Nov 2, 2017

Posted by in EDITORIAL

Dan ANGHELESCU – “Convorbiri”…cu Basarab Nicolescu

Pentru orice român, chiar şi pentru aceia în a căror preocupare literatura, dintr-o nefericită sincopă a vremurilor, nu mai reprezintă decât un fenomen de interes secundar, revista Convorbiri Literare este legată indestructibil de cel puţin trei dintre numele identitar-emblematice ale spiritualităţii româneşti: Eminescu, Creangă, Caragiale.

Realităţile din ultimele timpuri se pare că ne-au împins în tot mai cronicizate degringolade.

Şi totuşi, paradoxal, într-un asemenea prezent, Convorbirile Literare îşi reconfirmă, din varii puncte de vedere, o tinereţe şi o clarviziune a orientărilor ce reamintesc începuturile din urmă cu un veac şi jumătate, când s-a produs eclatanta lor apariţie. Ca şi atunci, azi se face simţită vocaţia acestei publicaţii de formator şi modelator spiritual. Ceea ce, dintr-o anume perspectivă, sugerează o situare în proximităţile conceptului german cunoscut sub numele de Bildung. (Încă din mistica lui Meister Eckhart verbul bilden căpătase un sens special, acela de formare, exprimat în imaginea olarului care dă formă unui vas din lutul amorf. Imaginea respectivă fusese apoi transferată asupra creaţiei spirituale, considerându-se că sufletul uman este un receptacol al harului divin. De unde, în subsidiar, s-a produs o nouă conecţie cu încă un cuvânt care, evident, iradiază: überbilden. Îl regăsim tot la Meister Eckhart şi el înseamnă a se transfigura).

Reamintim toate acestea pentru că, se ştie, Convorbirile au fost acelea care au declanşat o amplă transfigurare spirituală a tuturor generaţiilor de intelectuali ce s-au succedat începând de atunci în cultura românească. Aşa se face că, şi în actualitate, fiecare nouă apariţie echivalează cu o reinstituire de valori şi temeiuri ce survin dintr-o tradiţie deja impresionantă. Din continuitatea lor rezultă acea eminenţă a înaltelor puteri care acordă o incontestabilă legitimitate. Înţelegem astfel şi gestul lui Nicolae Titulescu atunci când, la masa tratativelor de la Versailles, venise cu impresionanta colecţie a Convorbirilor Literare ca suport şi argumentum ad verecundiam pentru pledoariile lui în favoarea României.

Din perspectiva celor despre care am amintit mai sus apreciem că se cuvine să aducem în discuţie orientarea singulară a acestei publicaţii sub raport cu o anume stare de severă disonanţă, vizibilă ca formă de manifestare în prezentul nostru post-decembrist. Ea s-a concretizat în tendinţa obstinată de ignorare cvasi totală a literaturii şi revuisticii exilului românesc. Nejustificata marginalizare şi tăcerea aşternute asupra acestora lasă în urmă impresia unei, deloc inocente, prelungiri a interdicţiilor din perioadele în care politicile culturale erau instrumentate de aparatnicii lui Leonte Răutu.

Consideraţiile dezamăgite ale profesorului Mircea Anghelescu subliniau cu limpezime neverosimilul unor asemenea situaţii: „…încercări de abordare, scria profesorul, mai mult sau mai puţin globală – şi implicit teoretică – a exilului nostru literar şi a perspectivei unice asupra literaturii din a doua jumătate a secolului trecut au lipsit /…/ aproape cu desăvârşire, din critica românească a ultimilor ani /…/ Este unul dintre principalele reproşuri care se pot face intelectualilor români /…/ când însăşi ideea de bibliotecă şi de publicare a valorilor culturale naţionale n-a ajuns să constituie o prioritate pentru cei care decid, şi nici măcar pentru cei care decid în domeniul respectiv.” (Mircea Anghelescu, Literatură şi biografie, Universal Dalsi, 2005, pp. 108-109. )

Tragica experienţă politică şi literară a exilului, excluderea valorilor lui din toate strategiile cultural-educaţionale ce le-ar fi putut readuce în vizibilitatea publicului actual vorbeşte limpede despre o tentativă latentă de memoricid.

Desigur, au existat şi destule reacţii ale unor cercetători (Nicolae Florescu, Florin Manolescu, Cornel Ungureanu, Mihaela Albu, Gabriel Stanescu, Gheorghe Glodeanu, Georgeta Orian) care au dezavuat şi au încercat să atenueze aberanta excludere, prin uitare, a istoriei recente a României, fractură gravă ce afecta însăşi esenţa, ca Instituţie, a istoriei noastre literare.

Abia pe fondul unei asemenea stări de lucruri s-a detaşat cu limpezime poziţia singulară a Convorbirilor, reconfirmând nu numai vocaţia de modelator spiritual, ci şi o propensiune, specială, către un iluminism care îi este propriu încă de la începuturi. Desigur, vorbind aici despre iluminism, îl înţelegem în conotaţiile lui de concept meta-istoric, deci repetabil, deci circumscris unui deziderat al „auto-determinării raţionale a omului” care, în fundamentările sale antropologice, a mai fost, se poate spune, „identificat retrospectiv şi în sofistica greacă (şi chiar) în stindardul luptei pentru emancipare a mişcărilor studenţeşti din anii 60-70.”(v. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, ed.ART, 2009, p.99.)

După exilul de un sfert de veac, în urmă cu aproape un deceniu, în paginile Convorbirilor îşi făcea reintrarea în publicistica de acasă unul dintre marii seniori ai gândirii şi scrisului românesc, Basarab Nicolescu.

Fizician, literat şi filosof, personalitate cu o carieră europeană de excepţie (Profesor la Universitatea Paris VI, Pierre et Marie Curie, teoretician la Centre National de la Recherche Scientifique, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi de mare prestigiu, membru de onoare al Academiei Române), Basarab Nicolescu îmbrăţişase deopotrivă universul particolelor elementare, cât şi imponderabilele teritorii ale ştiinţelor spiritului (Geisteswissenschaften). El aducea în meditaţiile sale un orizont de regândire a lumii şi a fenomenului atât de vast şi controversat al cunoaşterii. Cel care în 1973, prin cercetările sale teoretice descoperea Odderonul, oferind un nou câmp de cercetare în fizica particulelor elementare, lansa, la scurtă vreme şi un tulburător manifest al transdisciplinarităţii. Termenul acesta utilizat de Basarab Nicolescu în volumul Nous, la particle et le monde, medaliat de Academia Franceză, denumea o ştiinţă a cunoaşterii nefragmentate, cunoaştere a „… ceea ce există între discipline, ceea ce traversează disciplinele, dar şi ceea ce este dincolo de orice disciplină” (v. Petrişor Militaru, Luiza Mitu, Basarab Nicolescu sub semnul septenarului, Aius, 2012, p. 36.)

Fizicianul care elaborase o metodologie de informare spirituală, întemeiată pe certitudinea existenţei unor niveluri diferite de realitate (sintagma respectivă exprimând conceptul cheie al Transdisciplinarităţii), în 1986 redacta documentul de lucru al Conferinţei UNESCO de la Veneţia (Declaraţia de la Veneţia) pe tema Ştiinţa şi frontierele cunoaşterii. În anul imediat următor devenea fondator şi preşedinte al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare de la Paris.

Ceea ce frapează în scrierile lui Basarab Nicolescu (începând încă de la cunoscutul eseu despre Ion Barbu, Cosmologia jocului secund, publicat în 1968) este acel straniu Ceva care survine din imponderabilul situării sale în plurivocitatea proximităţii cu metafizica.

Autorul Teoremelor poetice aducea în paginile Convorbirilor nu numai un sunet aparte, ci şi o tematică, în momentele acelea, inexistentă pentru marea majoritate a publicaţiilor româneşti: exilul literar. Reintrat în publicistica de acasă (conştient că istoria literaturii române nu va fi nici adevărată şi nici nu-şi va dobândi altitudinea morală şi ştiinţifică atâta timp cât exilul, partea ei încă neluminată, nu avea să reintre în circuitul curent al valorilor naţionale) publica la Convorbiri un articol despre Întregirea culturii române. Era un gând care-l însoţise mereu după cum mărturisea: “Din primul an al sosirii la Paris, în 1968, printr-un ciudat instinct al memoriei, am început să colecţionez tot ceea ce găseam în legătură cu exilul românesc şi păstram urme ale evenimentelor la care participam eu însumi. Am continuat timp de peste 45 de ani să constitui colecţia mea.” Astfel, în paginile Convorbirilor, literatura exilului îşi afla una din cele mai avizate şi autentice voci. Iată câteva titluri semnificative: Despre Dumnezeu, Raporturile lui Eugen Ionescu cu Dumnezeu, Rolul terţului ascuns în conversiunea tehnoştiinţei, Horia Stamatu şi Imperiul liniştii. Basarab Nicolescu îi readucea în memoria naţiei pe Horia Stamatu, pe Stéphane Lupasco, pe Vintilă Horia ori pe L.M. Arcade cu celebrul său Cenaclu de la Neuilly.

Pentru Basarab Nicolescu, exilul, aşa cum l-a ilustrat în Convorbiri, dar nu numai, este un fenomen a cărui esenţă poate fi exprimată prin armonia a două realităţi lăuntrice a căror complementaritate rămâne totală: Credinţă şi cunoaştere. El are o modalitate cu totul specială de a privi, de a da relief şi pregnanţă spiritualităţii exilului. Se face remarcat un simţ aparte de a-şi apropia cititorii mereu călăuzindu-i către indicibilul ascuns al tuturor lucrurilor. E o fenomenologie în care se simte prezenţa lupascianului terţ inclus, dar şi mistica tumultuos cuprinzătoare de fiinţă a lui Vintilă Horia. Abordările sale devin subtile încărcături şi iradiaţii multiple de sens. Nu e de mirare că după lectura uneia dintre tulburătoarele sale cărţi (La science, le sens et l’évolution. Essais sur Jakob Boehme), premiată în USA, mereu scepticul Emil Cioran îi adresa, într-o epistolă din decembrie 1988, un elogiu, rarisim în obişnuinţele sale, scriindu-i: „…si j’etais moins âgé auraient pu ébranlér mon scepticisme congénital”.

Când, cu mai mult de un deceniu în urmă, complexul fenomen al exilului românesc (şi, evident, nu numai cel literar) îşi afla exprimarea în Convorbirile Literare sub semnătura lui Basarab Nicolescu, acele veritabile exerciţii de admiraţie imprimau o notă distinctă asupra întregii configuraţii a revistei. Necesarele (dar, la momentul acela, evident neagreatele) strategii recuperatorii pe care le adopta, lăsau să se întrezărească o discretă alură de avangardism sui generis. Era limpede, în orientarea revistei domina înţelegerea că discursul scris, vorbit, memorat şi rememorat în esenţele lui reprezintă coloana vertebrală a unei culturi. O cultură ce nu se reduce la cantitate, la un bagaj, la un stoc de informaţii, pentru simplu fapt că ea presupune, în special, o calitate a unei anumite sensibilităţi identitare. Pe asemenea coordonate se făcea simţită persistenţa acelui sentiment de pietate a literaţilor despre care, la începutul veacului XX, vorbise unul dintre străluciţii directori ai Convorbirilor, Simion Mehedinţi. În post-decembrismul nostru însă devenise vizibilă o acută inapetenţă faţă de memorie. Şi fenomenul se insinua ca un fel de spirit al veacului XXI, din moment ce istoricul Tony Judt afirma că devenise tot mai vizibilă perversa insistenţă „…a contemporanilor de a nu înţelege contextul dilemelor din prezent, /…/ de a încerca din răsputeri mai degrabă să uite decât să-şi amintească.” (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, p.12.)

Convorbirile însă se situau pe o poziţie total opusă unor asemenea derapaje. Aşa se face că, în numărul 12 din decembrie 2007, profesorul Alexandru Zub scria despre Memorie şi istorie recentă. Se vorbea despre confuzia valorilor, despre complicităţile intelighenţiei, responsabilă, până la un punct de marea derivă spirituală a lumii. Paginile respective căpătau o densitate specifică şi prin prezenţa a încă uneia dintre, la fel de autenticele şi autorizatele, voci ale exilului: Nicolae Stroescu Stînişoară. Până la momentul trecerii sale în nefiinţă, fostul director al Europei Libere avea să fie un colaborator constant şi deosebit de valoros al Convorbirilor. Între numeroasele materiale apărute sub semnătura lui merită reamintit acel amplu interviu cu Vintilă Horia, interviu care, iniţial, fusese difuzat la Radio Europa Liberă. Dar şi articolul intitulat Eclipsă de Dumnezeu.

Pe asemenea coordonate, prezentul Convorbirilor Literare se iluminează sub o aureolă de clasicitate ca una dintre instituţiile ce se dedică memoriei şi spiritualităţii româneşti.

Revista indexata EBSCO