Nov 2, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Afte și oftaturi

Sintetica prezentare de pe coperta a patra a romanului Transfer (Ed. Polirom, 2017), apărut sub semnătura lui Liviu Ioan Stoiciu, constituie, cum este și firesc, o bună introducere la subiectul cărții și mă scutește de scrierea unor parafraze: „În 1977, anul marelui cutremur, Olimpiu este un tânăr pedagog la un internat de liceu din provincie, fără vreo perspectivă de avansare profesională și având relații uneori de-a dreptul periculoase cu elevii pe care îi supraveghează. Are o soție, Dida, și un fiu, Mihai, iar apartamentul lor este mereu călcat de socri, de părinți, de frați și surori. Dintre aceștia, se remarcă Radu, fratele Didei, diagnosticat cu o boală psihică, dar care, după cum descoperă Oli, are abilitatea de a transfera în conștiința sa spiritul unui plutonier al armatei române din 1917 și notează cu acribie povestea acestuia într-un jurnal. Cititorul devine astfel martorul vieții cotidiene sub regimul comunist, marcată de sordid și de frica de autorități, precum și al momentelor tensionate prin care treceau soldații români spre finalul Primului Război Mondial. Două lumi îndepărtate și la fel de cenușii se întâlnesc în Transfer, o frescă a unor epoci de mult apuse”.

Cine îl știe pe Liviu Ioan Stoiciu, nu are nicio dificultate în a-l recunoaște sub masca protagonistului, Olimpiu (recte O-liviu), iar aceasta nu neapărat datorită tentativelor suicidare comune avute la tinerețe sau a descrierilor recognoscibile („«un metru şaptezeci», cu trăsături fine, gropiţă în bărbie, ochi aprigi, «drăguţ», sportiv, sever, introvertit […] și e înnebunit de aftele bucale […]” – p. 10). Mi-am dat seama chiar de la bun început de aceste asemănări, atunci când am citit că personajul suferă din cauza aftelor bucale. Cuvântul „aftă” sau „afte” apare de nenumărate ori pe parcursul romanului (de peste șaptezeci de ori, adică o dată la patru pagini) și mi-aș îngădui să văd aici efectele unei traume de ordin medical suferite de Liviu Ioan Stoiciu. Chiar dacă eu nu țin jurnal, îmi aduc aminte că, în ultima săptămână a lunii septembrie din anul 2004, am fost împreună cu autorul romanului Tranzit în Germania, ocazie în care mi-a umplut mașina cu sticle de Kynley. Așa auzise el: că se va vindeca de aftele bucale, care îl chinuiau destul de tare, dacă va bea zilnic doi litri din acest suc. Din păcate, nu am sesizat nicio ameliorare a durerii, dar am reținut năduful suferindului la capătul primei sale ieșiri în străinătate: „M-am lămurit și cu Occidentul vostru!” (ca și cum ar fi fost al nostru și al urmașilor noștri…).

Asemenea autorului, pesimistul și scepticul personaj manifestă o aceeași intransigență morală, el exprimând o similară uimire în fața a tot ceea ce vede în juru-i („Olimpiu face ochii mari, recunoaşte că e rupt total de realitate, trăieşte în lumea lui, naivă” – p. 305). Și autor, și personaj sunt interesați de o aceeași parte nevăzută a lucrurilor: câmpuri (magnetice, bioenergetice); energii (negative, cu agresiune și deblocare energetică); fenomene (stranii, paranormale, cu dedublări de personalitate), practici terapeutice (bioenergia, preso-punctura, cristalele, piramida energetică, sacroterapia), experienţe neobișnuite (extracorporalitate, călătorii astrale, proiecţii spirituale). Tuturor acestora li se adaugă coincidențe deloc întâmplătoare, manifestări ale capacității extrasenzoriale, transmiteri telepatice de informații, dispariţii și apariții misterioase sau fantomatice, prezențe ale lumilor paralele, exercitări ale anomaliilor gravitaţionale. (În legătură cu acest ultim aspect, văd și acum chipul uimit al lui Liviu Ioan Stoiciu, în cursul sus-amintitei călătorii comune în Germania, atunci când a aflat de la poetul și traducătorul Christian W. Schenk senzaționala știre, doar pentru el, că Rhinul curge la… nord. Cum orice apă curge la vale, el confunda sudul cu valea și nordul cu dealul.)

Liviu Ioan Stoiciu, aflat toată viața la vârsta întrebărilor și a mirărilor, știe să distribuie în romanul Transfer toate aceste atracții (nu numai gravitaționale) și preocupări în ecuații cu mai multe necunoscute. De aceea nu mi se pare a fi de… mirare că volumul se încheie cu un lung șir de nedumeriri foarte bine puse sub semnul mirării și al întrebării: „Pe cât a citit din caietul de dictando nou al lui Radu, Olimpiu a constatat, intuitiv, că Anca, venită din viitor, ar putea fi şi soţia lui, Dida, sora lui Radu! Dida din 2015! Nu-şi poate imagina anul 2015. Nu, nu poate fi Dida. Când a recunoscut-o, recitind, a fost intimidat la culme. Totuşi, poate fi o mărturisire a surorii lui Radu, Dida! Că Radu s-a dedublat în Dida. Ce clarviziune are! Sau Marian K s-a reactivat peste alţi… 38 de ani şi o «dedublează» el pe Dida? După ce i-a dedublat pe Radu şi pe Olimpiu… El e al doilea suflet al Ancăi? Nu, Olimpiu se înşală – e fratele, Radu, cel ce i-a intrat Didei în suflet, probabil Radu e un bun medium, a făcut hipnoză în cercul spiritiştilor din Focşani şi a fost trimis în viitor. Ce chestie. Dida, mărturisită aici Anca, va ajunge şi ea să aibă dublă personalitate înainte de a se pensiona anticipat, afectată de divorţ? Un divorţ te poate da peste cap într-atât? Da, Radu e dedublat în Dida – Oli e uimit: a divorţat până la urmă de Dida. De ce? Nu contează. S-au mutat la Bucureşti după Revoluţie, de la Focşani? Ce Revoluţie, Dumnezeule? O fi căzut Ceauşescu-PCR? Când? Şi ce-or fi alea «internet» şi «cablu TV»? Ce-o mai fi şi «Damanhur»? Olimpiu e dezorientat, tulburat. Ar trebui să nu ia în seamă o asemenea nouă pagină de jurnal. E tot superstiţios. Dida are în Radu o dublură? Adică Radu a intrat în pielea Didei, în… 2015, dedublat! E caraghios. Radu face posibil în timp transferul? Transferul conştiinţei de sine într-un alt organism! Doar nu e degeaba diagnosticat cu schizo. Radu face parte dintr-un grup de oameni «care-şi transferă unul altuia conştiinţa de sine». Există un asemenea grup? (s.a.)” (pp. 328–329).

Drept contrapondere, parcă, la cele prezentate până acum, Liviu Ioan Stoiciu nutrește mistica datelor și a orelor consemnate cu strictețe. Intoxicat în ultimii ani de atâta scris în jurnalul propriu și pe paginile de socializare, cel pe care îl vezi că permanent notează ceva pe niște foi pare să fi uitat că o construcție romanescă are alte legi decât acelea specifice diarismului. Sunt de acord cu spusa lui Stendhal (al cărui nume este legat și de poetica jurnalului) că romancierul plimbă cu fidelitate de-a lungul unui drum o oglindă, dar se subînțelege că și în acest caz trebuie spi(l)cuite faptele semnificative, oricât de realist sau de obiectiv ar vrea el să fie un autor. Astfel, „Pe 3 august, la ora 17, fac o plimbare prin centrul Adjudului” (p. 198). Deși nu este vorba despre enunțuri cu caracter ritualic, în genul ironizat de Paul Valéry, „Marchiza ieși la ora cinci” (sau, mă rog, aici e, din pură întâmplare, ora 17.00), autorul ne informează, cu o regularitate pe care o întâlnim doar în consemnările specifice jurnalului, fel de fel de zile și de ore precise, dar inutile în economia narațiunii. Altădată, „La ora 20, Dida pleacă împreună cu Mihai spre casă şi Olimpiu şi Veronica îl conduc pe Cornel la trenul personal de 20.30, ce are întârziere jumătate de oră…” (p. 205)

Bietele personaje pleacă, după un an de muncă, într-o binemeritată săptămână de concediu la aerul curat al muntelui din ținutul Neamțului, dar și atunci ele sunt sufocate de legile inexorabile ale timpului, impuse de omnisciența auctorială: „Sosesc la Piatra Neamţ la 11.38, îi aştepta în gară Veronica. Lasă bagajele la mesagerie şi pleacă prin oraş. La 13.30 au maşină spre Bisericani […]” (p. 186). Peste câteva zile, „Sâmbătă, 30 iulie, au pierdut vremea iar la Piatra Neamţ, au intrat şi la galeriile de artă, au cumpărat de mâncare, vrute şi nevrute, şi bilete de tren de întoarcere, de 116 lei (două de Adjud, Dida şi Veronica vor pleca la Adjud, şi unul de Focşani, pentru Oli) la acceleratul 542, din 1 august. La ora 17 (aceeași oră valéryană! – n.m., V.S.) au luat un autobuz şi au venit la mănăstirea Bistriţa […]” (p. 194). Mai bine nu erau lăsate să plece în concediu, deoarece un calcul le este foarte precis făcut de cel care a avut cândva, în tinerețe, pentru un timp, meseria de… „calculator” în mină: „Trebuiau să ia masa la cantină, alt mod de a face față neavând. Olimpiu a rămas fără bani, au cheltuit 530 de lei (plus 120 de lei dăruiţi de Veronica, 650 de lei, de necrezut; e adevărat, din aceşti bani 200 de lei s-au cheltuit pe bilete de tren) de când a plecat la drum, dacă stătea acasă, nu cheltuia nici un sfert” (p. 195).

Sunt convins de verosimilitatea frazei „Pe 18 august, fericire generală: curge apă fierbinte la robinete, fac toţi de câte două ori baie, le era un dor…” (pp. 210–211 ) și eu cred că abia aici ar fi trebuit menționate și orele de manifestare a fericirii generale, pentru că meritau să fie reținute aceste evenimente de o „excepțională însemnătate teoretică și practică” din timpul ceaușismului (am folosit limba de lemn a epocii). Iar în altă parte, autorul a uitat totuși să consemneze ora de începere, 13.30, a meciului de fotbal România–Iugoslavia, disputat (ce dispută!) într-o duminică, în fatidica zi de 13 noiembrie 1977 (pe internet, predomină informația falsă că s-ar fi susținut pe 15 noiembrie!). Deși – încă o dată – nu țin jurnal, îmi aduc bine aminte, deoarece am fost pe stadion la acel halucinant și controversat meci, terminat cu un scor de tenis. Fac aceste remarci pentru a demonstra că, la o adică, scrupulozitatea poate fi și trebuie dusă până la capăt în orice împrejurare. Revenind la obsesia lui Liviu Ioan Stoiciu pentru relatarea exactă a celor narate, la un moment dat am răsuflat ușurat când am citit că un ceas a stat: „Ceasul de mână Zvezda (în rusă, «stea») s-a oprit, adio” (p. 255). Foarte bine, dar nu înțeleg de ce a fost nevoie de traducerea cuvântului din limba rusă, că doar nu s-a făcut nicio aluzie la stele ori la mecanismul ceresc în totalitate.

Prins de patima scrisului din orice poziție, Liviu Ioan Stoiciu nu a mai avut timp să facă finisajele stilistice necesare, în condițiile în care el nu este un anticalofil sau un autenticist. De exemplu, la mijlocul romanului, suntem informați de două ori pe aceeași pagină, 114, că Radu este fratele soției protagonistului, deși noi, cititorii, făcusem de multă vreme cunoștință cu el. Câteva pagini mai departe, iar se precizează: „Radu, fratele bolnav al Didei […]” (p. 121). În privința surorilor, aceeași abundență de apoziții: „Seara, sora lui, Ada, pleacă nefe­ricită la Adjud, la părinţi, nu se mai poate face nimic pentru ea” (p. 252). Din moment ce Olimpiu are două surori (și s-a amintit de atâtea ori), numele Adei nu trebuia pus între virgule.

Pentru cei doi soți, în fața datoriilor sacre ale conjugalității, toate legile politeții cad: „Întors dimineaţă acasă, face dragoste cu Dida, ţinând-o la uşă pe o rudenie a tatălui ei; asta e, o femeie în vârstă, de la munte. Dida şi Mihai se bucură de prezenţa acestei rudenii, Olimpiu încearcă iar să reintre în pielea lui Marian K, deşi nu-i poate da o înfăţişare, deschide jurnalul lui Radu” (p. 212). Mă întreb de ce au ținut-o la ușă, dacă tot se bucurau de prezența rudeniei? Dar este posibil ca ei să nu fi știut cine îi deranjează. În orice caz, biata femeie venea de la munte, iar cuplul ar fi putut continua altcândva ceea ce începuse atât de frumos… Nu intraseră zilele în sac și, oricum, ni se amintește foarte frecvent că acest fericit moment conjugal se întâmpla în fiecare zi („asta-i mai descarcă nervos”). De altfel, romanul Tranzit este ritmat de neliniștea perechii conjugale cauzată de întârzierea perioadei de menstruație și de bucuria datorată venirii acestei stări de grație.

Altădată (mai bine spus, altă dată), într-o scenă extraconjugală, cuvântul „penis” apare opulent, de trei ori, în aceeași frază: „Ina s-a întors şi i-a atins ca din greşeală penisul trezit la maximum cu mâna, l-a privit în ochi [pe cine?], s-a lăsat în genunchi, i-a mângâiat penisul prin pantalonul subţire şi i-a deschis fermoarul la prohab, i-a dat jos pantalonii şi chiloţii şi i-a lins penisul, apucat cu amândouă mâinile, apoi i l-a introdus în gură… [a cui?]” (pp. 270–271). Proprietatea termenilor lipsește și din alte fraze: „Dida e enervată că mama ei a acceptat să boteze «contra a 20 de lei» un copil de pe scara lor de bloc: a fost o rugăminte indolentă [!] a unei perechi tinere de însurăţei” (p. 292). Nici caracteristicile balistice nu sunt stăpânite cum trebuie: „N-a mai pomenit să se stea cu glonţul pe ţeavă la alegeri, probabil că e numai un zvon” (p. 315) (glontele nu stă pe țeava… lis-ă ori nu; pe ea doar intră și pleacă apoi ca din… pușcă, deloc indolent, în momentul apăsării pe trăgaciul armei).

Așa încât mă întreb ce l-a determinat pe importantul nostru poet să se grăbească în publicarea acestui roman cu miză foarte interesantă, presărat la sfârșitul foarte multor fraze cu puncte de suspensie (dar și de suspens). În ceea ce-l priveșe pe scriitorul Liviu Ioan Stoiciu, prefer dublura poetică aceleia de romancier din cartea Transfer.

Revista indexata EBSCO