau desfigurate altele încifrate
aveau graniţe tumefiate
şi linii de demarcaţie atrofiate
rimele astea nu se suferă
fiecare exaltă imediateţile lor
dar ce proiecţii ale imaginarului
ce proiecţii ce fulminanţe
ce interdicţii ce prăbuşiri iminente
îngenuncheau pe bâjbâite
care pe unde apucau
li se distingeau sub genunchi
vârstele bâlbâite
apoi se puneau pe iubit
desculţăraia şi nuditatea probitatea
de avalanşă a puberelor
mustăţi mijite smulse cu dinţii de lapte
ce gemete smotocite din rărunchi
lecturi din clasici proximităţi elastice
fuse orare din ale căror fire
vor croi fuste fosforescente
din clipă-n clipă se vor alinia
cei care iubesc trecerea la fapte
spun asta cu o încetineală
suficient de fierbinte
în timp ce vânătăile
se smulg una din alta saltă călare
devin turbulente se-ntind apoi
precum dulceaţa pe pâine
o generaţie de poeţi trecuţi
se reinventează chiar azi
schelălăitul e-mprumutat din cimitir
de la un de la un de la un
paznic de urne

 

VIBRAŢII ŞI VOCI

Trebuia să înţelegi doar vocea ascunsă a sinelui
şi sensul aproape magic al unei siluete fragile,
o întâietate vibrantă şi straniu de firavă a binelui
abia presimţit dinspre-alegoriile ce unduiesc agile .

Lucioase frunze smulse-n vis de respiraţii fierbinţi
şi liniştea densă de dinaintea unei anume furtuni,
vezi saltul umbrei desprinse de trupul altor dorinţi
cu răspunsul celor evazivi, ce-s la enigme imuni .

Apoi, alcătuiri din timpul scurs în ezitări fâlfâinde
ca păpădiile unor amintiri în care sufli şi nu-i aşa că
pe măsură ce plutesc spre cerul ars, tremurânde,

ai vrea să simţi vibraţiile acelei voci cum înşfacă
ceva neştiut, precum teama de-a mai tăcea prelung
până ce , curând, aşteptările, una pe alta se-ajung (…)

 

CULOAREA

Când inima ţi se tot strânge
de răul din jur şi flagrantele neiubiri,
poate că la batista timpului – de-un verde viu –
s-ar cuveni să faci un nod :
spre-a nu uita că degeaba o mai fluturi
de la fereastra acelui ultim tren
cu care pleci spre cele mai aride şi pustii ţinuturi –
abia când vei desface nodul
cu ultime puteri
şi osteneala aproape-mpingându-ţi oasele din trup,
culoarea de-atunci a batistei
îţi va reaminti de cele ale începutului,
strălucitor de-mpovărate
de roşul palpitând sub nemilosul negru .

 

PORUMBELUL DE LA ,,BUTOIUL DE AUR”

La un moment dat,
Moldo ne arată, lângă masa vecină,
un porumbel cu un singur picior:
ei bine, aş fi vrut să ştiu , în primul rând,
nu cum lumea nu va mai fi ameninţată de terorism
habar nu am cum şi când,
ci împrejurarea în care porumbelul
a devenit mutilat de viaţă cotidiană –
doar un poet putea avea
o asemenea acuitate de observaţie,
dar cred că şi porumbelul a observat
cât de lipsiţi de aripi eram noi, cei de la masă,
pentru că privirea lui
din momentul când şi-a luat zborul,
era una de compasiune .

 

O FIINŢĂ IMPOS ÎMI SPUNE

Vine o fiinţă Impos şi-mi spune
ţuguindu-şi buzele
intuind că ifosele îmi cauzează
fior cu fior un fior fioros
ţi se învineţesc zilele
şi nopţile ţi se tot albesc
îţi asfinţeşte luna
în umbra petelor din soare
ai văzut cum se-nchirceşte
gheara de pasăre
după ce-şi savurează clipele din urmă
aşa o să-ţi intre ţie asfinţitul
pe sub unghiile alea de poet tălâmb
şi până o s-ajungă la auricule
o să-ţi viscolească neuronii
în ultima ta nebunie
cu verdele viu
din ultima-nghiţitură a unei molii
recunoaşte că îţi e frică
eu zic să încetezi cu datul din cap
un pic de în fine
decenţă nu strică

 

ÎNCĂ ŞI MAI BINE

De îndată ce voi înmuia praful abandonului de sine
cu picurii de salivă aferenţi trilului de ciocârlie,
voi vedea ce mai am de făcut
în slava încercării de-a mai rămâne sub stea:
din alarma salvării voi extrage
sunetele stridente, pentru ca nimeni să nu-şi închipuie
că mai e de salvat ceva, cineva, toţi suntem
crâncen de împăcaţi cu noi înşine
şi stăm cu gurile deschise precum crocodilii,
ne răzuim amorţeala cu pumnalul adâncirii în sine
şi dacă am putea implora pasărea paradisului
să ne descrie un colţ de-acolo prin cântec,
ar fi încă şi mai bine

 

CHIAR

Dacă un pom cu multe cercuri în trunchi
trebuie doborât şi pus pe foc,
chiar dacă înfloreşte şi face roade,
atunci cu poeţii aflaţi în aceeaşi situaţie
cum trebuie procedat ?
Să fie ignoraţi şi detestaţi
este, poate, prea mult – zice un critic titrat –
mai bine să li se recunoască meritele
în nopţile cele mai negre
şi în necunoştinţa de cauză a tuturor,
părerile sunt oricum împărţite,
chiar dacă ne-am certa la cuţite .

 

CE – S ?

Ce-s 60 de ani ce-s 70
când abia înveţi silabisirea
trecerii spre lumea de veci
când vei învăţa în fine
va fi prea târziu să mai ştii
că eşti cu o
singură moarte
dator iar peste pustiirea ta
va trece cu nepăsare
un nor

 

RĂZGÂNDIREA

Mi-e spatele asigurat :
de un zid
la care urmează să fiu pus,
dar pericolul ce mă paşte
este acela că-mi tot vine
să mă întorc la dânsul cu faţa,
el fiind alb, eu idem ca varul lui
dar aud zăngănit de arme
aha, îmi zic, au venit să mă apere
de uneltitorii din Sfârlesia,
ţara unei singure posibilităţi,
aceea de a avea soarta lui Ioan –
Încep să scriu pe zid cu unghia degetului arătător
o sfârlezie fără cap şi coadă,
adică esenţialul a ceva
care mă conţine ca pe un virus ucigător,
ei bine, cuvintele se închid în ele însele
dar în acelaşi timp se joacă
de-a v-aţi ascunselea cu albul meu şi-al zidului,
nu mai suport şi mă întorc iar cu spatele,
apoi mă răzgândesc
şi încep să merg direct spre ţintă.

 

ÎNTR-ALE LUI

Vino-ţi în fire,
nu mai tot trage de timp, lasă-l să se ducă
încotro se duc toţi cei pe care i-a pierdut
nu el te trăieşte pe tine,
faceţi abstracţie unul de altul,
nu mai aşteptaţi nimic de la voi,
decât să apucaţi să uitaţi
cât rău v-aţi făcut şi de cât bine
aţi reuşit să vă privaţi,
eliberaţi-vă de voi înşivă
şi nu vă veţi mai mira
că încă mai existaţi, dacă şi timpul ar avea
gol interior, poate că-n el te-ai arunca,
aşa se aruncă doar el în al tău,
aşa-ţi trebuie dacă tot tragi de el
şi nu-l laşi să se ducă
într-ale lui.

 

SCRISOARE DIN SFÂRLESIA

Pe cerul lăuntric
poate să răsară
o singură stea căzătoare
în partea nevăzută a lunii
e deranjant cu atâtea supersonice
de la dârele lor de fum
am sentimentul toxic
că mă asfixiez pe nesimţite
din pricina asta
toate visele îmi sunt
legate de cerurile succesive
până la al nouălea
de obicei îmi trăiesc furtunile
ucigaşe de albăstrimi
şi sclipirile echivoce ale neantului
cu gura închisă
scot la bătaie câte-un surâs umil
doar când ploile acide călătoresc spre stomac
spre a veni de hac
roiurilor de fluturi
sunt veşnic îndrăgostit
de fosta mea patrie

 

SFÂRLEZIA CARE (NU) POATE FI ÎNŢELEASĂ

Of, mi-am zis, de ce nu pot şi eu
să scriu o sfârlezie
care nu poate fi înţeleasă
nici de unul care se crede zeu,
în orice caz mai presus de cuvinte ?
Uite, chiar acum o încep, într-o curăţie de sine
de neimaginat, decât într-o proiecţie
a sinelui în imaginar , unde frica
de moartea poeziei a dispărut cu totul :
,,Sfârlezia aceasta este
ca o fărâmă dintr-un cutremur
care singură nu are forţă distructivă,
nu poate smulge o frunză de pe ram
dacă nu e toamnă, poate-ar încăpea într-o lacrimă
dacă aceasta nu ar fi fost plânsă demult,
poate ar fi chiar nervul călăuzitor
într-un ghemotoc de simţuri aprinse,
dacă ar avea o singură culoare ca moartea
ne-ar crede muritudinari pe toţi
doar când ea ar crede de cuviinţă,
nepreţuite-ar fi doar vulpile argintii
şi garnitura buteliei de aragaz şubrezită,
dacă ar lua forma unei Albe ca zăpezile veşnice
imediat ar arcui o sprânceană
spre toţi cei care se zbat şi se sfarmă
spre-a fi legitimizaţi drept poeţi,
sfârlezia aceasta refuză să pozeze nud
picassomanilor baricadaţi în ateliere,
aspiră să oxigeneze aerul rarefiat
al celor care-au retezat vârful munţilor
ca să-şi soarbă vodca stând pe ei turceşte,
se va încrucişa cu viermele dintr-un măr
ca să fie frumoasă doar pe dinafară,
îşi va boci pofta de sexualitate
şi va idolatriza coatele sprijinite de mese,
fiind şi ea atrasă de cârciumi
aşa cum fluturii îşi pârlesc aripile şi cad
tot intrând şi ieşind dintr-o flăcăruie,
dar se va ridica şi va merge pe propriile ei picioruşe,
apoi va călători cu urletul lupilor
până în munţii din lună, unde va întreba cutremurată:
Unde-i pasul cel uriaş pentru omenire?
Când va reveni pe Pământ, omenirea îi va sufla năsucul
cu o batistă decolorată şi umezită de veştede priviri,
care tocmai fusese fluturată, cu resemnare şi calm,
lipsit de forţă autodistructivă
după plecarea ultimului tren”.

 

 

ULTIMUL TEXT

Uneori E. îşi publica poemele
în revista propriului trup
– la o palmă deasupra genunchilor –
de aceea purta fuste un pic mai lunguţe
ca pe nişte coperţi adecvate
tot încerca să le facă să miroase a piele de viţel ,
iată ultimul text apărut acolo
scris cu sânge de mierlă şi cu mici influenţe din Trakl:
,,Am înjunghiat norii destinului
chiar şi cu privirile somnoroase şi-am picurat în ei
duşmănia sinceră ca o cireaşă amară
când torpile de scaieţi mi se-nfigeau în rotule,
încetasem să mai citesc ceva din Wittgenstein
fiind epicureică din fire şi pictam giuvaieruri
în culori sumbre şi reci, tot aşteptând
să cadă ploaia gloduroasă spre seară,
să-mi pot minţi iubitul că după el am plâns
îmi părea că este sedus mai mult de poemele mele
decât de mine, le tot lectura,
strângând în pumni bureţi umflaţi de rouă
ca să le-nveţe pe de rost, iar mie nu-mi mai păsa
nici de mierlă, nici de Trakl, nici de destin”.

Revista indexata EBSCO