Nov 2, 2017

Posted by in EDITORIAL

Nicolae STROESCU STÎNIȘOARĂ – Pagini despre Augustin Buzura

Augustin Buzura, în Bloc Notes (De ce scriu?), p. 229: „Destinul unui popor depinde de numărul conştiinţelor sale”.

 

München, 15 octombrie 1989

Săptămîna trecută am avut două întîlniri memorabile: una cu scriitorul Augustin Buzura, cealaltă cu Principesa Ileana a României.

Mai întîi l-am cunoscut pe Buzura cu care am luat cina într-un restaurant unde nu ne puteau ajunge ochii indiscreţi.

Literatura lui străbătută de dezrădăcinaţi în stare de revoltă organică neputincioasă în România actuală, dar şi punctată de scurte străfulgerări ale misterului metafizic, mă predispusese să mi-1 închipui cu o înfăţişare măcinată sau oricum marcată de nelinişti pe acest medic (specialitate, psihiatrie) scriitor.

În faţa mea sta, însă, un om cu înfăţişare echilibrată, cu expre­sivitate cumpătat-jovială, a cărui vie comunicativitate se dovedea încontinuu ancorată într-o înţelepciune parcă ţărănească, ardelenească.

Dar acuitatea opticii şi a reflecţiei nu se deroba nici o clipă. Mi-a vorbit despre preocuparea lui din ce în ce mai intensă în privinţa credinţei, a religiei şi a ideii de jertfă de sine. Rugăciunea din grădina Ghetsimani e temă centrală de meditaţie şi îi inspiră, în mod decisiv, scrierea viitorului roman.

Mi-a spus că Ceauşescu e paranoic, probabil bine intenţionat în nebunia lui, în timp ce Elena Ceauşescu este rea şi proastă în acelaşi timp. Temele naţionalismului menit să cimenteze cultul personalităţii şi le-a construit cu perseverenţa neabătută a paranoicului care înaintează consecvent spre apogeul patologiei lui.

Cu privire la relaţiile cu oamenii aparatului represiv, mi-a spus că în fond şi securiştii gîndesc la fel ca ceilalţi. Acţiunea de supraveghere şi represiune izvorăşte numai dintr-un oportunism cinic.

(Nicolae Stroescu Stînişoara, „În Zodia Exilului – Întrezăriri”, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, pag.263 şi 405)

 

München, 3 decembrie 1989

Aseară, întîlnire la un restaurant italian cu scriitorul Augustin Buzura, care venea din Anglia fiind în drumul de întoarcere în ţară. La întîlnire participă şi Ion Ioanid cu soţia.

O bună parte din discuţii s-au învîrtit în jurul lagărului de la Cavnic, de unde a evadat cîndva Ioanid (iar Buzura este originar din regiune) şi, mai ales, în jurul istoriei partizanilor români — solitari sau în grupuri — care au dat de furcă Securităţii.

Buzura a cercetat îndelung la faţa locului, în mai multe regiuni ale ţării, memoria acestor drame ale răzvrătirii cu arma în mînă nu numai împotriva comunismului, ci şi împotriva oricărui compromis. Luînd calea codrului, oamenii aceştia se decideau pentru o libertate radicală, în condiţiile nonlibertăţii ridicate la rang de sistem definitiv. În fond, ei încercau să recreeze în peşteri, văgăuni, în labirinturile stufărişurilor şi pe vechi drumuri de culme, o Românie nesubjugată, un teritoriu precar, dar etern.

Gînduri ca acestea însoţeau tăcut convorbirea cu Buzura, iar nişa în care ne adunaserăm în acest restaurant italian münchenez devenea o peşteră a ecourilor unei poveşti de sînge, dor, tortură, sacrificiu, uitare şi bocet pierdut al partizanilor din arcul carpatic.

Buzura a integrat în romanul lui, pe care nu l-am citit, Feţele tăcerii, fragmente ale acestei istorii atroce şi am discutat despre posibilităţile reconstituirii unei cronici a ei. Ioanid, în jurnalul lui de închisoare, din care pînă acum nu a publicat nimic, redă o serie de fragmente ale întîmplărilor acestora, aşa cum i-au fost relatate de camarazii de închisoare, implicaţi în luptele de partizani şi procesele care au urmat.

Buzura spune că există însemnări şi ale unor învăţători, preoţi şi alţi fruntaşi ai satelor din zona de operaţii a partizanilor şi a extrem de durei contraofensive a Securităţii şi trupelor ei de intervenţie.

Bineînţeles că baza cea mai bogată în informaţii a unei viitoare cronici a luptei partizanilor români se află în arhivele Securităţii şi ale tribunalelor militare. Să sperăm că, atunci cînd România va fi din nou liberă, ele nu vor fi distruse.

Am redeschis în dialogul cu Buzura tema trăirii şi gîndirii relgioase. Ca şi la înîlnirea anterioară, el mi-a arătat că aceasta îl preocupă la modul major.

(Nicolae Stroescu Stînişoara, „În Zodia Exilului – Întrezăriri, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, pag. 119, 120)

 

Bucureşti, 31 mai, 1999

Timpul celor două înîlniri cu Augustin Buzura suspenda disonanţele, contrarietăţile, anxietăţile şi iritările iscate de contactul cu o lume românească aflată sub teroarea economicului faţă de care reacţionează prin derută resemnată sau prin cea mai virulentă corupţie.

Stînd în ultimile rînduri ale cozii la integrarea euro-atlantică România şi-a început ritualul iniţiatic prin dezmembrarea sau dizolvarea propriei industrii, catehizarea acelei mondializări financiare şi comerciale la care nu poate avea acces, ridicarea întregului popor la rangul de cumpărător entuziast – cînd are cu ce – al avalanşei de bunuri de consum occidentale. Dealtfel, nu e aşa că, după cum se ştie de mult nu numai la Washington: „democraţia nu este altceva decît desfăşurarea nestînjenită şi consecventă a capitalismului?!”

Cînd mă întîlnesc cu Buzura nu sunt obligat să înnot, cu grije sau cu furie, prin asemenea confuzii. Ne-am întîlnit, „sub mantia discreţiei”, încă de pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, am remarcat după Decembrie 1989 o anumită distanţare a lui faţă de unii oameni şi unele idei ale curentului de opinii de care mă simţeam şi eu legat. Mi-a fost criticat şi reclamat de unii, alţii au preferat să-l uite. Păcatul superficialităţii atît de răspîndit printre compatrioţii  noştrii şi-a spus repede cuvîntul: „Buzura este un oportunist.”  Ceea ce era nu numai o nedreptate, ci şi o prostie. Dar era şi este încă timpul nedreptei-prostii.

Eu consideram că Augustin Buzura, cu care nu am încetat să comunic pe cît era cu putinţă, are dreptul la drumul lui propriu, fie şi un al treilea drum.

După întîlnirea discretă cu el în octombrie 1989, la München, notam: „Mi-a vorbit despre preocuparea lui din ce în ce mai intensă în privinţa credinţei, a religiei şi a ideei de jertfă de sine. Rugăciunea din grădina Ghetsimani e temă centrală de meditaţie şi îi inspiră, în mod decisiv, scrierea viitorului lui roman”.

Acest roman a apărut acum, la Bucureşti, în Editura Univers, sub titlul „Recviem pentru nebuni şi bestii” şi, din puţinul citit pînă acum, constat, într-adevăr, în acest roman (mai autobiografic decît altele) urzeala şi invocaţia religioasă.

S-a bucurat cînd, cu cîteva zile mai înainte de a părăsi Bucureştii, l-am chemat la telefon şi l-am felicitat pentru această spargere, în romanul contemporan, a barierii către divin. „Aţi spart găoacea dură a claustrării socio-psihologice a romanului. I-aţi eliberat profunda respiraţie religioasă de a cărei lipsă suferă, cu siguranţă, şi romanul german actual.”

(Nicolae Stroescu Stînişoară, „Întrezăriri – Itinerarii istorice şi metaisorice”, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti 2010, pag.253, 254)

 

Bucureşti 3 Octombrie 1999

Asupra zileleor mele bucureştene însemnările vin cu întîrziere şi sunt, adesea, mai scurte ca de obicei. Am luat masa cu Augustin Buzura la restaurantul Premiera, ţinut de vechiul cunoscut, domnul Oltean, amabilul pasionat gastronom, care înainte de Decembrie 1989 a fost medic dentist la München.

La întrebările mele, Buzura mi-a răspuns că „Recviem pentru nebuni şi bestii”, noul lui roman, s-a epuizat repede, dar nu a avut ecou în lumea intelectuală. Lucru destul de ciudat (sau deloc ciudat?) avînd în vedere nu numai actualitatea temelor abordate, ci şi momentele de participare la dimensiunea religioasă care joacă un rol major în ţesătura acestui roman. Ne izbim încă odată de neatenţia sau chiar insensibilitatea unor însemnate categorii de intelectuali şi scriitori români la dimensiunea religioasă?

Dar Augustin Buzura mi-a dăruit ceva cu totul neaşteptat. Mi-a împărtăşit povestea memorabilei lui întîlniri, pe la sfîrşitul anilor 70, cu Mihai Cismărescu, dela Eurpa Liberă (numele lui de radio, era Radu Gorun) despre care eu nici nu visasem că l-a cunoscut, şi care e omul pe care l-am preţuit şi iubit cel mai mult din tot itinerarul exilului meu.

A.Buzura, care nu ştia nimic despre marea prietenie dintre mine şi răposatul Cismărescu, mi-a spus că îi datorează acestuia mare recunoştinţă pentru sfatul şi orientarea acordate într-un moment de răscruce în viaţă şi în drumul lui de scriitor. Venise la München, împreună cu scriitorul Sălcudeanu (autorul romanului Biblioteca de la Alexandria), pentru o înîlnire cu scriitori străini. Cu totul pe neaşteptate l-a chemat la telefonul de la hotel Mihai Cismărescu, care i-a spus că s-ar bucura foarte mult dacă l-ar putea înîlni. Augustin Buzura i-a răspuns că îi face deosebită plăcere acest telefon, cu atît mai mult cu cît cel care îi vorbeşte îi este cunoscut din emisiunile Postului de Radio Europa Liberă, dar nu îi este posibil să se desprindă de  cei cu care este cazat împreună la hotel. Cismărescu l-a rugat să se mai gîndească dacă totuşi nu ar putea găsi o cale. El îi va telefona din nou. Ceea ce a şi făcut. Augustin Buzura, cu părere de rău,  i-a vorbit din nou despre imposibilitatea în care se găseşte de a da urmare dorinţei de înîlnire care le este comună. Cismărescu i-a cerut din nou să reflecteze totuşi la o posibilitate. Cînd şi la al treilea telefon Augustin Buzura i-a spus că nu poate, M.Cismărescu i-a replicat: „Vă menţineţi la acest refuz, chiar ştiind că cel care doreşte să vă vadă este un cititor al cărţilor dumneavoastră, care suferă de cancer?” Augustin Buzura a acceptat imediat invitaţia. M.Cismărescu i-a explicat  cum poate ajunge la el cu un taxi. Îl va aştepta în faţa casei. Augustin Buzura i-a spus lui Sălcudeanu că a dat de un vechi amor al lui şi că se pregăteşte pentru o noapte de dragoste. Cunoscînd dăruirea românească a acestui vechi exilat care era Cismărescu şi pasiunea lui pentru cultura şi literatura română cred că a şi fost o noapte a dragostei.

Augustin Buzura spune că Mihai Cismărescu i-a făcut o descriere temeinică şi decisivă a situaţiei est-vest, a poziţiei şi intenţiilor concrete occidentale. I-a zugrăvit şi un tablou al Postului de Radio Europa Liberă din perspectivă interioară. I-a demitizat, „fără a defăima”, pe unii dintre cei care lucrau acolo. Augustin Buzura tocmai parcurgea o perioadă de mare nemulţumire şi revoltă şi se gîndise că, întrucît în ţară sistemul respingea orice tentativă de schimbare, ar trebui să-şi găsească un mod de acţiune din şi dinspre occident. Dar Mihai Cismărescu (care era departe de a fi un predicator al resemnării) i-a făcut totuşi o analiză lucidă a situaţiei internaţionale şi a perspectivelor reale care rezultă pentru  România, din care Augustin Buzura şi-a putut trage propriile concluzii. În noaptea aceea Buzura şi-a scurtat dintr-odată drumul eliberării de unele iluzii, a acceptat renunţarea la speranţe pe termen scurt , şi-a dat seama că, în confruntarea necesară cu durităţile unei istorii impuse, locul lui era în ţară. Dar acelaşi Mihai Cismărescu, după ce îl ajutase la hotărîrea de a rămîne pînă la capăt în România, a luat în considerare şi eventualitatea unei primejduiri care să îi impună fuga (pentru nu se ştie cît timp) din ţară. I-a indicat lui Augustin Buzura unele căi de urmat în cazul unei părăsiri  „ilegale” a ţării, a unei fugi din Ţară. I-a descris cum poate ajunge la centrul de refugiaţi din Austria şi la un birou american de unde îl poate chema la telefon, la München, la Radio Europa Liberă. I-a spus că el personal l-ar putea trece, în prima fază, ilegal din Austria în Germania. Mihai Cismărescu era un mare amator de drumeţie prin munţi, iar frontiera dintre Bavaria şi Austria este întretăiată adeseori de potecile parcurse şi de mine şi Inge în excursiile noastre obişnuite.

În ciuda lipsei de secrete dintre mine şi Mihai Cismărescu, în problemele de serviciu şi în chestiunile româneşti, nu îmi amintesc ca el să-mi fi menţionat în termeni precişi această întîlnire cu Augustin Buzura, care aruncă pentru o clipă o lumină asupra portretului acestui sfios călăuzit de o nesfărşită fervoare.

Încă din primii ani după stabilirea mea la München, era prin 1971-72, pe timpul cînd contactele mele cu Radio Europa Liberă erau neregulate, l-am putut vedea pe Mihai Cismărescu întîmplător, dar în mod repetat, într-o postură care, după cum mi-am dat seama mai tîrziu, trăda ceva din stilul şi convingerile lui. Locuia destul de aproape de mine şi Sîmbăta sau Duminica, în timp ce eu şi soţia mea ne grăbeam să prindem un tramvai pînă în 7 dimineaţa, ca să luăm la timp trenul pentru excursiile noastre pasionate în munţii Bavariei, îl vedeam din tramvai coborînd cu mers vioi dar capul puţin aplecat înainte – părea întotdeauna în căutare a ceva şi scufundat în gînduri – pe strada care ducea către sediul Europei Libere. Desigur week-endul era şi pentru el liber, dar Cismărescu nu făcea uz de acest drept, ci ajungea la birou în zori de zi, înaintea celor care erau într-adevăr de serviciu, pentrucă vroia să fie sigur că Secţia de Ştiri, pe care el o organizase şi conducea, a selecţionat din noianul de corespondenţe sosite în timpul nopţii dela Agenţiile de Presă din întreaga lume, esenţialul şi mai ales tot ce era relevant şi interesant pentru români. Căci omul acesta, lipsit de orice ostentaţie dar pasionat, intelectual subtil dar, sub aparentă maleabilitate, spirit luptător, nu numai că era pătruns de idee dar încontinuu neliniştit că ea nu a fost percepută în toată bogăţia ei de sensuri şi consecinţe şi oglindită în formulări impecabile. Cismărescu iubea şi el natura şi munţii şi apucase să îi cunoască, în marşuri lungi de-alungul rîurilor albastre-aurii sub streaşina pădurilor sau veghea înspumată a sîncilor, dar cum găsise timpul necesar, cum îl smulsese disciplinei monahale a biroului de care părea lipit în nesfîrşită cizelare a cuvîntului şi semănare de gînduri, era unul din secretele acestui om atît de comunicativ şi de discret în acelaşi timp. Sunt sigur însă că acele incursiuni prin văi, neînrobite de civilizaţie şi nenăpădite de zumzetul „actualităţilor”, însemna pentru el şi un refugiu înapoi. Plecat încă din 1938 din România pentru aprofundarea studiilor, omul preumblat în trei limbi şi mari literaturi occidentale dar în primul rînd îndrăgostit de literatura română, juristul acesta, estet (dar puţin interesat de propria aparenţă exterioară),  trăise şi îşi însuşise cu o infailibilă memorie curbele istoriei internaţionale contemporane (convins de preponderenţa celor descendente, neliniştit şi revoltat, însă neresemnat), dar interesul major şi scrutarea neobosită a profunzimilor şi virtualităţilor îi rămîneau aţintite asupra istoriei românilor. Şi cu toate că plin de modestie, nu le făcea uşoară viaţa intelectualilor români uituci ai acelei istorii care chiar ignorată trăia de fapt, în bine sau în rău, şi în ei înşişi, atunci cînd arunca în discuţie interogări retrospective sau prospective asupra istoriei româneşti, căci ineditul acestora pentru ei nu aveau cum să-l întîmpine cu pretinsa superioritate a celui care „lăsînd în urmă frontierele” României şi-a luminat privirile la „istoria cea mare”, căci aici el le-o luase de mult şi temeinic înaite, dar fără a goli-o de sens şi consecinţe pe cealaltă, „mai mică”, dar de neîndepărtat din centrul destinului. Iar zîmbetul lui Cismărescu se mai încărca şi de o întrebare mută oarecum amuzată dar niciodată retrasă sau îndulcită. Noroc că olteanul dela München cu toate că deloc placid părea să nu-şi piardă niciodată umorul. Nici faţă de acei români pe care, în baza unei îndelungate experienţe a exilului, îi desluşea repede ca trăind şi gîndind purtaţi de o istorie ale cărei ecouri tragice şi imperative morale nu mai puteau ajunge pînă la ei.

Revista „Curierul Românesc” care apărea în Suedia, a luat în 1981 o serie de interviuri unor personalităţi ale exilului românesc. La întrebarea: „Cine eşti, Mihai Cismărescu?”, acesta a răspuns: „Sunt un exilat şi nimic mai mult. Un exilat român”. Un răspuns de o simplitate aproape impersonală în care însă era conţinută ca într-un sîmbure tare şi scorţos întreaga bogăţie gingaşe dar invincibilă a fecundităţii acestui spirit atît de nelinişti dar atît de fidel. Căci exilul îi apărea lui Cismărescu ca un purgatoriu care purifică fără a desrădăcina. „Pentru mine”, spunea Cismărescu, „exilul nu este numai un rău, el este în acelaşi timp un noroc şi un nenoroc în viaţa noastră de români. El sporeşte uneori valenţele creatoare ale neamului.” (ibidem pag.6).

Dincolo de tăcerile lui cu priviri încărcate de aşteptare şi de surdina pusă mereu sentimentelor, Cismărescu cunoştea şi limba confesiunii neocolite. În interviul acordat revistei „Curierul Românesc” în 1981, Cismărescu îşi mărturiseşte fervoarea pentru limba română şi pămîntul românesc: „Acestea sunt pasiunile mele. Şi această pasiune mă face să trăiesc, mă ajută într-un fel în această pribegie. Mi-e greu să uit ceea ce consider a fi contextul spiritual şi sufletesc al fiinţei mele. Da, am copilărit la Craiova, oraşul meu natal, pe o stradă unde s-a născut Titu Maiorescu, la şcoala primară învăţătorul – un dascăl aspru – se chema Ţuculescu, tatăl viitorului pictor de renume pe care îl zăream atunci în recreaţie, un adolescent necunoscut; la Colegiul Carol am învăţat pe aceleaşi bănci pe care îşi frecase uniforma şi hainele Nicolae Titulescu, iar în drum spre liceu treceam zilnic prin faţa unei Şcoli de Meserii pe care o frecventase Brâncuşi…..   Ţuculescu, Brâncuşi sub lumina acestor genii româneşti am păşit în viaţa şi – poate este naiv să o spun – dar sunt mîndru de obîrşia mea şi cred fără nici o rezervă în posibilităţile de creaţie ale spritului românesc. Şi aceasta mai ales decînd trăiesc printre alte popoare, în Occident”. Dar în aceeaşi declaraţie Cismărescu îşi exprima convingerea că „în mod hotărît, politicul nu este adevărata dimensiune a exilului”. Aici nu se manifesta nici o tendinţă de indiferentism sau neutralism politic faţă de care viaţa şi activitatea lui Cismărescu se găsea la antipod. Dar în ochii lui sfredelitori de confuzii, patimi şi reducţionisme politice exilul era o provocare integrală şi de aceea cerea un răspuns atotcuprizător venit din adîncurile fiinţei. Exilul ori era o experienţă spirituală ori nu era decît încă o svîrcolire a uitării Sensului, „în acest univers al violenţei, ipocriziei şi imposturii”. Şi această confruntare cu feţele schimbătoare dar tenace ale negativităţii radicale, sub pînda căreia se află exilatul, face parte din urcuşul abrupt în căutarea unor adevăruri fundamentale, acest itinerar al purificării pentru a putea intensifica lucididatea şi dragostea, aşa cum a înţeles şi trăit exilul Mihai Cismărescu.

Mihai Cismărescu a murit în 1983 de pe urma acelui cancer pe care i-l menţionase, scurt, lui Augustin Buzura. Face parte dintre acei trei directori ai Departamentului Român al Europei Libere care au sucombat de cancer. Au existat presupuneri insistente că cei trei s-au îmbolnăvit de cancer în urma unei iradieri pusă la cale de Serviciul Secret din România. Eu nu am încurajat niciodată asemenea presupuneri, care, justificate sau nu, deveniseră şi ele o armă în războiul psihologic dus împotriva Europei Libere. Dar, cu prilejul înmînării unor decoraţii şi distincţii unor foşti slujitori ai Europei Libere, Preşedintele Ion Iliescu a menţionat morţile celor trei directori (ceilalţi doi fiind Noel Bernard şi Vlad Georgescu) spunînd că „se cunoaşte că au rămas încă insuficient elucidate” iar autorităţile române colaborează cu anumite instituţii inernaţionale pentru stabilirea adevărului asupra lor şi a altor atentate îndreptate împotriva Europei Libere.

Ce o fi crezut Cismărescu despre cauzele bolii lui nu ştiu, căci  el era prea discret pentru a atinge acest subiect, dar am putut vedea cum gîndul şi grija pentru România l-au însoţit şi pe patul de moarte, pînă la capăt.

 

(Nicolae Stroescu Stînişoară, „Întrezăriri – Itinerarii istorice şi metaistorice”, Editura Institutului Cultural Roman, 2010, Bucureşti, pag. 266-271)

Revista indexata EBSCO