Nov 2, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Neașteptatele căi ale sfințeniei: Simone Weil

 

Sînt, de mulţi ani, intrigat de mistica experimentală a filosoafei franceze Simone Weil (1909-1943). Viaţa sa a fost scurtă dar opera sa este imensă. Mistica este  doar o faţetă acestei opere. Ea este novatoare, făcînd să coexiste, în mod paradoxal, trăirile mistice cu o gîndire intelectuală exacerbată, de o maximă exigenţă.

Fulguranţa ideilor sale asupra creştinismului ating dimensiuni transreligioase care par a fi la limita ereziei. Dar cuvîntul „erezie” nu are nici un sens în contextul operei sale. După cum remarcă unul dintre cei mai importanţi exegeţi ai filosoafei franceze, Miklos Vetö[1], cuvîntul „erezie” poate rezulta dintr-o inadmisibilă confuzie: Simone Weil nu este teolog ci o filosoafă a religiei, care se situează pe deplin în domeniul filosofiei: „Opera weiliană este o filosofie, o filosofie religioasă. Mai precis, este o filosofie mistică sau o filosofie a misticii. Prin « mistică », se înţelege o cunoaştere experimentală a supranaturalului, a divinului, iar mistica creştină desemnează aventura extraordinară – şi foarte simplă – a creaturii în ascensiune spre Creator, care este admisă de a fi în intimitate cu El şi chiar reunită cu El.”[2]

Totul a plecat de la o experienţă fundamentală.

În 1938, de Săptămîna Patimilor, Simone Weil se află la mînăstirea Saint-Pierre de Solesmes[3]. Ea recită, ca o rugăciune, poemul lui George Herbert (1593-1633) „Iubirea”, dorind să nu răspîndească durerea în jurul ei, să nu polueze lumea cu plîngerea sa. Cu toată atenţia (cuvînt central în vocabularul său filosofic) ea renunţă să reziste, consimte să se golească, să ajungă la starea de vid şi, în acel moment, un eveniment cu totul neaşteptat se petrece: „Hristos El Însuşi a coborît şi a intrat în mine”.[4] Expresia franceză „m’a prise” este fără nici o ambiguitate: ea desemnează o penetrare. „[…] în brusca posesie a mea de către Hristos – scrie Simone Weil –  nici organele de simţ şi nici imaginaţia nu au avut nici un rol. Am resimţit doar, în suferinţa mea, prezenţa unei iubiri analoage celei pe care o vezi în surîsul unui chip iubit.”[5] Este interesant de menţionat că ea a păstrat o discreţie aproape totală asupra acestei experienţe fundamentale. Nu a vorbit nimănui despre ea, cu excepţia Părintelui Joseph-Marie Perrin[6] şi a poetului Joë Bousquet[7], şi doar în momentul în care a simţind moartea apropiindu-se. Toată opera sa ulterioară şi toţi anii pe care îi mai avea de trăit poartă pecetea acestei experienţe. Ea i-a deschis nebănuite porţi ale percepţiei: „Uneori, primele cuvinte (N. N.: ale rugăciunii „Tatăl nostru”) îmi detaşează gîndirea de corpul meu şi o transportă într-un loc în afara spaţiului, unde nu există nici o perspectivă, nici un punct de vedere. Spaţiul se deschide. Infinitatea spaţiului obişnuit al percepţiei este înlocuit cu o infinitate la puterea a doua şi chiar a treia. În acelaşi timp, această infinitate de infinituri este umplută deplin de tăcere, o tăcere care nu este o absenţă a sunetului şi care face obiectul unei senzaţii pozitive, mai pozitive decît cele ale unui sunet. Zgomotele, dacă sînt, ajung la mine abia după ce traversează această tăcere.”[8] Acestei deschideri îi este consacrat scurtul nostru studiu. Dar, doresc să dau întîi cîteva date biografice[9].

Simone Weil s-a născut la 3 februarie 1909, la Paris. Părinţii erau alsacieni de origină evreiască, din Alsacia şi Rusia. A avut un frate, cu trei ani mai vîrstnic, André Weil, care a devenit un mare matematician[10].

În 1925 intră în clasa preparatoare la École Normale Supérieure condusă de filosoful  Alain[11]. Marele poet francez René Daumal (1908-1944) este printre colegii săi.

În 1928 este admisă la École Normale Supérieure, unde are drept colegi de promoţie Jean Bauffret, Thierry Maulnier, Maurice Bardèche, Robert Brasillach şi Claude Jamet. Un an după  ceea se înscrie la Liga Drepturilor Omului şi ţine cursuri gratuite pentru muncitorii căilor feroviare.

În 1930 îşi susţine Diploma de Studii Superioare cu subiectul „Ştiinţă şi percepţie la Descartes”, iar în 1931 este primită la „agrégation de philosophie”. Este numită profesoară la liceul de fete din Puy-en-Velay, iar în 1932 – profesoară la liceul din Auxerre.

Stabileşte  contacte cu sindicatele revoluţionare şi cu militanţii Federaţiei Comuniste Iberice, formată din disidenţi ai Partidului Comunist din Spania.

În 1933 îl întîlneşte pe Leon Trotski, pe care îl invită să stea în apartamentul părinţilor săi din Paris. Tînăra filosoafă de 24 de ani are pasionante convorbiri filosofico-politice cu Trotski.

În 1934-1935 intră ca muncitoare la Alsthom, în Paris, iar apoi ca muncitoare la Renault, pentru a împărtăşi viaţa oamenilor simpli. În 1935 este numită profesoară de filosofie la Bourges. În 1936 intră în mişcarea anarhio-sindicalistă în Spania, dar o rană accidentală o face să termine această experienţă şi se întoarce în Franţa. În 1937 este numită profesoară la liceul din Saint-Quentin.

Sănătatea îi este precară şi obţine un concediu medical, care îi este reînnoit în fiecare an pînă la moartea sa.

În 1938, Simone Weil are, la Solesmes, experienţa fundamentală pe care am evocat-o şi care marchează convertirea sa la creştinism.

În 1940 familia Weil se instalează la Marseille, unde Simone Weil ia contact cu Jean Ballard, directorul revistei „Les Cahiers du Sud” şi frecventează Societatea de Studii Filosofice animată de Gaston Berger.

În 1941 îl cunoaşte pe Părintele Perrin, care devine duhovnicul ei, deşi Simone Weil nu s-a botezat. Are o extraordinară corespondenţă cu el, scrisorile sale fiind publicate postum în cartea Attente de Dieu. În 1942, adresează scrisori de rămas bun Părintelui Perrin, lui Joë Bousquet şi Gustave Thibon. Ştia că va muri, fiind bolnavă de tuberculoză.

În 1942 pleacă în Satele Unite ale Americii şi apoi la Londra, unde este afectată ca redactoare la Comisariatul de Acţiune în Franţa. Doreşte să fie paraşutată în Franţa ocupată de nemţi, dar autorităţile din jurul Generalului de Gaulle refuză cererea ei, din motive de sănătate.

În 1943 intră la spitalul Middlesex şi apoi în sanatoriul din Ashford (Kent). Moare la 24 august 1943 şi este înmormîntată la cimitirul din Ashford, în secţiunea rezervată catolicilor.

Opera sa completă este în curs de publicare, din 1988, la Editura Gallimard. S-au publicat pînă acum 16 volume[12].

 

 

[1] Miklos Vetö, La métaphysique religieuse de Simone Weil, L’Harmattan, Paris et Montréal, 1997.

[2] Miklos Vetö, « Qui était Simone Weil: continuités et nouveautés », in Simone Weil, Cahier de l’Herne, Éditions de l’Herne, Paris, 2014, caiet dirijat de Emmanuel Gabellieri şi François l’Yvonnet, p. 48.

[3] Mînăstire benedictină, fundată în anul 1010, situată în Sarthe (Pays de la Loire).

[4] Simone Weil, Attente de Dieu, Lettres écrites du 19 janvier au 26 mai 1942, Fayard, Paris, 1966, p. 37.

[5] Idem, p. 37.

[6] Joseph-Marie Perrin (1905-2002), preot dominican, a fost duhovnicul lui Simone Weil. Ei au intenţionat să scrie împreună o carte despre „misticii tuturor religiilor”, dar proiectul nu a fost realizat.

[7] Joë Bousquet (1897-1950), poet şi scriitor francez.

[8] Simone Weil, Attente de Dieu, op. cit., p. 40.

[9] Simone Weil, Cahier de l’Herne, op. cit., p. 402-403.

[10] André Weil (1906-1998), fondator  al grupului Bourbaki. A avut lucrări fundamentale în teoria numerelor şi geometrie algebrică. Membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi al National Academy of Sciences (USA).

[11] Alain (Émile-Auguste Chartier) (1868-1951).

[12] Simone Weil, Œuvres complètes, Gallimard, Paris, sub conducerea lui André A. Devaux, Florence de Lussy şi  Robert Chenavier.

Revista indexata EBSCO