Nov 2, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poeta inimii din loc ferit

 

Cu numele „vechi”, Liliana Ursu a tipă­rit unsprezece volume de poezie – Viaţa deasupra oraşului (1977), Ordinea clipelor (1978), Piaţa Aurarilor (1980), Zona de pro­tecţie (1983), Corali (1986), Înger călare pe fiară (1996), Sus să avem inimile (2001), Cartea farurilor (2003), În oglinda fluturilor (2005), Zidul de lumină (2009) şi Grădina din turn (2012) –, de unde selectează sumarul unei cuprinzătoare antologii, Loc ferit (2014), la care adaugă aproape o sută de inedite, semnate cu un nume „nou”; Liliana Maria Ursu („Pentru prima dată, cu ocazia publicării acestui volum, Liliana Ursu a luat hotărîrea de a semna cu numele său întreg”, se precizează într-o notă de care istoricul literar scrupulos trebuie să ţină seama) începe vo­lumul cu textele inedite, rost(u)indu-şi poezia din prezent către trecut, într-o remarcabilă coerenţă a temelor, motivelor şi viziunii liri­ce. Tema care uneşte poemele debutului cu ineditele anilor 2000 este o permanentă, febrilă, obsedantă căutare a spaţiului securizant, a zo­nei de protecţie, cum se numeşte cartea din 1983, a locului ferit, cum se intitulează antologia de azi, identificate în ipostaze dintre cele mai diverse: universul domestic, în chiar primul poem al primei cărţi, Zîmbetul („lumina stivei de lemne lipite de casă,/ jarul zile­lor cu mici întîmplări/ fericit contopite/ cu rugăciunea/ sub ochii blînzi/ din icoană”), apoi, camera cu fereastra zidită, colivia dumi­nicii, căuşul palmelor unite în rugăciune, cu seninul pe care i-l dă­ruieşte „aripa de mierlă”, stingînd întunericul „din noi”, odaia unde îşi ascunde dragostea, cartea şi poemul însuşi: „În cuvînt ca-ntr-o chilie mă închid,/ aici lumina nu piere, nici zumzetul albinelor./ Zgomotul şi furia lumii prin flaut de lemn trecute/ liniştitor plu­tesc, sunete tandre./ Aici primesc scrisorile celor plecaţi pentru totdeauna/ pe mare sau pe uscat; aici ca la un semn trag corăbiile lor/ «Vremea mierlei!» şopteşti tu, deasupra sîngelui meu” (Vremea mierlei). Imaginea tutelară a acestui loc ferit este casa – acasa, fixată în „pacea arhetipală” a casei părinteşti, „cetatea” de pe strada Balanţei din Sibiu, lîngă bunicul Ion Ursu din Apold care „cînta la fluier/ şi iubea mestecenii” şi bunica Ana care „împletea ciorapi de lînă”, cu familia reunită în jurul unei lungi mese de stejar, în fotografiile vechi ale albumului din carte, în amintire, într-o fişă biografică, în liniştea de nimic tulburată din oraşul cu multe turnuri şi casele poetei din Bucureşti, Rodos, Lewisburg, Gotland, apoi, casa unde hiacintul înfloreşte a doua oară, a  pă­durarului din Piatra Craiului, a pustnicului, „înmiresmată de o cană umplută cu zmeură”, fortăreaţa Poeziei care „ar fi asemeni Mănăsti­rii Buna Vestire din Patmos” sau camera de pe insulă „cu fereastra rotundă,/ cu partituri muzicale în loc de perdele,/ iar drept lampă/ o uriaşă lebădă albă”: casele de oriunde şi acasa din Sibiu-Apold sînt spaţiile securizante, locurile ferite, dar nu ermetic închise, unde să se taie punţile de comunicare cu lumea pentru că, iată, de acolo, din zona de protecţie, fiinţa percepe şi asumă înaltul şi te­luricul, primind rareori, e adevărat, adierea tragicului care sparge fereastra zidită a zonei de siguranţă, ca în acest poem antologic: „O prietenă poetă îmi telefonează/ Şi cu disperare mă întreabă/ Dacă sunt fericită, dacă scriu, dacă iubesc./ Abia şoptit glasul ei stră­bate nu munţi şi cîmpii/ Ci o distanţă mult mai mare,/ Cea dintre două blocuri cenuşii/ Ale aceleiaşi metropole/ Abia şoptit glasul ei mai face o mărturisire:/ «Ceasul meu s-a oprit./ De aseară pînă azi minutarele au dispărut cu totul./ Apoi orele./ Un cerc ca un laţ/ În care mi-am vîrît de mult capul/ Şi el mă strînge tot mai tare…»/ Aici convorbirea se întrerupe/ Vine tonul; îl primesc ca un S.O.S./ Şi nu ştiu de ce/ Îmi amintesc de o dimineaţă cu ceaţă/ Cînd în par­cul atît de verde, de viu,/ Un copil plîngea pe o bancă/ Şi la pieptu-i plăpînd strîngea un cîine ţeapăn” (S.O.S.).

Lirica aparentei închideri în lo­cul ferit contrastează cu aceea a departelui din „pulberea aurie a unui amurg”, dar, mai ales, din dorinţa mistuitoare a călătoriilor: pe urmele tatălui, cu „mica lui valiză care peste ani şi ani/ avea să poarte cîteva etichete/ Cu Praga, cu Odessa, călătoriile lui/ de care era atît de mîndru”, poeta trăieşte, şi ea, o „viaţă plină de aeroporturi”, în ceea ce se vede şi, deopotrivă, în plăsmuirile ima­ginarului, cînd se frînge acul busolei, cum scrie în Din cutia de scrisori: stepa nomadă „ca un dans sălbatic”, cîmpia vastă, traversa­tă, iarna, de trenuri fantomatice şi visul călătoriei spre Golful Persic, cu „perşii la porţile lumii”, burgul aurarilor de la marginea imperiului, dealurile de la Apoldu de Jos, spaţiile (nord) americane din volumul Cartea farurilor, Lisabona, Olanda, sudul mediteranean cu „ionicele chipuri”, Grecia vechii mitologii şi a insulelor Patmos şi Rodos, Tallin, Balcic şi „Balcanii mei mustoşi şi mustăcioşi”, Anatolia, Bucovina, Transilvania, Moldova, unde „răsună cîntări bizantine mai vechi decît Bach”, insulele pierdute Ada Kaleh, a Şerpilor, Raiului şi „falnicul vapor” cu numele insulei Gotland, în sfîrşit, micile oraşe, puzde­rie, „ca perlele înşirate pe un fir de nailon” şi marea, departele mereu prezent, descoperit, însă, în liniştea ţărmului şi nu în aventura necunoscutelor orizonturi necuprinse. Închiderea în spaţiile de siguranţă şi, prin contrast, departele „îmblînzit” sînt ale unei poe­zii luminoase, a elanului vital, a împăcării şi liniştii, în care pînă şi ielele sînt „albastre”, iar sub pasul lor feeric „pămîntul sună a flaut” şi unde noaptea nu e a întunericului tuturor spaimelor, ci un „pod de maci”; lirica Lilianei Maria Ursu este a unei fiinţe sola­re, pentru totdeauna a Sudului; „Ai putea cîntecul meu/ Să-l porţi prin marile oraşe/ Cum orbul îşi poartă toiagul,/ Cum săracul îşi du­ce pîinea sub braţ?/ Şi cuvîntul./ Cu el frate de cruce,/ Prin nordi­cele anotimpuri voi trece/ Cu el busolă/ Voi căuta soarele,/ Mereu soarele!” (Cîntecul meu). Surprinzătoare poate părea asumarea unei teme vechi, folosită, în atîtea paradigme literare, în orizontul tragicului, al neliniştii sau al ludicului, uneori, chiar al grotescului unei realităţi duşmănoase; în poezia Lilianei Maria Ursu, lumea ca

spectacol e o temă conexă aceleia a locului ferit, unde aduce, din reprezentaţiile circului, arlechinul, dansatoarea pe sîrmă, saltimbanci care trebuie crezuţi „numai cît fardul lor”, actori însoţiți de singurătatea lor, clovni asemeni poeţilor înşişi, pendulînd mereu între ficţiune şi realitate, prim-balerina şi piruetele ei „în jurul băiatului frumos”, un indian care „înghiţea flăcări”, pe Birgit, „fostă acrobată, fostă balerină”. Figura tutelară e arlechinul, vi­sat între zîmbet şi lacrimă, dar a cărui tristeţe nu e tragică întrucît lacrima lui trădează ceea ce va fi fiind pe insula scufundată „sub mări de asfalt”; arlechinul nu e August Prostul, ci, mai degrabă, Arlechino din teatrul lui Goldoni, de exemplu: „«Plecată slugă, îngerul dumneavoastră!/ Doamnelor, Domnilor,/ Poemul meu nu vă sugru­mă/ Nu vă suge sîngele./ Primiţi-1 în casele voastre, pentru Dumnezeu!/ Dezmierdaţi-vă inimile cu gîndul/ Împăcării dintre minte şi trup»„ (Portret).

Începînd cu volumul din 1996, Înger că­lare pe fiară, poezia Lilianei Maria Ursu îşi circumscrie explicit, apăsat, un acroşant sentiment religios, structurîndu-şi discursul li­ric şi temele majore în evenimente, locuri, personaje şi simboluri din Biblie şi din alte cărţi ale creştinătăţii (viaţa pămîntească a lui Iisus, îngerul Daniel, sfinţii Ioan Botezătorul, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Serafim de la Sorov), între monahiile de la Văratec, cu mierea „cea bine păzită a rugăciunii” şi zariştea cosmică, Rarău, Ceahlău, Agapia, Căpriana, Sămurcăşeşti, alături de Avva Isaac, pustnici şi părintele Cleopa: lui Noica şi Ţuţea, din geanta cu care pleacă în America, Liliana Maria Ursu, cu gîndul „întors” spre Dumnezeu, le adaugă acum Omiliile despre pocăinţă ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, cartea de poezie e o „uşă la Împărăţia Cerească”, lumina din „caietul cu poezii” e însăşi Lumina Lui, iar surîsul e al „celui ce urcă muntele spre Cruce”: locul ferit din căuşul palmelor împreunate în rugăciunea de acasă e căutat acum în simbolurile ascen­sionale ale unei aripi, zborului, „pîinea îngerilor”, treptelor pe care urcă sufletul înotînd printre stele: o altă scară a lui Iacob, unde Liliana Maria Ursu rosteşte crezul său poetic: „«Ceea ce inima ta viază/ Din mare mila Lui/ Se va păstra/ Şi alinare îţi va fi/ În necaz şi tulburare./ O zi e o treaptă,/ Două trepte o noapte./ O viaţă poate fi/ O scară întreagă/ Pe care în urcare/ Sufletul şi mintea şi trupul/ Şi se îndreaptă./ Şi gura ta fericită/ De cuvintele Domnului/ Precum albina de floare/ Se va umple./ Şi casă rugăciunii/ Cerul gu­rii tale se va face/ Şi fragi pentru îngeri lacrimile tale” (Scara lui Iacob). În fond, scrie Liliana Maria Ursu, poezia e „ca o pîine caldă/ ca un coş cu cireşe”, iar poetul, „o castă solie de raze”  e al inimii: „Toţi poeţii inimii Îl caută pe Dumnezeu/ şi ni-L aduc mai aproape,/ atît de aproape de-L putem chiar atinge/ ca Toma necredin­ciosul” (Café Central). Între locul ferit din odaia cu fereastra zi­dită şi departele Sudului, stepei şi mării, Liliana Maria Ursu scrie

despre o lume între două destinaţii, cu fişe biografice, imagini percutante precum „Poarta Sărutului lui Brîncuşi/ prin care tăcuţi in­trăm şi ieşim din istorie” şi cu acest (auto)portret al poetului de la Răsărit: „El cară saci cu seminţe pentru porumbei/ şi saci cu căr­ţi pentru antologii de poezie/ şi plimbă o oglindă ca o lupă/ peste vieţile sfinţilor/ pe el nu-l caută nimeni/ de aşteptat îl aşteaptă mereu cîte ceva, cîte cineva/ un poem neterminat, o tălmăcire din greaca veche/ un roi de fluturi,/ nenumărate ceşti cu cafea/ şi mai ales porumbeii/ uneori îl sună un călugăr/ să-i spună ce păsări au mai sosit în insulă/ din pridvorul casei părinteşti/ el priveşte şi acum mersul stelelor/ şi al mamei/ de atîta cer i s-au albăstrit în­călţările”.

Revista indexata EBSCO