Nov 2, 2017

Posted by in Varia

Theodor PÂSLARU – Amintiri și istorisiri din trecut (VII)

La 26 iulie/8 august 1917, două zile după începerea ofensivei de la Mărăşeşti, forţele austro-germane au declanşat şi ofensiva de la Oituz. Am arătat în episodul precedent, cum a rezistat Divizia a 6-a, din care făcea parte memorialistul, loviturii inamicului, menţinîndu-şi frontul. Un nou atac al inamicului s-a produs la 28 iulie/10 august 1917. Concomitent, inamicul ataca frontul Diviziei a 7-a, spre Tîrgu-Ocna.

Însemnările din război ale subofiţerului Theodor Pâslaru, ne oferă prilejul de a cunoaşte trăirile unui participant efectiv la două dintre marile bătălii din vara anului 1917. Textul integral cuprinzînd aceste însemnări este pregătit pentru publicare la editura Junimea.

 

Al doilea atac dat de nemţi, unguri şi bosniaci la Oituz – 28 iulie 1917 (28 iulie/10 august)[1].

N-a trecut mult timp de la primul atac şi au început iarăşi, în dimineaţa zilei de 28 iulie (28 iulie/10 august, n.n.) pe întreg frontul, la cotele 607-609-711, pe valea lui Mihai în gura Oituzului, pe coamele Bahnei, unde era cu regimentul Colonelul Cantacuzino Grăniceru zis Nebunu[2] cu băieţii lui, cu roate pe burtă de nu scăpa nici o cioară din zbor, din faţa lor. Dar inamic, nici atît!

În luptele acestea grele s-au decimat destui ostaşi de-ai noştri din Regimentul 11 Siret, 12 Cantemir, 24 Tecuci. Era un bubuit de tunuri în această zi şi păcănituri de mitralieră de te îngrozeai numai auzind, dar a trăi acele momente pe zonă, unde se da atacul. Ei au atacat azi (18 iulie, n.n.) cu forţe mari[3]. Au început atacul în revărsat de zori. Zguduitor şi înfricoşător a fost între orele 9 dimineaţa şi 2 post meridian, cînd a intrat în lupte şi Brigada de Cavalerie a noastră ca infanterişti (şi regimentul, n.n.)  9-11 Roşiori. A lor a fost Divizia 94 germană, o divizie ungurească şi una bosniacă cu fesuri verzi, ca turcii. Aceştia, cînd au ajuns la baionetă, comandau pe limba lor: Et-na-pet-na-noje! Adică cinci români la un cuţit! Aceştia aveau baioneta la armă,  un pumnal la centură şi au ieşit la atac cu un cuţit în gură. Ai noştri, cînd au văzut aşa ceva, au întors armele şi băteau, dădeau la cap cu patul armei, de n-a mai rămas unul viu. I-au omorît pe toţi în lupte la acest atac înverşunat. S-a socotit mai mult de 16 inamici la un român. Nici nemţii, acum, nu mai luau prizonieri de-ai noştri. De aceea românii erau hotărîţi ca să-i cureţe fără milă pe toţi ostaşii inamici. În această zi, erau pline toate vîlcelele pline de cadavre pe întreg frontul.

Şi cînd s-a mai domolit după ora 2 p.m. apare aviaţia inamică, 12 avioane începînd a lăsa bombe pe întreg frontul. Apar şi ale noastre. Iarăşi 6 avioane. Se începe o luptă aeriană deasupra noastră. Văd două în flăcări, care cad pe poziţiile noastre. Căpitanul comandor Peneş Ion atacă iar, se bagă în ele, mai avariază două şi este atacat şi el de alte patru avioane inamice, luat din spate şi din părţi şi dat jos. Avionul lui drag cade în flăcări pe muntele Blăgau (Blăgan? Poate vf Bîlcuţa 619 m), iar el cade între copacii codrului cu paraşuta, rupîndu-şi piciorul stîng şi puţin lovit la coaste. S-au urcat de-ai noştri, din infanterie, de l-au dat jos din stejari, pus pe targă şi trimis la primul post de ajutor. Apoi trimis la spital la Piatra Neamţ. Acolo a fost sărutat şi de Regina Maria , decorat cu Mihai Viteazul clasa I-a şi avansat la gradul de maior. Aceasta a făcut comandorul Peneş Ion, fiu de cioban din Transilvania în ziua aceasta: două avioane inamice date jos în flăcări şi două avariate, căzute pe poziţiile lor.

Atît de multe cadavre au fost de ambele părţi încît văzduhul era complet de nesuferit, că de căldură se umfla mortul pînă plesnea centura de pe el şi apoi îşi revărsa duhoarea de hoit împuţit. Ce mai puteau ai noştri? Îi trăgeau noaptea cu un cîrlig şi îi da pe Oituz. Acesta a fost rezultatul luptelor în ziua de 28 iulie (28 iulie/10 august) 1917[4].

 

Frontul Oituz, sfîrşitul lunii iulie, începutul lunii august.[5]

Nu întotdeauna fiinţa om e predispusă a vedea lucrurile clare, mai cu seamă cînd mintea îi este întunecată de tot ce se mişcă în jurul său. Ia gîndiţi-vă! Oricine! Ce eşti tu, omule, de te ucizi unul cu altul? Aceasta îţi este menirea ca fiinţă? Cum de nu poţi riposta cînd eşti trimis a face o faptă atît de înfiorătoare şi ruşinoasă? Asta denotă că nu eşti stăpîn pe tine , că eşti lipsit de simţ (sensibilitate, n.n.) şi de caracter. Trebuie să fii condus. Eşti slab şi atunci săvîrşeşti fapte necugetate, eşti un decăzut!

Viaţa noastră este ceea ce facem noi din ea. Omul vesel îşi crează o lume veselă, iar cel întunecat, o lume întunecată. Totdeauna cele ce ne înconjoară nu fac decît să ne reflecte caracterul. Dacă sîntem cîrcotaşi, cei din jur sînt la fel. Dacă sîntem neîngăduitori şi nemiloşi, faţă de ei, cei din jur au aceeaşi atitudine faţă de noi. La fel se întîmplă şi cu soarta noastră. Ea nu este, în cea mai mare parte decît o oglindire a noastră, a vieţii noastre pe pămînt. Dacă dorim a trăi în pace cu ceilalţi oameni şi popoare şi să le dobîndim respectul, atunci trebuie să le respectăm şi noi, neapărat, personalitatea. În firea şi caracterul oricărui popor sau individ se pot citi trăsăturile elementare ale firii sale şi a sufletului său. De aceea, în legăturile noastre cu ceilalţi oameni trebuie să ne purtăm aşa cum se poartă ei cu noi. Acum ne războim cu nemţii. De ce şi pentru ce? Ei, care sînt înaintaţi în cultură şi în toate, popor numit civilizat, şi-au pierdut prestigiul (dreptul, n.n.) de a se numi oameni, au devenit (se comportă ca nişte, n.n.) fiare. Teutoni, care caută a cuceri lumea! De aceea noi, românii trebuie să stîrpim asemenea fiare sălbatice şi încăpăţînate de pe pămîntul ţării noastre.

Dacă aici în centrul Europei, cu ţări civilizate se întîmplă un război de cucerire sau subjugare, ce să mai zicem de alte zone, unde ţări mici, cu cîteva milioane de locuitori stăpînesc colonii cu zeci de milioane, cum ar fi Belgia, Olanda, Spania şi altele. Cred aceştia şi alţii că mult vor putea stăpîni atîtea popoare din colonii. Cum zic nemţii că luptă pentru a avea spaţiu vital sub lozinca Deutschland, deutschland uber alles (Daişlang, daişlang alees Liberalis, în manuscris, n.n.).Cu asemenea mentalitate săvîrşesc numeroase crime pe unde merg, lăsînd în urma lor numai jale şi ruină. Cu asemenea fapte nu vor birui. Citească istoria popoarelor să vadă unde merg. Asta-i prăbuşirea lor!

Văzînd nemţii şi ungurii că pe fronturile de munte nu le prea merge, după ce au dat atîtea atacuri cu forţe înzecite, au lăsat-o mai moale la noi şi au început a ataca mai intens pe frontul Răzoare-Mărăşeşti[6], unde ziua şi noaptea se auzeau bubuituri de tunuri. Deşi, de la noi, de la Oituz şi pînă unde se da luptele e o distanţă de 70-80 km, totuşi de aşa fierbere şi bubuială, ce se auzea, simţeam şi noi că acolo se duc lupte grozave şi ni se mai comunica şi prin telefoane de mersul luptelor ce se dau.

Era acum sfîrşitul lunii iulie şi începutul lunii august. La noi  era numai schimb de focuri şi mici ciocniri de patrule în timpul nopţii, iar ziua era  linişte pe întreg frontul. Tocmai ne gîndeam şi discutam cu Colonelul nostru afară, în gura tunelului: să ştiţi că ne-au lăsat pe noi momentan şi îi atacă pe ei[7]. Şi dacă-i scapă de acolo, apoi se duc că au numai şes! Şi-i vai de noi, ne-am pierdut timpul de pomană pe acest front. De unde mai scot ei atîtea trupe? Cît este de lung frontul, dar atîtea fronturi cîte au ei!  (…)[8]

La noi, în Moldova, în timpul lunilor de primăvară şi vară toată lumea era scoasă la săpat tranşee în diferite locuri. Era o jale şi o bejanie peste tot. Oamenii zilelor de atunci nesocoteau orişice fiinţă omenească şi făceau orice după bunul plac. Forţa primează dreptul. Chiar şi regele Ferdinand, ca să scape de tumultul de la Iaşi s-a refugiat la castelul-palat al lui Nistor-Cincu de la Munteni-Ţigăneşti, acel învelit cu piese mari de argint de 5 lei, jumătate din el. Iar populaţia judeţului Tecuci răbda de foame, boli şi mizerii. Şi ciocoiu bogătaş a fugit în Rusia cu mari bogăţii la el, ca şi alţii de teapa lui, crezînd că vor scăpa, dar nu le-a mers. Voi descrie ulterior şi despre aceştia toţi!

În acest război, era în joc soarta neamului nostru, ori trăim şi învingem pe inamic, ori ne pierdem pentru totdeauna ca români liberi şi stăpîni în ţara noastră! Care au fost buni şi adevăraţi români au stat la datorie sacrificînd tot pentru Ţară şi Neam. Cei ce conduc, atît cei de ieri cît şi cei de azi, au datoria sfîntă şi de onoare, ca români, să ţină cont de sacrificiile făcute pentru ţară, să li se dea meritul ce li se cuvine celor ce mai trăiesc, să ţină cont de jertfele lor pentru neam.

La noi la Oituz, în primele zile ale lunii august 1917, linişte pe întreg frontul[9]. Dar noi nu eram mîngîiaţi cu aceasta, cînd de la Barboşi, hanul Conachi, Nămoloasa, Furceni, Mărăşeşti, Răzoarele şi Panciu era un bubuit şi un păcănit continuu de mitraliere, puşti şi grenade. Era o fierbere în continuu de zi şi noapte.

Tocmai atunci, primesc şi vestea, de la Tecuci, că fratele mai mic, Balin s-a făcut bine şi a plecat din nou pe frontul Mărăşeşti cu Regimentul 32 Infanterie, trimis pentru completare de la Centrul de Instrucţie Negîrleşti (Negrileşti? n.n.), după ce a ieşit din spital.

În aceste comune arătate mai sus, nemţii căutau a-şi face loc şi a sparge frontul ca, apoi, să facă o învăluire şi a termina mai repede cu frontul român, dar pentru reuşita lor le mai trebuiau mii şi mii de oameni, căci nu puteau avansa deloc. Pentru aceasta, comandantul forţelor germane, von Mackensen cerea mereu trupe de la comandantul suprem al armatelor, von Falkenhayn, raportînd că nu poate să spargă frontul şi nici să-i dea înapoi pe români de pe poziţiile lor. Acesta, indignat, îi raportează Kaiserului care, dimpreună cu Falkenhayn vine cu avionul pe ziua de 4 august, la Bucureşti ca apoi, a doua zi, 5/(18) august, Împăratul Wilhelm şi cu alţi doi generali să vină, pe ziua de 6(/19) august la Focşani. Ducîndu-se pînă aproape de front, în satul Prisaca, s-a urcat în balonul captiv, ce avea o nacelă sau coş de formă pătrată, lăsată mai jos de 20 metri de la 200 unde era înălţat balonul, a dat ordin şi a privit, cum se desfăşoară luptele[10]. (…)

 

Luptele de la Oituz în ziua de (6-7/)19-20 august 1917.

Peste trei zile, adică 16 august (3/16 august, n.n.)[11],  a început o nouă zăngăneală şi la noi (pe frontul Oituz, n.n.). La început mai uşor şi din ce în ce, adică din zi în zi, după cum primeau ei întăriri să atace cu forţe mai mari şi mai intens. Mi-am zis, ce poate fi asta de toacă în fiecare zi o sumă de oameni, trimiţîndu-i sigur la moarte? Noi stam pe loc în defensivă, ce apărea pe zonă, oricum ar fi fost apăraţi şi susţinuţi de artileria şi obuzierele lor, tot îi curăţam. Scăpau cîte unul sau doi la sută, pe care-i luam prizonieri. Aceştia declarau totul, fiind mulţumiţi că au scăpat cu zile, venind ca prin minune la noi. Aşa a fost în continuu timp de patru zile şi patru nopţi, o bubuială asurzitoare, nu ştiai ce va fi şi cum va ieşi cu îndrăzneala lor aşa de intensă, băgînd atîtea forţe şi mereu atacînd. Şi iată că, în ziua de (6/)19 august[12] ne rupe frontul în gura defileului, la Oituz şi Sticlărie! I-au decimat pe ai noştri, cu toate ajutoarele primite, o Divizie de ardeleni voluntari şi o Brigadă de cavalerişti, ce au luptat atunci ca infanterişti şi au înaintat pe şosea spre Bogdăneşti – Tîrgu Ocna. Artileria noastră şi obuzierele schimbă de poziţie. Trec Trotuşul, dincolo de Oneşti. Colonelul Butunoiu cu Divizionul său susţine atacul şi retragerea artileriei şi obuzierelor noastre. Este atacat de infanteria inamică, care dă lupte corp la corp, între tunuri, cu artileriştii noştri. Cu mare greutate au scăpat tunurile, venind pentru salvarea lor un batalion de infanterie de-ai noştri. Dar şi aceştia au fost puţini pentru un număr aşa mare de trupe inamice, care veneau în coloane de marş, cu cai, cu mitraliere, vreo cîteva sute, apoi chesoane şi tunuri . Atunci am fost atacaţi de două divizii germane, una ungurească şi o semidivizie bavareză, plus rămăşiţele diviziei bosniace[13]. Ei înaintau pe şosea. O altă coloană venea pe între văi, pe Pîrîul Negru şi se unea cu coloana cea mare, ce venea pe şosea făcînd pod de trecere peste Oituz.

 

Noi, cu postul de comandă, am rămas pe loc, atît de fulgerător a fost atacul.                             

[1] La 28 iulie(28 iulie/10 august, n.n.) diviziile a 7-a şi a 6-a „serios atacate sînt împinse mereu înapoi … generalul Arghirescu, ca întotdeauna, de îndată ce lucrurile merg rău, este stăpînit de desăvîrşită neîncredere în trupele sale  (Divizia a 6-a, n.n.)”. Al Averescu, op cit, pp.194, 195 Divizia a 6-a se apăra pe un front situat de o parte şi de alta a văii Oituzului ( pe dealul Matiuşca la nord şi dealul Leşunţului la sud), dealul Sticlăriei (cota 633), dealul Chioşurile, cota 1081 (situată în nord-vestul Măgurii Caşinului. Partea de sud a acestei poziţii a fost atacată cu putere de inamic, pe dealul Sticlăriei. Trupele române au fost nevoite să se retragă. Exista pericolul ca inamicul să înainteze de la Grozeşti spre Bogdăneşti şi Oneşti. Au fost aduse trupe noi, între care Brigada de grăniceri condusă de col Cantacuzino. C Kiriţescu, op cit, pp. 603-605

[2] Gheorghe (Zizi) Cantacuzino (1869-1937), zis Grăniceru, zis Nebunu. Profesor de gimnastică şi călărie al prinţului Carol  în 1898-1899.  Aventură amoroasă cu principesa (viitoarea regină) Maria (ante 1899) Vezi Magazin istoric, 6/2016, p.p. 6,7. General, comandant al Brigăzii de grăniceri în primul război mondial, vestit prin vitejia sa. Preşedinte de onoare al Mişcării Legionare.

[4] În urma luptelor din 28 şi 29 iulie/10-11 august 1917, „în valea Oituzului, inamicul împinge cu putere trupele sale concentrate împotriva diviziei a 6-a române, care nu poate rezista şi părăseşte înălţimile din stînga şi dreapta Oituzului: dealurile Matiuşca şi Leşunţului …trupele noastre trebuie să părăsească şi dealul Pietrele”. Inamicul pătrunde în Grozeşti şi ocupă dealul Stiborului, situat la nord.  Înaintarea inamicului este oprită prin intervenţia rezervelor, a Regimentului 1 vînători. Însuşi comandantul Armatei a II-a, generalul Averescu se deplasează în zonă pentru a pregăti contraofensiva română. C Kiriţescu, op cit, II, pp 607-609

[5] Generalul Averescu a condus contraofensiva română pe frontul Oituz în zilele de 30 iulie/12 august şi 31 iulie/13 august 1917. S-a folosit de ajutoarele puse la dispoziţie de Marele Cartier General: Divizia 1 de Cavalerie, Brigada de grăniceri şi batalionul de vînători de munte. În prima zi, contraofensiva s-a desfăşurat numai în sectorul Diviziei a 7-a înregistrînd succes la Cireşoaia (cota 772). În ziua a doua, contraatacul s-a dat şi în sectorul central al frontului (zona Coşna – cota 789, care este recucerită) şi în sectorul sudic , al Diviziei a 6-a, unde Brigada de grăniceri avansează puţin, dar nu poate recuceri dealul Sticlăriei. C Kiriţescu, op cit, II, pp.610-616 Al Averescu, op cit, p.196. Aflat la observatorul  Diviziei a 6-a ori al regimentului 16 Obuziere, Th Pâslaru nu relatează aceste mişcări ale trupelor de infanterie.

[6] Concomitent cu ofensiva de la Oituz (26 iulie/8 august 1917, inamicul a desfăşurat ofensiva de la Mărăşeşti a cărei primă etapă cuprinde zilele de 24 iulie/6 august – 3/16 august 1917. Col Ion Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916, 1917, Editura Militară, 1967, p.238

[7] Pe cei de pe frontul Mărăşeşti

[8] Pregătindu-şi jurnalul pentru publicare, memorialistul îi adaugă informaţii pe care nu le cunoştea în iulie-august 1917. Am exclus pasajul respectiv.

[9] În intervalul 1/14 – 3/16 august pe frontul Oituz a existat o pauză în operaţiunile militare, un armistiţiu tacit. Ambele tabere îşi refăceau capacitatea de acţiune.

[10] Wilhelm al II-lea împăratul Germaniei (1888-1918).  La 6/19 august 1917, inamicul a reluat ofensiva în zona Mărăşeşti. Obiectivul era ruperea frontului între Mărăşeşti şi Răzoare. I Cupşa, op cit, p.238. Concomitent se reia ofensiva şi la Oituz.

[11]  La 3/16 august, inamicul   atacă violent pe dealul Sticlăriei şi îl ocupă. Românii se retrag pe dealul Bîtca Carelor şi contraatacă pe 4/17 august, dar nu pot reocupa dealul Sticlăriei. C Kiriţescu, op cit, II, p 621, 622

[12] La 6/19 august 1917, inamicul reia ofensiva concomitent pe fronturile Mărăşeşti şi Oituz.  În zona Oituz, luptele se dau în sectorul Diviziei a 7-a (la Cireşoaia),  Diviziei 1-a de cavalerie (la Coşna) şi al Diviziei a 6-a ( pe dealul Sticlăriei- cota 633). În sudul văii Oituzului, inamicul a atacat între Scaunul Runcului şi dealul Sticlăriei şi a rupt frontul Regimentului 2 grăniceri. A fost adus cu automobilele un nou regiment de grăniceri de la Oneşti. La 7/20 august luptele se dau pe dealul Sticlăriei.  C Kiriţescu, op cit, II, pp.624, 625

[13]Pe frontul de la Oituz existau iniţial Divizia 70 honvezi, Divizia 71 honvezi, Brigada 15 bavareză din Divizia a 8-a. Pentru ofensivă s-au adus trupe suplimentare. În sectorul nordic, Divizia a 7-a austro-ungară.  În sectorul sud al frontului de la Oituz: Brigada 8 munte austro-ungară formată din bosnieci (aparţinea Diviziei 71 honvezi), Divizia 8 cavalerie austro-ungară, unităţi aparţinînd Diviziei 117 germane – bavarezi (de ex. Batalionul alpin wurtemburghezi) , unităţi din Divizia 7 cavalerie austro-ungară. C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, ediţie anastatică, vol. II, Ploieşti 2014, Editura KartaGraphic, p.597, 598

Revista indexata EBSCO