Nov 2, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira Sorohan – O vocaţie irosită pe blog

Descoperit de alții ca valoare cu multiple disponibilități, fără ca el să se autodescopere ca vocație creatoare, stabilită într-un domeniu sau altul, Ioan Florin Florescu se irosește acum în texte ocazionale scrise pe blog, după ce a părăsit țara. De astă dată preferînd Scoția. Dar n-a făcut asta întotdeauna. Temporar, cu ani în urmă, a avut puterea să se organizeze așa încît să-și afirme una dintre aptitudini, cea de cercetător în domeniul lingvistic, prin colaborări și operă doctorală apreciată cu summa cum laude. Neastîmpărul temperamental, care îl mînă din urmă, l-a smuls din ceea ce ar fi fost rămînerea constantă în acest domeniu. Deși nici în Scoția nu trăiește decît modest, din munci pasagere, pe lîngă funcția de preot ortodox, el scrie că nomadismul său ar fi de ordin material, dar, nu în cele din urmă, și de ordin socio-moral. Cu dreptate invocă insuportabilul politicianism corupt și corupător din țară, pe care, spre binele copiilor, o părăsește fizic, nu și sentimental. El nu-și părăsește limba maternă și nici România profundă. Ar putea spune la fel ca eseistul Mircea Platon: „România profundă e România în care, deși am plecat, continuu să locuiesc”. Rămas în țară, în condiții comune de trai, Florescu, dedicat jurnalismului, putea să aibă o fecundă și extrem de utilă carieră de pamfletar ironic, de tip arghezian, atît de necesar momentului. Fiul risipitor, regăsindu-se pe sine, s-ar fi putut întoarce la instrumentele sale dăruite de Cel de sus, talentul reclamat de pagina Ciocoii noi și lungi de unghii.

Recenta carte, Jurnal scoțian, o antologie de texte „publicate” pe blog, revăzute și tipărite în volum, ne spune că Ioan Florin Florescu e un autor inteligent ce pare a fi un etern inadaptat, și ca loc și ca profesie. Steaua care îi arată drumul își schimbă temporar traiectoria. Steaua asta poate însemna un nerv al căutării noului, cheia de boltă a personalității lui, curiozitatea nemărturisită de a cunoaște o altă lume diferită de a noastră. Însă, pentru emigrația românească din Scoția, el, ca preot, este un adevărat dar. Sigur, prin comparație cu reperul scoțian se sugerează un deficit în ce ne privește. Istoria noastră, în mare parte determinată de geografie, explică mentalitatea etnică. Românii nu pot fi ca scoțienii, ei n-au luptat cu natura spre a-i smulge tot ce e vital și civilizator, ea i-a hrănit cu dărnicie, fără prea multă muncă. Fuga acestui intelectual e o formă personală de apărare, de refuz al locului în care nu adastă decît temporar. Nevoia de schimbare urgentă se confirmă prin studiul în licee de variat profil și, mai ales, prin ocupațiile succesive, și chiar simultane, de pădurar, preot, poet, jurnalist, cercetător, băiat de restaurant, taximetrist și funcționar la poștă în alternanță cu preoția. Trecerea prin varii profesii, pînă la cea de preot, e o experiență de viață. Ultima,cea de preot, s-ar putea crede că este pentru el „pîinea spirituală”, înțeleasă într-un fel laic, ca afecțiune generos dăruită oamenilor, cu tot cu îndoielile ei, încurajați să creadă atunci cînd pot să creadă. Intelectul se mobilizează pentru a susține afectivul abia frînat. Florin Florescu este un preot cult. Cunoaște poezie românească și universală, este inițiat în muzică și arte plastice, e interesat de literatură scoțiană al cărei spirit vrea să-l înțeleagă. I se pare mereu că ceea ce a făcut e o experiență consumată și comută spre altceva. Conștient că nu-și poate schimba natura, nu-și impune autodisciplinarea. Toate acestea și încă mult mai mult se adună ca profit de lectură cunoscătoare a personalității autorului unei cărți cum e, neașteptat, Jurnal scoțian. Ușor se poate reconstitui o fișă psihologică și intelectuală a acestui umanist sensibil, care se cheltuie spontan în povestire cu tot ce este el ca spirit, cultură, pasiuni și stil de viață, scăldate într-o undă de umor conținut, de o veritabilă constitutivă vitalitate. Descoperind această calitate, umorul vital, cu greu am acceptat melancolia ce spune că l-a bîntuit ca licean, dar mi-a plăcut comparația de bună și originală calitate literară: „Cînd eram în ultimul an de liceu mă întrebam unde o să ajung cu melancoliile mele, grele și cenușii ca pătura cazonă pe care erau cusute inițialele numelui meu”. Florin Florescu nu este un saturnian, dar în contextul povestirii „Scriitorul de ferpare”, melancolia intră în acord, ca simptom de tristețe, chiar dacă mimată comercial.      La sfîrșitul lecturii Jurnalului scoțian te alegi cu imaginea unui refractar la sedentarism, care, în mod paradoxal, își caută locul în lume pentru o așezare definitivă. Aceasta ar putea fi lumea literaturii. Varietatea subiectelor din Jurnal se concentrează într-un discurs despre o interesantă formulă de vagabondaj intelectual, eliberator pentru autor, odihnitor pentru cel ce citește mereu altceva ce confirmă una și aceeași esență. Fără să se fi lepădat de amintirile de acasă, ele îl urmăresc, iar Florescu le scrie. Depășise introvertirea din adolescență, face diferența între ce era atunci și ce este acum. Important e că, în acest florilegiu de texte, cu întinderi diferite, se reclamă nevoia momentului de a comunica, cum și cît e de văzut. În text și în subtext se pot citi domeniile de vocație. Înainte de toate e studiul limbilor, urmărind sensul cuvintelor în traduceri, aici cele mai multe de ordin religios. Spre a te convinge e suficient să citești eseul Lemne, vișine, mîță, busuioc, ogradă, despre „ipostasul cuvintelor” românești cu înțelesurile lor numai în limba de acasă. Țara, pentru el, înseamnă o stradă unde a locuit, pădurea, Ceahlăul, biserica în care a slujit, oamenii cunoscuți și, în primul rînd limba. „Între cuvintele românești mă simt cu adevărat acasă”, e o mărturie mereu reformulată pe multe dintre paginile Jurnalului scoțian. La fel de frecvente sînt speculațiile de ordin lingvistic mai general, scrise cu pregătire de profesionist. În Scoția fiind, vrea să cunoască locurile, drumurile parcurse neobosit cu bicicleta, hanurile, fermele, gustul porridge-ului. Plăcîndu-i să vorbească, intră în dialog vrînd să cunoască oamenii, limba gaelică și legendele locului. Demonstrează o mare curiozitate de a trăi – nu știm cît – într-o lume nouă luată în posesie, atît cît se poate, cu limba și moravurile ei. Scoția, cu localnicii ei și noii veniți pe care îi slujește ca preot, fac conținutul prevalent al volumului. Jurnal scoțian e cartea unei experiențe făcută mereu stăpînit de amintirea țării părăsite, cu dorul de a-și vorbi mereu limba în care s-a născut. Drept care a transformat biserica din emigrație într-o instituție de cultură românească. Felul cum povestește toate acestea vădește cea de a doua vocație, necultivată vreodată ambițios de Florin Florescu, literatura narativă plină de spirit și culoare, într-un cuvînt, atractivă pentru inventivitatea ei. Copil fiind îl ispiteau poveștile fără sfîrșit și o spune cu subînțeles, cu bucuria de a le considera, tocmai de aceea, fermecătoare. Simți prospețimea sentimentului de moment. Cînd filmul de la televizor se întrerupea, „tata înjura, dar eu mă duceam la culcare mai degrabă bucuros să nu știu cum se termină povestea”.

Este absolut impresionantă recuperarea, prin povestire, a copilăriei inocente. La Florin Florescu marca unor astfel de amintiri e cu totul specială. Calitativ e altceva decît nostalgia amintirilor evocate de Creangă ajuns la senectute. Încă tînărul preot ortodox, slujitor în spațiu scoțian, se întoarce cu toată ființa înapoi la psihologia copilului naiv și bun. Dezbracă haina maturității și se transmută înapoi în timp retrăind vîrsta mentală a candorii și dorinței de cunoaștere, cînd prieteniile se leagă altfel. Prin trăire emoționată recuperează naivitatea netrucată, uimirea și dorința de cunoaștere ale unui copil visător. Sînt calități ale povestirii cuceritoare pentru cititorii pe blog și pentru cititorii cărții numită Jurnal, plină de memorii ale vîrstelor retrăite, scrise în stare emoțională. În memorii, semnificative afectiv, se recunosc semnele neașezării în Scoția. Dorul de viața anterioară, de oamenii care i-au umplut-o, de locurile părăsite, nu definitiv, parcă nici fizic, pulsează în povestirea plină de talent. Adînc sentimentală fiind, retrospecția se confundă cu introspecția. Nimic de înțeles fără exemple. Ascultînd la radio Cotele apelor Dunării, copilul gîndește: „Dunărea știu unde e. Am fost odată în Deltă cu ai mei… Dar orașele acelea unde apa crește sau scade nu știu unde sînt. Au nume ciudate și ar fi interesant să ajung pe-acolo, după ce mă întorc din Țara de Foc, pentru că mai întîi vreau să mă duc în Țara de foc”. Acolo, în raiul de la bunici, cum scrie, cu nevinovăția copilului bun de atunci, se joacă cu Carolică, un băiat orb, căruia îi citește subtitrarea la filmele cu Stan și Bran, îi descrie ce se întîmplă pe ecran, făcîndu-l să se prăpădească de rîs. Cînd îi moare un verișor, rememorează ritualul specific locului și le povestește copiilor, cum s-a întîmplat tragedia,între ei fiind Vera, prietena lui de fiecare vară, căreia îi arăta cărțile lui cu indieni. După care, cu inconștiență infantilă se mîndrește: „Băieții se uită la mine cu admirație, nimeni nu mai are un văr împușcat”. Starea afectivă, vibrantă, a povestirii, ca gen particular de lirism, care îi lipsește lui Creangă, ar merita un studiu de caz pe tema psihologiei emoției. Toate secvențele memorialistice despre copilărie, cuprinse în volum, pot sta sub titlul dat de autor unui fragment: O povestire pentru Ana, care m-a întrebat cine e Vera și cum este o zi în paradis. Este destul exemplul ca probă a talentului literar necultivat de preotul umanist Ioan Florin Florescu, mereu dispus să intre și în jocul copiilor din satul moldav al preoției sale, ori al copiilor din familiile românești așezate în cine știe ce colț îndepărtat al Scoției. Vezi și povestirea Blugii lui Emanuel.

Înțeleptelor judecăți de ordin moral, cu efect educativ pentru cine vrea să aibă cîștig de lectură, li se adaugă mature și îndreptățite formulări pamfletare despre starea jalnică din politica țării. Am lăsat înadins la urmă să atrag atenția asupra textului Scrisoare deschisă către senatorul „românilor de pretutindeni”. Citind albul, adică discursul din subtext, înțelegi sentimentul dramatic de frustrare a românului deprivat de propria țară din cauza disoluției morale de care se face vinovat și parlamentarul Badea, de exemplu. Revolta inteligenței contra scrisorii formale, redactată într-un alt fel de limbaj de lemn al parlamentarului, către „românii de pretutindeni”, iscă ironia conținută în atitudinea și limbajul unui astfel de român îndurerat, cum e Florin Florescu. Din textul parlamentarului, fiind reprodus ca motiv de răspuns, aflăm că politicianul de modă nouă nu îndeamnă la întoarcerea lor, nu promite condiții care să trezească speranța adresanților. Este un fel de „stați bine acolo, oriunde veți fi, noi vă veghem și așteptăm să vă folosim în campanii electorale etc.” Este tratat cu un sarcasm violent și profund cinicul parlamentar, de cel mai corupt stil balcanic, despre care știm că acum, ca și în 2011, se odihnește comod în parlament ocupînd fotolii îmbrăcate în piele de Cordoba, gras stipendiat, suficient și incult, îmbogățit prin fraudă pînă peste poate. Limbajul pamfletar al lui Florescu se articulează într-o diatribă care sancționează culpabilitatea parlamentarului de duzină, părînd a fi scrisă în numele tuturor românilor, de acasă și de „pretutindeni”. Ultimele fraze sînt de o duritate argheziană, formulate la persoana a treia, într-o logică particulară, subtilă, ce te obligă la recitire. Este un pamflet acuzator, lucid și sentimental totodată, cum nu ai mulțumirea să citești în tabloidele din țară, pentru că un astfel de condei liber, care să te răcorească, lipsește. Imediat trebuie asociat aici un articol scurt și revelator pentru ceea ce este la noi, astăzi, omul politic, devenit ministru, nu altul decît „omul nou” format în comunism. Articolul de o pagină se intitulează: Mandatul nu are viață personală, și trebuie citit ca să simți pulsul indignării omului cult împotriva semidoctului cu panaș ministerial, lăsat să conducă un popor care tace resemnat în sărăcie. Renunță la ironie spre a nu risipi o perlă în contextul execuției dure a unui om fără suflet.

Studiat, volumul se încheie cu Raport despre oameni și locuri, un manifest al bunei credințe față de misiunea sa în lumea de față și mai ales în locul deocamdată ales, Scoția. Acest credo este în același timp o sursă de informații exacte despre starea românilor de acolo. Răspunde compasiv la disperarea românilor de a găsi un loc de muncă oriunde în lume. Mai e de spus că fiind omenește compasiv cu alții, este, subînțeles, compasiv cu sine, emigrantul slujind emigranți. Nu mai ține seama kilometrilor parcurși pentru a vizita familiile de români, îndeplinind ritualurile tradiționale ale bisericii noastre, chiar și pentru cei ce s-au situat în îndepărtate insulițe din arhipelagul Hebridelor. În acest articol-mărturie avem proba unui caracter superior, devotat misiunii, în afara interesului personal de autoconservare. Prin tot ce scrie, Florin Florescu își schițează, inconștient, profilul de preot model pentru scopul trimis acolo, la capătul Europei. A ajuns pînă în Islanda pentru puținii români aflați tocmai în nordul îndepărtat, pe paralela 65. Se dăruiește cu o vădită conștiință afectivă pentru ceea ce este responsabilitatea morală și, în general, umană, față de această comunitate. Cîteva fraze confesive conving: „Eu nu mă grăbesc niciodată cînd merg la ei. Îmi place să le cunosc familiile, să mă risipesc în atmosfera casei lor, să le ascult poveștile, să le aud vorba, mai ales că sînt veniți din toată țara, ca un fel de mică Românie… Nimeni ca un preot nu știe mai bine oamenii și poveștile lor. Oameni buni, oameni răi, oameni simpli, oameni bogați, tot felul de oameni care au avut curajul sau doar disperarea să emigreze… Cu Boboteaza mă duc doar acolo unde sînt chemat, așa că oamenii mă așteaptă cu bucurie. Stau cît stau, apoi îi văd cum se frămîntă să-mi spună «o problemă». Cu preotul nu e ca la psiholog, nu e nici măcar ca o discuție cu cel mai bun prieten. Numai în fața unui preot, care le-a cîștigat încrederea, oamenii mai spun ceea ce-și spun doar cînd vorbesc singuri prin casă. Mă feresc să le dau sfaturi, pentru că nu de sfaturi cred că au nevoie, ci să-i asculte cineva… Nu sînt un preot grozav, dimpotrivă am toate păcatele și nici o virtute, dar cel puțin la asta mă pricep: știu să ascult.” Prețuindu-i modestia, floare rară, constați că face mult mai mult decît numai să asculte, cum o spun toate poveștile despre evoluția familiilor de români muncitori sau intelectuali situate în Scoția, în orașe sau la fermele din Hebride. Lui Ioan Florin Florescu i-a fost dat să conducă Biserica emigrației scoțiene, cu toate acțiunile ei, transformînd-o într-o adevărată instituție culturală românească. Florin Florescu practică, prin comportamentul său misionar, o filocalie esențialmente umanistă. Sentimentele umane adînci pot semnifica mai mult decît reușește să spună (scrie) cel care le trăiește. În ultima propoziție a Jurnalului promite să mai scrie și alte asemenea povești.

La încheierea lecturii unei astfel de cărți, începută fără speciale așteptări, ai revelația unui veritabil talent de povestitor ce ar trebui valorificat în literatura de ficțiune, fie și despre destine românești în Scoția, cum e cel din Pom cu mere. Un caz. Posibilitățile imaginative și spontaneitatea improvizării, ca libertate dată autorului de literatură, arta dialogului întreținut cu inventivitatea omului de cultură amator de exotisme, din povestirea Micuța japoneză și ajutorul de bucătar, și încă altele, sînt o dovadă certă a unui talent literar, deocamdată semnificativ ca exercițiu promițător și de folos, irosit pe bloguri. Cînd se va hotărî să scrie și literatură, se va putea spune că fiul risipitor „pierdut a fost și s-a găsit”.

Revista indexata EBSCO