Nov 2, 2017

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „A iubi trecutul înseamnă a te iubi pe tine”

Modelele în artă, pentru tine doar oglinzi de un tip aparte. Dacă crezi a vedea în ele reflectarea propriului tău chip, n-ai făcut nimic. Poţi fi satisfăcut doar atunci cînd începi a vedea în atari oglinzi reflectarea unui chip încă necunoscut, cel al eului tău auctorial.

*

A iubi trecutul înseamnă a te iubi pe tine la un mod neegoist, fantasmatic.

*

E în măsură a aprecia poezia ta „în mare”, a-i sesiza doar conturul, astfel cum, dintr-un avion, ar putea vedea desenul unor ogoare, fără să aibă contact cu spicele lor. A. E.: „Nu e rău nici aşa!”.

*

Cuvîntul brînză provine fie de la numele oraşului slovac Brezno, de la care derivă numele slave ale brînzei (bryndza, brenca, brinza etc.), fie de la numele oraşului elveţian Brienz, de unde provine italianul sbrinze ori germanul Brinsen(käse).

*

Şi-a schimbat atît de categoric, într-un timp atît de scurt, opiniile cu privire la un anume subiect, încît n-am putea socoti altceva decît că el însuşi a trecut printr-o extrem de rapidă, răvăşitoare schimbare. În consecinţă, n-ar mai putea rămîne acelaşi om. E, în acest moment, doar figura fulminantei sale „schimbări la faţă”.

*

„A trebuit să fac un efort ca să-mi aduc aminte cum m-am purtat cu un olog. Şi asta pentru că m-am purtat cum se cuvine, adică bine. Faptele bune nu pot şi nu trebuie să ne bucure. Bucuria, binele nu se află în fapte, ci în liniştea, în libertatea pe care ne-o aduc” (Tolstoi).

*

După ce-a fost biciuit de-atîtea ori în viaţă, pînă şi atingerea unei frunze care cade i se poate părea dureroasă.

*

„În Denver, statul Colorado, s-a deschis prima biserică dedicată pretinselor beneficii ale canabisului. Cei care vin la adunare sunt încurajaţi să fumeze marijuana şi chiar s-o mănînce. (…) Are deja 400 de membri, care vin la aşa-zisele slujbe ca să consume droguri şi să asculte muzică rock. Nu există preoţi şi membrii oricărei alte biserici sunt primiţi, dacă acceptă să aducă omagii drogurilor. Iniţiatorii au pictat biserica în multe culori vii şi susţin că au fondat o nouă religie numită elevaţionism” (Click, 2017).

*

Relaţia lui Dumnezeu cu Răul, misterul neîndoios cel mai provocator al existenţei celei create de Dumnezeu. Antinomia Bine-Rău părînd inerentă interiorităţii divine, s-a văzut astfel recunoscută de Böhme, de Schelling, de teosofi. A o aborda prin ecuaţii conceptuale n-ar fi oare mai puţin potrivit decît a o dibui pe calea emoţională a iubirii care, pentru a se ivi, s-ar părea că are nevoie de o opoziţie? Încă Empedocle stabilea drept sorginte a opoziţiei Bine-Rău cea dintre iubire şi discordie. Ar fi apărut oare iubirea în absenţa lui Dumnezeu? Iar Dumnezeu ne-ar iubi şi ne-ar transmite iubirea dacă n-ar poseda în natura Sa un obstacol intern? Pe urmele lui Dostoievski, Luigi Pareyson a înţeles Răul ca o inevitabilă „tragedie universală”, un mod de-a lega suferinţa umană de cea divină, sub semnul iubirii dureroase, a iubirii care plînge: „Şi astfel tăcerea lui Dumnezeu, ce lucru teribil pentru omul aruncat în starea sa de păcat şi în angoasă, nu este aceea a celui care tace pentru că nu există sau a celui care tace pentru că vrea să abandoneze, ci a aceluia care tace pentru că plînge şi tace tocmai pentru a plînge. Pe de altă parte, este foarte adevărat că această suferinţă şi plînsul lui Dumnezeu intră ca parte importantă, chiar preponderentă în răul universal multiplicînd într-un mod cutremurător şi nemaiîntîlnit caracterul său scandalos”.

*

Există, semnată de ilustre nume, teza Răului ca absenţă pur şi simplu a Binelui. Răul ca atare n-ar fi decît o discontinuitate a acestuia. A. E.: „Cinică opinie, iartă-mi, rogu-te, obtuzitatea beoţiană! Mă face să mă gîndesc la comportarea unui La Mettrie, care-şi bătea cîinele pînă animalul începea să urle, susţinînd că el nu simte durerea”.

*

Nasul unui cîine este echivalentul amprentelor umane, fiecare nas avînd un mod unic al cutelor sale.

*

A îmbătrîni, adică a realiza simţămîntul că neîntîmplatul deţine definitiv o pondere mai mare în viaţa ta decît ceea ce s-a întîmplat. Un neîntîmplat convertit într-o viaţă paralelă, care, în unele clipe, te poate consola.

*

„Cînd ieşii pe înserat din pod, în coridor o femeie lua apă de la robinet. Trecui pe lîngă ea încet, cu riscul de a fi întrebat ce căutam acolo. Ea îşi continuă însă ocupaţia, cu aerul acela indiferent şi defensiv pe care îl iau femeile cînd bănuiesc că un necunoscut vrea să le vorbească” (M. Blecher).

*

Senectutea: o duminică a vieţii. Te afli moralmente într-un soi de repaos încordat, anxios, evaluezi ceea ce ai făcut şi ceea ce n-ai făcut, într-un bilanţ „economic” care se substituie izbăvitoarei contemplaţii ce prea adesea i se atribuie vîrstei. Nu te mira. Niciodată duminica nu ţi-a fost o zi agreabilă. În copilărie, pe la 7-8 ani, cînd băteai zilnic librăriile, era cea mai mare întristare a ta dacă le găseai închise. În anii de şcoală, sfîrşitul de săptămînă, întrucît nu te duceai la ore, însemna povara completării a ceea ce n-ai izbutit a învăţa satisfăcător în zilele anterioare. Iar mai tîrziu, cînd duminicile te prindeau nu o dată în Capitală, tînjeai după redacţiile unde nu se lucra şi mai cu seamă după restaurantul Casei Scriitorilor, ale cărui uşi le găseai zăvorîte. Premise a ceea ce simţi nu doar în duminicile ce-ţi mai sunt date, ci şi în întreaga duminică simbolică a vîrstei crepusculare .

*

Salvador Dali moţăia cu o cheie de metal în mînă. Pentru că, atunci cînd adormea, cheia cădea pe o tavă, iar zgomotul îl trezea.

*

„Doar pentru că eşti mai bun decît ceilalţi, eşti mai mare” (Pliniu cel Tînăr).

*

Homeopatie morală: dacă în contextul unei supărări majore apare una secundară, care însă te fixează la o preocupare momentană, ultima poate reduce apreciabil efectul celei dintîi.

*

  1. E.: „Ce-ai făcut azi, dacă-mi îngădui?” Corectura ultimului meu volum de poezie, Feţele clipei. „Şi ai vrea cumva să spui despre tine, precum amicul Ilie Constantin, «sunt egalul tuturor celor buni»?” Dificilă întrebare. Dacă aş răspunde da, n-aş fi socotit un infatuat? Dacă aş răspunde nu, n-aş fi socotit un ipocrit? Tu ce răspuns ai da în locul meu?

*

Dezamăgitorului epigonism i-am putea găsi, sub raport moral, o circumstanţă atenuantă. Nota sa infantilă. Acea candoare a fiinţei neajutorate care caută reflex sprijinul unui protector.

*

„Opt puişori de arici au fost salvaţi recent de la moarte de pisica Musya. Rămăseseră orfani după ce mama lor a fost omorîtă. A fost lovită în cap de o maşină de tuns iarba. Puii au fost duşi de un om cu inima milostivă la Grădina Zoologică Sadgorod din Vladivostok. Îngrijitorii s-au luptat să-i hrănească fie cu biberonul, fie cu seringa. Însă micuţii, care încă nu aveau ochi, au respins orice hrană. Salvarea lor a fost mîţa Musya, în vîrstă de 5 ani. Ea încă avea lapte, fiindcă alăptase nişte pisoi după ce i-a înţărcat pe ai săi” (Click, 2017).

*

  1. : „Răul ca un ingredient la ospăţul Binelui, care dă gust mîncărurilor”.

*

„O mică particularitate omenească mă interesează mai mult decît general-umanul” (Jules Renard).

*

A te supune unui ritual, nu e aceasta, la urma urmei, viaţa ta corporală?

*

Cum să umpli acele goale recipiente ale spiritului dacă ele nu se umplu de la sine,  aidoma unor vase aşezate în afara casei, care, mai devreme ori mai tîrziu, se umplu de ploaie?

*

„Numai Dumnezeu este creator în sensul plin al cuvîntului. Omul nu creează; el rodeşte” (Mihai Şora).

*

„Priveşte-L pe Dumnezeu şi te vei înţelege mai bine. Priveşte-te pe tine întru Dumnezeu şi Îl vei înţelege mai bine” (Monseniorul Ghika).

*

27 octombrie 2016. Aflu că azi e ziua pisicilor negre. Lui Petrişor al meu, la mulţi ani!

*

Clipe aidoma unor bani de buzunar. Mărunţiş de care însă, ieşind în oraş, nu te-ai putea dispensa.

*

„Jean Duché îmi vorbea despre cultură. Îi spuneam că, după mine, cultură nu înseamnă atît a şti şi a reţine cît o anumită aptitudine de-a primi. Înseamnă a recunoaşte frumuseţea şi a preţui orice carte mare. I-am spus ce influenţă uriaşă a avut asupra mea literatura din Extremul-Orient: alegerea amănuntelor în povestiri, omisiunea a tot ce nu trebuie spus. Cînd spunem totul, scriem ca nişte barbari” (Julien Green).

*

Balzac bea 50 de căni de cafea pe zi.

*

Uneori neîmplinirile sunt clare, tăios formulabile asemenea unor articole de lege, alteori sunt însă confuze, învălmăşite în ilogismul lor apăsător, asemenea unor vise nocturne de care, la trezire, te miri că au uzurpat statutul realului cu atîta aplomb, încît te-ai văzut silit a le lua foarte în serios, a te canoni din pricina lor.

*

Grăsimea protejează de frig atît de bine pinguinii, încît aceştia se încălzesc cîteodată prea tare cînd merg, fiind nevoiţi a sta cu ciocurile deschise pentru a se răcori.

*

Încerci a-ţi făuri un chip auctorial, o mască pe care, cu timpul, nu ţi-o mai dai jos nici atunci cînd te priveşti în oglindă. Vanitate ori resignare? Dar, la urma urmei, vanitatea n-ar putea fi uneori o accepţie violent distorsionată a resignării?

*

„Făptura aceea arzătoare şi-a pierdut mai mult de jumătate din timp la biserică, rugîndu-se să fie apărată de ispită. Dar, în cele din urmă, Dumnezeu şi-a pierdut răbdarea şi i-a trîntit uşa-n nas: «pentru numele Cerului, i-a spus, lasă şi ispita să profite puţin de ocazie!»„ (Katherine Mansfield).

*

Datele memoriei: actele de deces ale fiinţei. Amintirile: resurecţiile sale.

*

Dintr-un film: „Nu pun întrebări cu privire la lucrurile utile”.

*

Nu ţi-e la îndemînă să-ţi dispreţuieşti propria iubire, dar cît de lesnicios e să dispreţuieşti iubirea Celuilalt!

*

„Cum te poate ucide mîncarea preferată? 6 litri de apă te ucid pe loc şi 13 păhărele cu tărie te bagă în comă alcoolică. O echipă de oameni de ştiinţă neconvenţionali a studiat îndeaproape cum ne putem face rău consumînd exact produsele care ne plac. Aşa s-a descoperit că 70 de ceşti de cafea pot ucide un om de 70 kg., 85 de ciocolate mîncate integral ne bagă direct în şoc anafilactic şi 29 de linguriţe de piper pot fi mai periculoase decît cianura. Însă de cîte banane e nevoie pentru a ne bloca venele şi a ne  face rău? Răspunsul oamenilor de ştiinţă de la Asap-SCIENCE a fost prompt: de exact 480 de banane. Cu zahărul însă lucrurile sunt mai sensibile: 10,5 ceşti de zahăr pot trimite direct pe lumea cealaltă o persoană de 72 kg.” (Click, 2017).

*

Nefericirea bruscă te poate scoate la marginea lumii. Dulceaţa amăruie a nefericirii care durează te poate însă întoarce înapoi în lume.

*

Iniţial neîntîmplatul e legat de contingent, purtînd o promisiune, chiar dacă fariseică, a împlinirii. Dar vine o vreme la care acesta nu se mai poate menţine la un asemenea nivel tolerabil. Echivocul cedează, relevînd faţa de piatră unghiulară a unui Destin. Astfel neîntîmplatul îşi afirmă dubla condiţie: face parte din fiinţa ta şi totodată din lume, ilustrînd relaţia ta cu lumea sub un unghi absolut.

*

Puricii pot sări la înălţimi de pînă la 200 de ori mai mari faţă de înălţimea lor. E ca şi cum un om ar sări peste Empire State Building din New-York.

*

Spiritul de geometrie poate părea grotesc în raport cu cel de fineţe, cînd încearcă a i se substitui.

*

„Ţara aceasta, îmbibată cu tinereţe, are în sinea ei o linişte aristocratică proprie făpturilor care n-au de ce să se ruşineze şi care se mişcă uşor. Mă refer aici exclusiv la tineret, trăsătura caracteristică a Argentinei fiind frumuseţea tînără şi «inferioară»,     «terestră», de negăsit în cantităţi mari în sferele sociale înalte sau mijlocii. Aici numai ce e comun este distins. Numai poporul este aristocratic. Doar tineretul este infailibil în fiecare accent al său. Este o ţară de-a-ndărătelea, în care un puşti, vînzătorul unei reviste literare, are mai mult stil decît toţi colaboratorii revistei, în care saloanele – plutocrate sau intelectuale – înspăimîntă prin caracterul lor neutru sau anost, unde după vîrsta de treizeci de ani se întîmplă catastrofa, preschimbarea totală a tinereţii într-o maturitate în genere neinteresantă. Argentina, dimpreună cu întreaga Americă Latină, este tînără pentru că moare tînără” (Witold Gombrowicz).

*

Ai dori să mergi pînă la capăt, ca şi cum ai cunoaşte realmente capătul.

*

„Capetele iubitoare de precizie sunt minţi avare şi filistine” (Novalis).

*

Linguşirea: un viciu. Linguşirea la scară mare, cocoţată la rangul unei instituţii de stat: o catastrofă. Exemple ale efectului său: Stalin, Hitler, Mao, Ceauşescu. A. E.: „Şi cînd te gîndeşti că o seamă de impudici adulatori ai celui din urmă, inclusiv din sfera literară, au dus-o şi uneori o duc bine pînă azi. Nu fără consimţirea noastră!”.

*

Ipostaze identic ingrate: a) să fii mulţumit de tine însuţi, dar să-l nemulţumeşti pe Celălalt; b) să-l mulţumeşti pe Celălalt, dar să fii nemulţumit de tine însuţi.

*

Şi ţi se pare că visezi, cînd, de fapt, nici nu dormi.

Revista indexata EBSCO