Nov 2, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Titu Maiorescu la Convorbiri literare (II)

 

Maiorescu, după editarea în volum a paginilor publicate în Convorbiri literare sub titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 în iunie 1867 – imediat după încheierea publicării în revistă, cercetare însoțită la final de o microantologie, mai publică încă alte două ediții, în martie 1874 și septembrie 1891. Vom comenta mai întîi prefața la ediția de la 1892, a treia, unde din deschidere subliniază că studiul elementar asupra poeziei române a fost publicat în premieră în primele numere ale Convorbirilor literare (1 martie-15 iunie 1867). Ediția a III-a nu mai este însoțită de microantologia cu poeziile alese în cei doi ani de lecturi în cadrul ședințelor Junimii, la care s-au adiționat alte cîteva dintre cele ale prietenilor junimiști.

„Cele 11 poezii lirice, 10 fabule-epigrame și 13 balade de Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, M.D. Cornu, G. Crețianu, Donici, I. Negruzzi, Nicoleanu, T. Șerbănescu și A. Sihleanu, relevate atunci ca singure posibile, nu mai pot avea astăzi, cum atenționează criticul, această însemnare”.

Decizia eliminării microantologiei este impusă de realitatea lirică a momentului, în care apariții de după 1867 au înălțat limba, forma, ideea poeziei române cu mult peste treapta de la 1866. „De atunci încoace s-au ivit în literatura noastră multe alte lucrări. «Pastelurile» şi baladele războinice ale lui Alecsandri, poeziile lui Naum, Vlahuţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Ollănescu-Ascanio, A.C. Cuza, Bodnărescu, Coşbuc, Volenti, ale doamnelor Matilda Cugler-Poni, Lucreţia Suciu, Veronica Micle şi, mai ales, ale lui Eminescu ar trebui neapărat să figureze astăzi într-o asemenea antologie. La care, într-o notă de subsol adaugă: „Astăzi (1908) ar mai trebui adăugate exemple din poeziile lui Octavian Goga, AL Brătescu-Voineşti, St. O. Iosif, P. Cerna, G. Vîlsan, M. Codreanu, ale d-rei Maria Cunțan, ale doamnei Elena Farago si ale altora. T.M”.

Este de notat cît de precis era diagnosticată axiologic literatura română a momentului, într-o epocă în care poeții nominalizați, cel puțin o parte bună dintre ei încă nu erau fixați în canonul curent.

Comentînd în marginea prefeței la ediția de la 1892, în monografia dedicată lui Titu Maiorescu, vol, I – 1940, E. Lovinescu consideră că tot ce rămîne criticii: e să pună semnele pe unde au fost popasurile unei literaturi în evoluția ei.

Într-o scrisoare trimisă de la Paris pe 2 aprilie 1867, scrisă în limba germană, Maiorescu îl roagă pe Iacob Negruzzi, cum citim în primul volum de Studii și documente literare culese de I.E. Torouțiu, adresîndu-i-se cu Juvenis ornatissima: „Te rog să anunţi în prelegerea ta de Duminică (dacă scrisoarea nu ajunge prea tîrziu) şi dispune să se publice în primul număr din April al revistei tale şi să se afişeze la Universitate următoarele: D. Maiorescu va ține prelecţiunea sa publică despre critica raţiunei (Kant), Duminică în 9 Aprilie la ora 1.

Dealtfel, eu voi fi în Iaşi încă dela 2 April, însă probabil într-o stare care va fi mai prejos de orice critică şi mai ales subt raportul criticei raţiunii pure” (traducerea aparține lui I.E. Torouțiu). Anunțul va fi publicat întocmai în numărul 3, din 1 aprilie 1867. Am redat scrisoarea pentru a sublinia raporturile existente între critic și diriguitorul Convorbirilor literare, ultimul rugat să dispună să se publice în primul număr din Aprilie al revistei tale anunțul cu pricina. Încă de la apariția primului număr, întreaga răspundere privind editarea și conceperea revistei junimiste aparținea lui Iacob Negruzzi, inclusiv în opinia lui Titu Maiorescu. Este un adevăr de natura evidenței, deși, din nefericire, majoritatea celor preocupați de istoria Convorbirilor, văd în Maiorescu pe șeful publicației, precum E. Lovinescu și Tudor Vianu, dar și mulți dintre contemporani. Fapt amendat de voci autorizate la care apelează și Mircea Zaciu în Glose (Dacia, 1970): „De altfel, nu toate judecăţile emise în trecut se aliniază la concluziile enunţate de cele două autorităţi citate. Sînt cunoscute, în acest sens, amendările critice ale lui N. Iorga şi George Călinescu, pentru care identificarea Convorbirilor literare cu destinul lui Titu Maiorescu apărea drept o exagerare. «Cu toată partea dominantă de la început, a lui Titu Maiorescu» – spune N. Iorga – revista rămîne «fapta lui Iacob Negruzzi». El îşi asumase din primul moment misiunea dificilă a conducerii efective, pe care o evocă numai aparent glumeţ în amintirile sale, revendicindu-şi, în fapt, creaţia: «Eu cumpăram hîrtia, eu plăteam tiparul, eu eram faţala expediţia jurnalului, tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcţiune» sau «opream pe oameni pe uliţă ca să le cer abonamentul, încît unii cînd mă vedeau de departe, fugeau pe celalt trotuar şi grăbeau pasul». După ce îl «căftăniră» redactor, junimiştii îi lăsau acum toată grija revistei, pînă şi – după glumele caracudei – lectura ei. Omul era de o pasiune aprinsă, îşi neglija propriile interese, se identifică fără condiţii cu viaţă redacţională, obsedat de atragerea unui cerc tot mai larg de colaborări, întreţinînd o vastă corespondenţă, avînd capacitatea atît de rară (ce-i lipsea hotărît lui Maiorescu) de a stîrni entuziasmul şi afecţiunea. Cît despre Jacques Negruzzi – spunea Xenopol – este drept că-i pătimaş, însă el are o patimă mai mare decît toate, aceea de a avea cît se poate de mulţi colaboratori la Convorbiri literare. E destul să-i dai un articol la Convorbiri ca să se împace cu tine pentru tot restul vieţii. Dacă Junimea provoca – mai ales după apariţia Convorbirilor – atîtea adversităţi, cel care ştia să le do­molească, să le compenseze prin încheieri de alianţe, să găsească moduri amicale, pline de civilitate, de a împăca lucrurile, fluturînd mari interese şi raţiuni supreme în favoarea acţiunilor grupării, era acest modest literator, dotat cu un foarte viu simţ al concretului social, sensibil la aspectul de umor al naturii umane şi, în fond, un filozof afabil şi sceptic. «Rar scriitor mai dezinteresat, mai în stare de a se bucura de geniul altora şi de a se eclipsa în faţa lor», spune despre el George Călinescu. Scrisorile lui îi erau adresate, arhiva lui epistolară stă de fapt la baza istoriei Junimii şi a Con­vorbirilor literare, iar elogiul repetat ce i s-a adus (de-ar fi să amin­tesc doar mişcătoarea cuvîntare academică a lui Octavian Goga, conţinînd şi un inegalat portret literar) ni-l recomandă ca pe un factor de prim ordin în viaţa literară a vremii”. Idee pe care criticul de la Cluj o argumentează întru afirmarea spiritului convorbirist, spirit care s-a perpetuat credem noi și în actuala serie: „Chiar dacă acest lucru nu răzbate cu claritate în prima perioadă a existenţei Convorbirilor, modelajul tot mai variat al profilului revistei, prin Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale şi ceilalţi colaboratori de prestigiu – să-l asociem aici, dintre tineri, pe Duiliu Zamfirescu – ne îndepărtează tot mai mult de imaginea unei reviste la discreţia exclusivă a autorităţii lui Maiorescu. Prin asociere, afinităţi ideologice certe (dar şi prin contro­versate puncte de vedere, tot mai accentuat centrifuge în cazul cîtorva creatori şi gînditori), prin climatul creat mai ales de Iacob Negruzzi, se formase fără doar şi poate un spirit convorbirist, transmis succesiv celor ce au preluat conducerea revistei. Acestui «spirit» (mai mult decît testamentului maiorescian), aliaj de ideo­logie şi afecte, tradiţie de liberă asociere a talentelor autentice, de cult al adevărului şi al criticii fără menajamente, de eforturi con­jugate pentru consolidarea culturii naţionale, aveau să-i rămînă credincioşi toţi succesorii lui Iacob Negruzzi”.

Atitudinea de evidentă autonomie a lui Iacob Negruzzi în conducerea revistei o putem remarca și în procesul verbal al ședinței Junimii, ce s-a desfășurat la Maiorescu pe 5 noi. 1872 și semnat p. exactitate A.D. Xenopol și redat în volumul IV de Studii și documente literare, unde citim, între altele: „Luîndu-se apoi în discuție conținutul numerului al 2-lea din Convorbiri, în care unele lucrări a fost introduse fără a fi întrebaţi Maiorescu şi Pogor, aceştia se desistă de a mai face parte din comitetul de redacţiune, hotărîndu-se ca să rămînă redacţia asupra lui I. Negruzzi ca şi mai nainte”.

În primul său studiu găzduit de Convorbiri literare, Despre poezia română, Maiorescu își impune propria metodă de lucru, cît și direcția viitoarei sale critici prin aplicarea esteticii de sorginte hegeliană la realitățile literaturii române ale momentului.

În siajul acestei viziuni este și articolul „Poeziile populare române” (adunate de la V. Alecsandri), publicat în nr. 22 al foii junimiste din 15 ianuarie 1868 și reluat în primul volum de Critice (1866-1907).

La tipărirea în volum renunță la o mare parte din textul publicat în revistă. Articolul este însoțit de o notă a redacției: „Această prețioasă colecțiune mai complectă şi mai interesantă decît toate cele care au apărut pînă acum, constituie un adevărat tezaur poetic naţional. Din pagină în pagină, putem urmări inspiraţiunea naivă şi pu­ternică de care poporul român a dat atîtea probe în trecut şi care a susţinut viaţa şi individualitatea sa în mijlocul grelelor evenimente de care a fost impresionat. Red”. Era o reverență suplimentară pe lîngă articolul lui Maiorescu, adusă bardului de la Mircești, care începuse a colabora la Convorbiri de la nr. 14/15 septembrie, 1867, cînd publică poezia Tînăra creolă.

Comentariul este unul mai mult de constatare și totodată un nou prilej de a-și întări argumentația din Cercetarea critică privind perceperea lumii: prin reflecție – domeniu specific științei și prin simțire – domeniul artei, unde citim: obiectul poeziei nu poate fi decît un sentiment sau o pasiune. Astfel, în fragmentul pe care nu l-a mai reprodus în volumul de Critice, reafirmă cele două modalități de abordare a realității: „Ceea ce le distinge mai întîi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturei noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziţiune forţată, simţămîntul natural ce le-a inspirat. Sînt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecţiunea rece, speculativă, sau speculatoare, şi cu inima plină de simţiminte. Din cel dintîi mod ies pentru literatură cărţile de ştiinţă, din cel de al doilea productele de artă. Ceea ce constituie defectul opurilor de arte celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirație sentimentală şi producerea sub impresiunea reflecţitunii”. Este vizibilă cauza pentru care a renunțat în volum la republicarea integrală a cronicii.

Acuză tăcerea din publicațiile cu pretenții literare ale vremii asupra tomului Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (București, 1866), comparativ cu foaia junimistă, care îndată la apariția cărții în cestiune, şi-au împlinit datoria de a o anunţa în cîteva rînduri căl­duroase publicului cititor. Însă acel anunţ al momentului nu este îndestul pentru cerinţele criticei literare, şi noi ne folosim cu plăcere de ocazia ce ni se oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea d-nului Alecsandri. Căci, pe lîngă rangul necontes­tabil ce această colecţiune de poezii ne pare că ocupă înaintea tutulor publicaţiunilor din ultimul deceniu al literaturei noas­tre, cartea d-lui Alecsandri este şi va rămîne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănă­toasă, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvînt, asupra vieţei poporului român.

Într-o manieră voit școlărească își continuă abordarea critică asupra culegerii poetului și remarcă impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde cetirea acestor poezii. Participăm la una dintre primele pagini de critică impresionistă, astăzi curentă în toate revistele.

Și criticul de la Convorbiri… diagnostichează exact calitățile liricii populare: „Ceea ce le distinge întîi în modul cel mai favorabil de cele­lalte poezii ale literaturei noastre este naivitatea lor, lipsa de orce artificiu, de orce dispoziţie forţată, simţimîntul natural ce le-a inspirat”.

La care adaugă, vituperînd totodată săraca fantezie a poeților de salon: „Autorii și publicul din societate s-ar înșela foarte mult cînd ar crede că simţimîntul naiv al poporului nu este compatibil cu ideile cele înalte. Lumea se poate aprofunda tot aşa de bine pe calea inimei ca şi pe calea reflecţiei, şi din aceea că poporul îşi exprimă numai simţirile sale nu rezultă că i-ar lipsi meditaţiunea şi delicateţea în exprimarea ei. În­drăznim chiar să credem că mulţi poeţi de salon ar fi încîntaţi cînd ar putea descoperi în fantazia d-lor idei cu o umbră nu­mai de frumuseţea celor populare”.

Și exemplele la care apelează Maiorescu sînt întrutotul edificatoare.

Dar cu adevărat importantă este intervenția corifeului Junimii privind creația populară și apărarea ei în răspunsul la discursul de recepție al lui Duiliu Zamfirescu la Academia Română, din 16 mai 1909.

Convorbirile literare publică diatriba lui Titu Maiorescu, Dreptul public al românilor și școala Bărnuțiu, în nr. 20/15 decembrie 1867, nr. 21/1 ianuarie 1868, 23/1 februarie 1868, 24/15 februarie 1868. În același an Editura Junimea tipărește în broșură textul cu titlul Contra șocoalei Bărnuțiu. Volumul II din Criticele (1866-1907) maioresciene vor găzdui luarea de pozițe în Contra școalei Bărnuțiu.

La momentul sosirii lui Maiorescu la Iași viața culturală, dar și cea politică a Capitalei moldave era influențată de Simion Bărnuțiu, născut la 1808 în Bocșa Română, participant important la mișcarea revoluționară din anii 1848-1849 din Transilvania. Din 1860 îl aflăm profesor la Facultatea de litere și de drept a Universității din Iași, unde va profesa pînă la stingerea lui în 16 mai 1863.

Cum precizează și Maiorescu în Introducerea la ediția de la 1868: „Sub titlul Dereptulu publicu al Româniloru de Simeone Barnuţiu apăru în anul 1867 o carte publicată prin îngrijirea școlarilor răposatului profesor, care cuprinde prelegerile ţinute asu­pra acestei materii de Simeon Barnuţiu la Universitatea din Iaşi, de la 1855 pînă la 1863.

Cu drept cuvînt s-a început publicarea proiectată a tutulor operelor lui Barnuţiu cu volumul de faţă: în el găsim sistemul său politic în întregimea sa şi avem, cum se zice, evanghelia şcoalei.

Căci lectorilor trebuie să le spunem că Barnuţiu a fundat o adevărată şcoală de principii în politica română”.

Principiile de drept afirmate în Bărnuțiu sînt astăzi perimate, lipsite de orice interes.

La momentul publicării și prin discipolii din cadrul Universității era de mare actualitate provocînd nu puține acțiuni și agitații de natură politică, fapt care l-a determinat pe Maiorescu să purceadă la criticarea și respingerea fără drept de apel a doctrinei bărnuțiene. Totuși, sîntem alături de afirmațiile lui Lovinescu, care remarcă, în volumul amintit: Urmărim argumentarea criticului cu un interes actual, ca şi cum ar fi vorba de probleme pendinte încă; arta scriitorului stă în actuali­zarea tuturor problemelor, pe care le atinge, oricît ar fi ele de învechite. Putem saluta în studiul Contra şcoalei Barnuţiu (1868) primul model al polemicei maioresciene şi, într’un sens, al polemicei în sine.

Sînt trecute în revistă: Ideile Școalei Barnuțiu, Valoarea demonstrațiunilor, Modul petractării. Cu o luciditate rece, sigur în argumentele sale de necontestat, nu uită a-l amenda pe Bărnuțiu, inclusiv pentru lipsa de stil bun, de așteptat de la un autor căruia i-am arătat în critica de față un șir atît de mare de erori în contra logicei și de ambiguități limbistice.

Către finalul acestui excurs susținut polemic, cum remarcă Lovinescu în monografia sa, numai la temperaturi medii și chiar la rece, îi recunoaște lui Barnuțiu meritele, merite care totuși nu-i îndreptățesc prefacerea erorii în adevăr: „Numele acestui bărbat şi meritele necontestate ce şi le-a dobîndit în anii 1848 şi 1849 pentru românii transilvăneni, sub împrejurările cele mai grele, ne-au impus datoria de a ţinea samă și de lucrarea sa ştiinţifică, şi nu este a noastră vina dacă singurul tribut ce l-am putut aduce reputaţiei sale a fost numai silinţa şi atenţia încordată cu care i-am cetit cartea.

Mai departe nu era în stare şi nu era în drept să meargă respectul nostru pentru Barnuţiu. O reputaţie cîştigată în luptele din Transilvania de la 1848 şi ’49 nu putea să prefacă eroarea în adevăr, fanatismul în umanitate, despotismul în școala liberală. Şi dacă Simeon Barnuţiu a alunecat pe această cale falsă, tocmai numele lui ne-a provocat să-l combatem şi să-i respingem eroarea, pentru ca nu sub bandiera acestui nume cunoscut de români să se introducă contrabanda neadevărului în politica României libere”.

Între principiile eronate susținute în Drepturile publice ale Românilor este și cel în contra religiei creștine, combătut de Maiorescu: „Contra atacului religiei creştine, dovedit din pasagele citate în critica noastră, vom aduce aminte şcoalei Barnuţiu că cel dintîi progres adevărat al omenirii europene este datorit creşti­nismului, care a proclamat ideea egalităţii şi iubirii frăţeşti între toţi oamenii fără excepţie şi a răsturnat astfel cu drept cuvînt Imperiul roman, a cărui religie putea să «dedice temple virtuţii, concordiei şi legilor naţionale», dar nu putea să împedice una din petele cele mai negre care stigmatizează cultura unui popor, adecă sclavia, sclavie ridicată la romani în sistem legal, admisă şi susţinută de dînşii în tot timpul, pusă chiar în fruntea jurisprudenţei lor, a cării Institute despre dreptul persoanelor încep cu teribila frază: Summa divisio de iurepersonarum haec est, quod omnes homines aut liberi sînt aut servi (Inst., I, 3 pr.), adică: cea mai înaltă împărţire a dreptului persoanelor este aceasta, că toţi oamenii sînt sau liberi sau sclavi”.

De ar fi fost dreptul public și administrația romanilor între cele perfecte, cu nimic nu era îndreptățită aplicarea lui asupra poporului român, fiind o aplicare falsă și periculoasă: „Dacă romanii cei vechi au fost virtuoşi şi fericiţi în statul lor, cauza desigur nu a fost jurisprudenţa lor cea bună, ci, din contră, ei au fost cauza jurisprudenţei celei bune, şi aceasta a fost numai efectul virtuţii romane. Faceţi întîi pe poporul român mai cult şi mai activ, daţi-i prin şcoli bune şi prin o bună dezvoltare economică lumina şi independenţa de caracter a adevăratului cetăţean, şi apoi forma juridică, după care îşi va întocmi el relaţiunile sale publice şi private, va veni de la sine şi va fi acomodată stării sale de cultură. Dar nu începeţi cu regulamentare administrativă şi cu constituţie, căci de cînd e lumea nu s-a reglementat nici un popor prin legi şi prin guverne; ci legile şi guvernele au fost numai expresia incidentală, rezultatul extern al culturei interioare a unui popor, şi a aştepta cultura de la jurisprudenţă şi de la guvern vrea să zică a răsturna ordinea naturală, a introduce spiritul centralizării şi patronagiului guvernamental, a lua cetăţeanului încrederea în sine însuşi, acel preţios selfgovernment, care el singur plăteşte mai mult decît toate codificaţiile publice şi private şi care este unica bază solidă a adevăratei democraţii” (T. Maiorescu).

În Un cuvînt înainte, care deschide broșura Contra școalei Bărnuțiu din 1868, Maiorescu își motivează îndreptățirea demersului său: „A revolta spiritele contra principelui străin, a provoca la persecutarea evreilor, a nimici siguranţa proprietăţii fonciare prin aluziuni nepotrivite la «războiul sfînt» al agrului public roman – aceasta este tendinţa practică a unui nou sistem de drept public al românilor, publicat din manuscriptele răposa­tului Simeon Bărnuţiu şi susţinut de şcolarii săi ca un funda­ment de regenerare a României.

La apariţiunea unei asemenea cărţi şi la încercarea de punere în practică a ideilor ei, o datorie de cetăţean mai întîi şi apoi datoria către adevărul ştiinţific ne-a obligat a cerceta cuprinsul şi valoarea ei şi a critica erorile principale, ce am crezut a le afla”.

Cu o viziune europeană asupra vieții sociale, culturale și politice întemeiată pe ideile fundamentale de umanitate și liberalism, Maiorescu condamnă extremismele de orice natură și propune soluții practice de rezolvare a acestora în același spațiu european: „Mulţimea străinilor şi în special a evreilor în ţara noastră este un simptom al unui mare rău, nimeni nu o neagă. Dar ce mijloc nechibzuit de a ataca simptomul şi de a lăsa răul!

Răul nostru este lipsa de activitate economică şi lipsa de cunoştinţe în poporul român. O dată aceste defecte date, tot comerciul şi toată ştiinţa trebuiau să devie străine, şi străinii au fost prin urmare în mijlocul răului reprezentanţii părţei celei bune, de care nu se poate lipsi un stat fără a peri. Evreii au înlesnit la noi activitatea comercială, şcoalele din Franţa şi din Germania ne-au dat ideile de cultură. Noi numai atunci ne putem lipsi de aceste auxiliare străine, cînd vom fi înşii în stare să le suplinim din propriul nostru fond naţional. Dar această suplinire se dovedeşte prin fapte pozitive, adică prin însăş activitatea noastră economică şi prin însăş inteligenţa noastră, dar nu prin negaţia existenţei străinilor. Pe evrei îi vom înlătura cînd vom fi tot aşa de activi ca şi dînşii, ideile germane şi fran­ceze le vom înlocui cînd ale noastre vor fi tot aşa de mature şi solide. Pănă cînd însă aceasta nu este, a începe persecuţia contra străinilor vrea să zică a desfrîna barbaria în contra libertăţii, a susţinea obscurantismul în contra inteligenţei”.

Cultivarea intoleranței și exclusivismului așa-numit național este un timp pierdut și explică: „Naționalitatea, dacă acest cuvînt vrea să aibă un merit și o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea şi barbaria, şi ţinta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba şi sîngele şi teritoriul brut, fără altă aspiraţie mai nobilă. Pe această treaptă stau şi indienii sălbatici din America, dar de aceea indienii din America constituie o hoardă, şi nu o naţiune. Limba şi sîngele şi teritoriul sînt elemente preţioase ca mijloc spre un scop mai înalt, şi acest scop nu poate fi altul decît progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin bunăstare materială şi morală potrivită totdeauna cu gradul culturei unui popor. Dar a susţinea mijloacele prin un sistem care nimiceşte scopul este cea mai absurdă din toate rătăcirile politice ce se pot închipui”.

În tot acest întuneric provocat de varii extremisme și nefericite poziționări, vocea lui Maiorescu se ridică profetic: „Ceea ce ne susține curajul în mijlocul acestei confuzii a timpului este încrederea neclintită că dacă s-a întîmplat vreo­dată ca civilizaţia să învingă barbaria, nu s-a întîmplat niciodată ca barbaria să învingă în mod durabil civilizaţia, şi în lupta acestor două elemente nu încape îndoială al cui va fi viitorul!”.

Viziune ce i se va confirma istoric la mai puțin de un sfert de veac.

În Post-scriptum la o nouă ediție de la 1893 la Contra Școalei Bărnuțiu citim: „În momentul reeditării de faţă, şcoala lui Barnuţiu, ai cărei adepţi se grupaseră sub numele de «fracţiune liberă şi indepen­dentă», a dispărut din viaţa noastră publică şi nici nu putea să fie altfel după confuzia de idei istorice şi erorile de principii juridice pe care se întemeiase. Cercetarea noastră critică nu mai poate avea dar astăzi alt interes decît de a da un exemplu de grabnica rectificare a unor erori”.

Studiul lui Maiorescu oferă lui Lovinescu un bun prilej de a pune în oglindă polemica și pamfletul, dînd cîștig de cauză polemicii, cu osebire polemicii maioresciene: „T. Maiorescu este primul polemist român, a cărui armă principală e logica, o înşiruire strînsă de argu­mente; nu vrea să aibă dreptate decît cînd o are, dar atunci şi-o pune în valoare cu o stricteţe căreia nimic nu-i scapă”.

Din cînd în cînd e bine să ne amintim de comentariile lovinesciene asupra celor două atitudini critice: pamfletul și polemica, mai ales astăzi cînd nu ducem lipsă de autointitulați polemiști, care în textele lor în fapt sînt pamfletari, adeseori și aici de duzină: „Nu există spirit polemic capabil de a se lupta cu evidenţa; a voi să o combaţi e ca şi cum ai voi să rupi cu dinţii o gratie de fier. Polemica nu poate duce, aşadar, la distrugerea valorilor, a personalităţilor; cîmpul ei de operaţie trebue limitat la anumite chestiuni, la anumite aspecte parţiale, la anumite amănunte.

Dacă nu pot fi distruse, valorile pot fi micşorate sau îngrădite în cadrele lor fireşti. Căci nu există valori absolute şi deci inatacabile în vreo latură.

Îi rămîne polemistului sarcina de a le descoperi punctele slabe ale platoşei pentru a-şi împlînta spada cu folos în carnea neapărată. Ca să le descopere, trebue, insă, cum spuneam dela început, stăpînire de sine, răceală, şi arta aşteptării. A te năpusti asupra unor scriitori mari, nu pentru a-i slăbi în amănunte şi aspecte, ci pentru a-i tăgădui global cu singura armă a vehemenţei verbale, e ca şi cum te-ai izbi cu capul de ziduri pentru a le în­cerca rezistenţa. Polemica nu e arma spiritelor totali­tare, ce-şi subestimează adversarii, nu e, cu alte cuvinte, o măciucă, ci o armă suplă, o lamă logică, care nu bîjbîe desordonat pe toată suprafaţa trupului apărat de pla­toşă, ci caută doar micul spaţiu de inaderenţă a zalelor; respectînd sau neţinînd seamă de rest, se împlîntă numai acolo într’o lovitură definitivă.

Deşi de esenţă tot critică, spiritul pamfletar nu por­neşte din raţiune ci din sentiment; de substanţă afectivă, nu se adresează inteligenţii ci emotivităţii; nu vrea să convingă ci să mişte. Pornit dintr’o stare sufletească de exaltare, nu cunoaşte argumentarea logică, verosimilitatea, nuanţa; ignorînd spiritul de fineţă, procedează prin afirmaţii masive, globale, fără respectul adevărului şi al propriei sale demnităţi; pentru a provoca o distrugere materială sau numai o panică morală, aruncă cu ori ce-i vine la îndemînă. Adresîndu-se unei elite intelectuale ce ştie preţui valoarea argumentelor şi nu se lasă cucerită decît de si prin raţiune, – spiritul polemic e singurul durabil, permanent. Din ura deslănţuită în jurul acţiunii critice a lui Maiorescu n’au rămas decît directivele lui, pentrucă au plecat dintr’un spirit critic, şi articolele, pentrucă au fost expresia unui spirit polemic alimentat numai de argumente intelectuale”.

În numerele 7, 8, 9 și 14 ale Convorbirilor… din 1868 este publicat atacul în contra felului defectuos în care este practicată limba română în jurnalele din Austria. Limba folosită în foile românești de dincolo de Carpați, Gazeta Transilvania, Albina, Telegraful român, Federațiunea, Concordia, Familia este examinată sub următoarele aspecte: germanizarea limbii, stilul greoi și falsa originalitate, toate argumentate cu exemple edificatoare și de necontestat. Combate stilul jurnaliștilor transilvani și bucovineni pentru că introduc în limba română o denaturare a spiritului propriu național, care în întinderea ei de astăzi a devenit primejdioasă, cu atît mai mult cu cît cei ce au cauzat-o şi cei ce o continuă nu par a avea conştiinţa răului, ci răspîn­desc încrederea de a fi cei mai buni stiliști ai literaturii române.

Scrierea și folosirea corectă a limbii este mai presus de serviciile ce le aduc cauzei naționale ziariștii de peste munți: „Recunoştinţa ce se datoreşte acestor foi pentru serviciile aduse cauzei politice a românilor austriaci nu ne poate scuti de datoria unei opoziţiuni energice în contra formei cu care se prezintă; căci uşor s-ar putea întîmpla ca în rezultatul final cîştigul dobîndit în politică să fie cumpănit prin pierderea suferită în limbă”.

Prin toate exemplele privind germanismele din limba folosită în foile menționate nu dorește decît îndreptarea și buna mînuire a limbii naționale și motivează: „Căci o cauză națională apărată cu o limbă stricată este pe cîmpul literar o cauză pierdută şi, desigur, cu «organe corporale», cu «muzică de pisici», cu «legători de aten­ţiune», cu «cuţite canonice» nu vom putea întări împotrivirea patriotică în contra germanizării şi a maghiarizării din Austria”.

Nu este iertat nici stilul greoi și neatractiv prezent în aceste jurnale, unul greu de asimilat de marele public: „Ne exprimăm părerea de rău la aflarea unor asemenea abateri stilistice. Căci din cauza lor foile de peste Carpaţi nu vor putea pătrunde niciodată în masa poporului şi nu vor avea, prin urmare, nici o înrîurire asupra societăţii române. În starea de faţă a culturei noastre este încă o cestiune controversată, dacă prin literatură îndeobşte, fie cea mai bine scrisă, putem produce cu oarecare siguranţă o deşteptare a simţului de viaţă în poporul român. Dar ceea ce e sigur şi mai presus de controversă este că nişte scrieri pline de germanisme, de exagerări şi de confuzii stilistice, ca cele arătate, nu pot avea nici cel mai mic rezultat pozitiv asupra naţiunii noastre”.

Se opune cu îndreptățire falsei originalități: „Nu orice introducere de cuvinte nouă şi orce aplicare de cuvinte vechi la înţelesuri nouă constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos şi aplicarea falsă”.

Critică siluirea limbii prin încercarea de a introduce etimologismul și pe cale academică, prin Tentamen criticum al lui A.T. Laurianu, Gramatica lui Timotei Cipariu, Dicționarul academic Laurianu-Massimu – considerate cel mult curiozități literare, dar nu și îndreptar în corecta folosire a limbii: „Între forma limbistică ce unui individ îi pare mai raţională şi între forma obişnuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar şovăirea. Forma individuală trebuieşte înlăturată şi uzul trebuieşte primit ca lege superioară.

Este de cea mai mare importanţă pentru direcţia sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opo­ziţia dintre formele gramaticale sau expresiile limbistice origi­nale primite de un număr mărginit de autori şi dintre formele şi expresiile obişnuite în dialectul cult al poporului, limba po­porului rămîne totdeauna deasupra, şi nu este exemplu în istorie ca vreodată să se fi întîmplat altfel. Rezultatul necesar este, dar, că o literatură scrisă în asemenea mod rămîne înapoi şi se perde pentru popor, şi că acesta îşi continuă calea sa fără a se putea lumina de învăţătura altmintrelea poate folositoare a literaţilor săi”. Lupta în contra etimologismului va da cîștig de cauză, în final, demersului maiorescian.

În numerele 17, 18 și 20 din 1868 ale Convorbirilor, Maiorescu publică o serie de aforisme, inițial în număr de 36, în volumul de Critice editat în 1892, vor ajunge la 66, pentru ca în edițiile definitive din 1908 și 1915 să scadă la 43. Ar merita citat unul foarte scurt: Păzește-te a doua zi după un succes sau unul ce ne dă instrumentul de înțelegere a omului: „Omul trebuie înţeles ca un element de evoluţiune. Să nu ne întrebăm: ce este cineva,? Să ne întrebăm: ce devine? Creşte, stă sau dă înapoi?”.

În nr. 9/1868 criticul prezintă cartea Compendiu de pedagogie de I. Popescu, iar în nr. 13/1868 face o sumară prezentare a lui Constantin (Costache) Negruzzi, care încetase din viață pe 25 august 1868.

După criticele aduse etimologismului ciparian, analogismului pumnian, sistemului politic și de drept bărnuțian, poeziei de salon etc., prin articolele Despre poezia română (1867), Despre scrierea limbii române (în volum în 1866, în revistă în 1867), Poezii populare (1867), Limba română în jurnalele din Austria (1868), Dreptul public al românilor și școala Bărnuțiu (1868), toate găzduite de Convorbiri literare, condițiile unui atac concentrat asupra direcției generale a culturii române erau împlinite și se impuneau cu necesitate.

În contra direcției de astăzi în cultura română (Convorbiri literare, nr. 19/1 decembrie 1868), rezumă în cîteva pagini, cum precizează și Lovinescu, temele esen­ţiale ale criticei culturale maioresciene, temele acţiunii junimiste de acum şi de mai tîrziu nu numai în domeniul limbii, literaturii, culturii, ci şi al politicei româneşti. Aceste cîteva pagini conţin punctele esenţiale ale ideologiei unei asociaţii de cărturari şi de oameni politici ce aveau să joace un rol însemnat în evoluţia neamului nostru în a doua jumătate a veacului trecut şi, ale cărei ramificaţii s’au întins şi n’au naufragiat decît în convulsiunile marelui războiu. Expunerea ideologiei «junimiste» s’a făcut de nenumărate ori, întru cît e una din piesele esenţiale în procesul de formaţie a statului şi culturii noastre; ea nu se poate totuşi ocoli în studiul activităţii celui ce i-a dat formularea definitivă, mai ales în dome­niul culturii, după cum Carp avea să i-o dea în dome­niul organizaţiei de stat, în diferite rînduri, pînă la programul din 1881, cu atît mai mult cu cît va fi supusă unui examen critic.

Sînt decelate cauzele istorice de profunzime ale direcției greșite spre care este îndrumată societatea românească, jalonînd prin tot ce a publicat în Convorbiri pînă atunci, dar cu osebire prin acest articol, căile de atac în contra formelor fără fond, previzionînd și direcția nouă ce ar fi de urmat.

În contra direcției… se deschide cu precizarea criticelor abordate în paginile Convorbirilor…, critici sancționate, nu fără de virulență, de cei direct sau indirect încondeiați de pana lucidă și acidă a corifeului Junimii. Răspunsurile celor vizați au fost mai toate cu atac la persoană, situație în care a preferat tăcerea. Exclamînd în siajul îndemnurilor lui Alecu Russo din Critica criticii: „Căci ce are a face în asemenea discuții persoana scriitorului!”.

Refuză să răspundă la atacurile foilor politice de peste munți, conștient de dificultățile pe care le întîmpină în contextul potrivnic al ocupației austro-ungare, dar nu și al foilor literare: Transilvania (organ public al Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român – redactată de George Bariț) și Familia de la Pesta a lui Iosif Vulcan, în care Eminescu debutase și publica frecvent poezii. Preluînd afirmațiile Familiei la observațiile maioresciene, Transilvania este de opinie că erorile limbistice criticate sînt numai niște „bagatele”. Context în care Maiorescu se vede obligat să răspundă: „Caracteristic pentru starea în care a ajuns cultura noastră intelectuală dacă organul oficial al asociaţiunii transilvănene pentru literatura română şi cultura poporului român – are – cum să o numim cu un termin parlamentar? – are inspiraţiunea de a ne răspunde că este o «pieptenare de babă», dacă în anul 1868 îi cerem gramatică, stil şi ortografie!”

Situație care îl determină să și exprime cîteva nedumeriri: „Dacă o foaie literară nu este în stare să scrie după gramatică, dacă se declară in­capabilă de a avea ortografie şi stil bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta pe arena publicităţii? Şi ce folos îşi închipuieşte că va putea produce prin lucrarea ei literară?”.

Vituperează, precum profetul Irimia, în contra acestei grave abateri de la adevăr: „Atîtea alte foi literare şi politice ale românilor sînt aşa de slab redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată şi se inspiră de ideile şi de simţimintele ce caracterizează marea majoritate a «inteligenţelor şi anteluptătorilor» români. Viţiul radical în ele, şi, prin urmare, în toată direcţia de astăzi a culturei noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cu­vînt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pînă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”.

Neadevărul era molima ce îmbolnăvise cultura națională.

Tinerii care au studiat după 1820 în țările europene, au preluat doar o parte din lustrul societății străine, mai exact lustrul din afară, pătrunși numai de formele de deasupra ale civilizațiunii dar nu întrevăzură funda­mentele istorice mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc in patria lor cu hotărîrea de a imita şi a re­produce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă și, mai întîi de toate, libertatea într-un stat modern.

Este un adevărat blestem superficialitatea celor care ar fi trebuit să fie învățătorii neamului și pe care, totodată, să-l înalțe la lumina culturii, nu doar prin preluarea întocmai a formelor existente în occident, nu totdeauna potrivite organic evoluției societății românești de la acea epocă.

„Avem de toate cu îmbelșugare – își închipuiesc ei – și cînd ii întrebi de literatură, îţi citează cifra coalelor înnegrite pe fiecare an cu litere române şi numărul tipografiilor din Bucureşti, şi cînd le vorbeşti de ştiinţă, îţi arată societăţile mai mult sau mai puţin academice şi programele discursurilor ţinute asupra problemelor celor mai grele ale inteligenţei ome­neşti; dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci şi gliptoteci, îţi arată expoziţiunea artiştilor în viaţă şi se laudă cu numărul pînzelor spînzurate pe părete; şi dacă, în fine, te îndoieşti de libertate, îţi prezintă hîrtia pe care e tipărită constituţiunea romană şi iţi citesc discursurile şi circulările ultimului ministru care s-a întîmplat să fie la putere” (T.M.).

În disprețul adevărului se cred egali cu apusenii în nivelul de civilizație, prin decadență și formele ce le-au adoptat, în lipsa unui fundament real, care să le ofere și consistență.

„Primejdioasă în astă privință, pentru Maiorescu, nu e atît lipsa de fundament în sine, cît este lipsa de orce simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sînt crezuţi că au făcut o faptă atunci cînd au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecăţei este fenomenul cel mai însemnat in situaţiunea noastră intelectuală, un fenomen aşa de grav, încît ne pare că este datoria fiecării inteligenţi oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa arătare în cultura romană şi de a-l de­nunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să primească sarcina de a-l combate şi nimici fără nici o cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi sub greutatea lui”.

Între cei acuzați de exagerări și falsificări în privința romanității noastre sînt corifeii Școlii ardelene.

„Ceea ce surprinde și întristează în aceste producte nu este eroarea lor în sine, căci aceasta se explică şi uneori se justifică prin împrejurările timpului, dar este eroarea jude­căţii noastre de astăzi asupra lor, este lauda şi suficienţa cu care se privesc de inteligenţele române ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă, este orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul.

Meritul recunoașterii latinității noastre este al filosofilor Dietz, Raynouard, Fucs, Miclosich, Max Müller… nu celor din Țară prin cărți precum Tentamen criticum sau Lexiconul de la Buda: „Direcţia falsă o dată croită prin cele trei opere de la înce­putul culturei noastre moderne, inteligenţa română a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaş neadevăr înlăuntru şi cu aceeaş pretenţie în afară, s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simţă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi despreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de societăţi lite­rare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional – şi am depreţiat şi falsificat toate aceste forme de cultură”.

După suma formelor din afară cumulate părem a poseda toate valorile civilizației occidentale. Și Maiorescu le enumeră amar ironic: „Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sînt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, si abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc”.

Vituperînd clasele superpuse Maiorescu vede, precum Eminescu, în țăranul român singura clasă reală, clasă ce-i susține fantasmele fără a fi răsplătit de aceasta cu o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.

Criticul de la Convorbiri este cuprins de o adevărată disperare, de înțeles în contextul proliferării mediocrității și neadevărului: „Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului dejos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme. Pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăş cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare va deveni manifest tot artificiul şi toată caricatura «civilizaţiunii» noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngîmfat pănă acum îşi vor răzbuna atrăgînd cu lăcomie fondul solid din inima străină.

Mai este oare timp de scăpare? Mai este oare cu putinţă ca o energică reacţiune să se producă în capetele tinerimii române şi, odată cu despreţul neadevărului de pănă acum, să deştepte voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii? Poate soarta ne va acorda timp pentru această regenerare a spiritului public şi, înainte de a lăsa să se strecoare în inimă nepăsarea de moarte, este încă de datoria flecarii inteliginţe ce vede pericolul de a se lupta pînă în ultimul moment în contra lui.

O primă greşală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blîndă a mediocrităţilor.”

O țesătură a laudelor reciproce și fără discernămînt obturează orice rază de cultură autentică și fenomenul durează de mai bine de trei decenii.

Maiorescu ne îndeamnă să învățăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cît poporul este mai incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sînt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfăţişare în meritul său şi nu are trebuinţă de indulgenţă, căci nu este bun numai pentru noi şi deocamdată, ci pentru toţi şi pen­tru totdeauna.

În consecință, ne propune un al doilea advăr, exagerat, dar o exagerare necesară în dorința de a provoca eradicarea proliferării neadevărului, un îndemn care nu va fi dus la extrem, nici de Maiorescu, nici de junimiști și încă mai puțin de convorbiriști: „Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimi­ceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi ma­nifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decît să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi.

Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sînt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu. Însă în timpul în care o academie e osîndită să existe fără ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de socie­tate, o pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întîrzie chiar fondul, ce, neatîrnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmîntul lor despreţuit”.

Nicolae Manolescu, în Contradicția lui Maiorescu afirmă că, În contra direcției de astăzi Maiorescu este un mare scriitor: „În contra direcţiei de astăzi este Maiorescu cel mat profund şi cel mai pur, fiindcă, aici, sentimentul lui de creaţie izbucneşte deodată, neîngrădit şi triumfător, la capătul sintezei polemice, al cărei obiect nu mai este limba sau poezia sau dreptul, dar Cultura în întregul ei cu alte cuvinte istoria”.

Concepția care animă demersul maiorescian, nu mai puțin al lui Eminescu, a junimiștilor și convorbiriștilor în general este organicistă și evoluționistă și își are izvorul în evoluționismul englez al filosofiei culturii, avînd ca principal promotor pe H.T. Buckle, autorul Istoriei civilizației în Englitera, 1857.

De amintit că V. Pogor publică în primul an al Convorbirilor un studiu asupra lui Buckle și a Istoriei sale.

Concluzia care încheie În contra direcției… va fi confirmată de evoluția societății românești, cum vom citi și în Direcția nouă: „Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte națiunea, dar niciodată adevărul”.

Lovinescu în monografia amintită subliniază imposibilitatea anulării formelor instituite: „Sociologic fatale, formele nu trebue şi nu pot fi distruse; deşi anti­cipează asupra realităţilor sufleteşti, ele sînt puncte de plecare ale evoluţiei inverse spre fond. Privind şaptezeci de ani după lupta junimiştilor împotriva formelor, adică putînd judeca după rezultate şi nu după teorii, cu toate lipsurile ce mai sînt încă, nu se poate spune că Aca­demia, Universităţile, Conservatoarele, şcolile de bele-arte nu şi-au îndeplinit rolul lor şi că nu avem o ştiinţă, o literatură, o pictură, o muzică română”.

Maiorescu era conștient că formele fără fond nu pot fi desființate și nici nu a militat cu adevărat în contra lor. Să nu uităm că a fost ministru, parlamentar, prim-ministru în cadrul acestor forme. Dar prin apelul exagerat la desființarea lor bloca proliferarea acestora și responsabiliza pe creatorii de cultură autentică. Demers la fel de necesar și în contextul socio-politic și cultural al prezentului.

 

Revista indexata EBSCO